Lucian Boia – Germanofilii

“Germanofilii – elita intelectuală românească în anii primului război mondial” este a doua lucrare a istoricului Lucian Boia pe care am plăcerea să o recenzez pentru blogul athenian-legacy, după interesanta incursiune în viața împăratului Napoleon al III lea, pe care am avut plăcerea să o lecturez la scurt timp după apariția sa, cu mai bine de un an în urmă.

Lucrările din ultimii ani ai imprevizibilului Boia sunt caracterizate de o bogată diversitate a subiectelor, ce trădează abundenta paletă de interese a istoricului. O incursiune în opera recentă a lui Lucian Boia arată că în 2005 publică două lucrări pe cât de diferite, pe atât de interesante: “Jules Verne”, în care încearcă să separe omul Jules Verne de mitul Jules Verne, pentru a oferi posterității o imagine inedită asupra scriitorului francez, imagine devorată de mitologia țesută în secolul XX în jurul fascinantului scriitor și “Omul și clima” în care Boia inventariază spaimele umanității legate de climă și de efectele ei devastatoare asupra propriei existențe.

În anul 2006 apare o lucrare similară ca structură celei referitoare la clima, intitulată “Tinerețe fără bătrânețe”. Ea este un excurs istoric ce studiază fascinația și interesul societății umane pentru conservarea, pe perioade nedeterminate, a propriei vieți.

Urmează, în 2007, lucrarea “Sfârșitul lumii. O istorie fără sfârșit” care face un inventar al prognozelor  referitoare la sfârșitul societății umane. Prin analiza fenomenului “sfârșitului” de la diluviul antic la imaginatul final nuclear al secolului XX, Lucian Boia incearcă să decripteze mecanismul temerilor umane și felul în care acesta s-a rafinat și multiplicat odată cu evoluția umanității. Același an oferă tiparului lucrarea “Occidentul. O interpretare istorica”, carte ce oferă perspectiva istoricului asupra evoluției irezistibile a Occidentului în raport cu celelalte culturi, după anul 1000.

Anul 2008 este consacrat lui Napoleon al III lea, miticul susținător al năzuințelor naționale românești. Apropiat de Franța prin formația sa intelectuală dar dispus să demitizeze aportul napoleonian la edificarea României, Boia reușește să ofere o imagine umanizată, un melanj de calități și defecte, ce animau personalitatea celebrului împărat.

Într-un final, ajungem și la anul în curs, an dominat de o lucrare impozantă ca dimensiuni pentru stilul consacrat de Lucian Boia, care se referă la un eveniment extrem de mitizat al istoriei României – Războiul de Întregire și Marea Unire.

Observăm deci că interesele autorului sunt vaste și se schimbă destul de des. De la portretele lui Jules Verne și Napoleon al III lea, la inventarul spaimelor climatice sau a teoriilor sfârșitului, de la analiza sentimentelor umane la o perspectivă istorică asupra dezvoltării Occidentului, Boia acoperă tot. Este în natura sa să caute episoadele istorice care întrunesc unanimitatea, cele expuse distorsionarilor mitice, fie interesat sau nu, pentru a putea oferi o perspectivă contrară, relativizantă, pentru a putea aduce un plus, o opinie nouă, demnă de luat în seamă. Căutările lui Boia sunt cele ale marelui istoric, care nu se mărginește să evoce, ci să impună, care caută cu obstinație drumul virgin, făcându-și cu maceta loc prin hățișul arhivistic și interpretativ.

“Germanofilii” este o lucrare ce nu putea fi scrisă decât de Lucian Boia. Era un subiect prea impozant și prea ignorat de istoriografie pentru ca istoricul să nu-l abordeze.

La o primă vedere, cartea impresionează prin cantitatea apreciabilă de informație inedită, rezultat al unei cercetări temeinice, care nu s-a mărginit să caute superficial, ci a mers, pentru conturarea detaliilor, in profunzime. Analiza presei timpului, a informațiilor oficiale, a memorialisticii, oferă cititorului, dacă nu o perspectivă exhaustivă, măcar una lămuritoare.

Efortul documentării este dublat de o caracteristică a scriiturii lui Boia, încercarea de a nu-și impune concluziile, opiniile, in analiza oamenilor epocii. Boia încearcă să înțeleagă dar se mărginește la a oferi soluții de interpretare multiple, fără a canaliza cititorul spre o interpretare conformă cu a sa. Acest tip de istorie este necesar pentru ca multă vreme, personalitățile de primă mărime ale istoriei și culturii române au vorbit prin gura interpreților, legitimând acțiuni și gesturi ideologice îndepărtate de epoca și înțelegerea lor.

Pe lângă echilibrarea raportului de forțe în elita românească antebelică a filofrancezilor și a filogermanilor de dragul “adevărului istoric”, Boia propune și o cheie de interpretare a acțiunilor celor două grupări. În general, intelectualii antebelici, ca toți oamenii, au fost verticali sau speculativi, cu caracter sau, din contra, lipsiți de coloană vertebrală. Ambele tabere aveau coloraturi diferite, erau susținute de un grup eterogen de oameni, care, cu foarte puține excepții, au fost patrioți adevărați.

De la intransigentul Slavici la nescrupulosul Sadoveanu, de la “imoralul” Rebreanu la încăpățânatul Carp sau la exaltatul și cinstitul Goga, erau cu toții patrioți adevarat. E drept că patriotismul era interpretat prin grile diferite de valori, și uneori bunăstarea sau prestigiul personal îi lua locul pentru o perioada, dar vanitatea și individualismul nu trebuie interpretate talibanic, la sânge.

În fond, cursul logic al argumentației celor două tabere este impecabil, și nu este viciat decât de natura diferită a premiselor. Ca și astăzi, erau oameni care vedeau realitatea pragmatică în feluri diferite. Având în vedere paradoxul desfășurării conflictului, așa cum în final antantofilii au câștigat partida, la fel puteau s-o facă, la începutul anului 1918, germanofilii. Dar n-a fost să fie. Germania a pierdut un război pe care l-a încheiat înfrântă, fără a purta vreo clipă războiul pe propriul ogor.

O lume între două coperți, asta ne oferă Lucian Boia. O lume cu simpatii și antipatii, cu orgolii uneori nemăsurate, cu bune intenții și cu mici animozități personale și profesionale. Este lumea începutului de secol XX, o lume a elitei, o lume îngustă, dar care a fost, fără doar și poate, motorul dezvoltării României până la finalul celui de-al doilea război mondial, o lume ce a dat nume de neegalat astăzi în cultura română, din care unele fiind chiar vârfuri ale culturii europene.

Deși nu-mi place să trag concluzii din istorie, poate că lucrarea lui Boia ne aduce privirii un subiect bun de reflecție: rolul elitei intelectuale în conturarea unei prese puternice, a unui spațiu politic de multe ori corupt și agresiv dar inteligent și abil, și a unei culturi riguroase, conforme cu standardele intelectuale internaționale ale vremii.  Lucru pe care astăzi nu-l avem în niciunul din cele trei planuri. Stăm în schimb bine la corupție și agresivitate.

În concluzie, cartea lui Boia este o carte pe care o recomand cu căldură, specifică perioadei în care scriu aceste rânduri. Adica pe 24 decembrie 2009. Sărbători fericite tuturor!!!