A izbucnit astazi un scandal, care confirma, destul de evident, faptul ca grupurile victorioase din PD-L incearca sa capitalizeze succesul din alegerile prezidentiale. Mai simplu spus, liderii, cei care au pus infrastructura personala la dispozitia presedintelui Basescu, asteapta parandaratul.

A izbucnit o disputa la varful partidului pentru nominalizarea unui candidat pentru colegiul 1, daca nu ma insel. Cele doua figuri vehiculate si istoricul lor, sunt esentiale pentru intelegerea partidului menit sa reformeze statul. Primul este un pustan de 23 de ani, cu patalamaua obtinuta pe meleaguri americane, care, in schimb, din cauza tineretii poate, nu a stiut sa se tina deoparte de o parte a presei care i-a creat o imagine de superficial. Posesorul de Gallardo, Honorius. Asta este el pentru opinia publica. E bine, e rau, nu stiu. Dar oamenii atat stiu. Ca este fiul lui Silviu Prigoana si conduce un Lamborghini Gallardo negru. Cam putin pentru rolul de exponent al poporului in forul democratic numarul 1 al tarii.

Cel de-al doilea, victima, care s-a lovit de influenta in partid al tatalui tanarului Honorius, Viorel Tudorache,  este un veros om de afaceri bucurestean, cunoscut pentru legaturile sale dubioase si combinatiile imobiliare abile. Il cunosc indirect pe domnul Tudorache, stiu off the record multe despre domnia sa, si nu mi se pare profilul reprezentantului vointei populare.

Practic, Honorius si-a adjudecat runda si sustinerea partidului. Totusi, optiunile PD-L pentru acest colegiu evidentiaza felul in care relatiile personale si influenta financiara determina oamenii ce reprezinta partidul. Dragii mei, cam asta propune PD-L. Cred ca cei care si-au pus speranta in acest partid, ca vector reformator al tarii, trebuie sa se mai gandeasca o data.

Iertati-mi lipsa de elocinta. Ea se datoreaza, pe de o parte, putinatatii mele oratorice, si pe de alta, grabei in care ma aflu. Vom comenta, probabil, impreuna, mai pe larg, toate aceste evenimente, in zilele ce urmeaza.

Cu toate deficiențele, această perioadă are un mare avantaj. Crează o disponibilitate comunicațională între oameni. Sunt mai dispuși să asculte și să iasă din dinamica conflictuală în care se află tot anul. Că asta vine dintr-o autentică înțelegere a evenimentului sau doar se raliază sentimentelor colective, este mai puțin important.

Esențial este că astăzi putem fi mai înțelegători. Putem lăsa disprețul și ura la o parte, putem ignora chestiunile care ne separă emfazându-le pe cele ce ne unesc. De aceea, mi-aș dori, în viitorul apropiat, să putem dialoga mai relaxat, să dezbatem fără a urî și măcar parțial să încercăm a ne înțelege partenerul de dialog.

Mulțumesc tuturor celor ce au accesat în acest an blogul athenian-legacy, și nutresc speranța că de nu au găsit o opinie convergentă cu a lor, măcar au întâlnit o opinie contrară dar relaxată și argumentata, după știința și putința autorului. Astăzi, noi, realizatorii acestui blog, vă mulțumim pentru răbdarea dvs de a ne parcurge rândurile și ne cerem scuze pentru eventualele derapaje, umane, în fond.

Putem să vă asigurăm doar că acestea sunt rodul slăbiciunilor noastre și nu vreunor dorințe de manipulare. Așteptăm întotdeauna critici și observații pentru că numai așa ne vom putea rafina stilul și opiniile, de multe ori căzute pradă subiectivismului.

Am încercam, în dimensiunea de opinie a acestui blog, să armonizăm mai multe opinii divergente, să oferim perspective diferite asupra acelorași evenimente. Nu mi-am dorit vreodată ca acest blog să fie expresia unui curent politic sau susținătorul unui partid. Acest blog trebuie să fie unul cinstit, care să spună exact ce autorul înțelege, fără obiective ascunse.

Cu speranța ca vom fi înțeleși și iertați, vă urez un Crăciun fericit, mai bogat interior decât exterior, pentru că, mai devreme sau mai târziu, tot ce nu-i cinste, dreptate, dragoste, fericire și compasiune, e deșert.

God bless us all!

Lucrările din ultimii ani ai imprevizibilului Boia sunt caracterizate de o bogată diversitate a subiectelor, ce trădează abundenta paletă de interese a istoricului. O incursiune în opera recentă a lui Lucian Boia arată că în 2005 publică două lucrări pe cât de diferite, pe atât de interesante: “Jules Verne”, în care încearcă să separe omul Jules Verne de mitul Jules Verne, pentru a oferi posterității o imagine inedită asupra scriitorului francez, imagine devorată de mitologia țesută în secolul XX în jurul fascinantului scriitor și “Omul și clima” în care Boia inventariază spaimele umanității legate de climă și de efectele ei devastatoare asupra propriei existențe.

În anul 2006 apare o lucrare similară ca structură celei referitoare la clima, intitulată “Tinerețe fără bătrânețe”. Ea este un excurs istoric ce studiază fascinația și interesul societății umane pentru conservarea, pe perioade nedeterminate, a propriei vieți.

Urmează, în 2007, lucrarea “Sfârșitul lumii. O istorie fără sfârșit” care face un inventar al prognozelor  referitoare la sfârșitul societății umane. Prin analiza fenomenului “sfârșitului” de la diluviul antic la imaginatul final nuclear al secolului XX, Lucian Boia incearcă să decripteze mecanismul temerilor umane și felul în care acesta s-a rafinat și multiplicat odată cu evoluția umanității. Același an oferă tiparului lucrarea “Occidentul. O interpretare istorica”, carte ce oferă perspectiva istoricului asupra evoluției irezistibile a Occidentului în raport cu celelalte culturi, după anul 1000.

Anul 2008 este consacrat lui Napoleon al III lea, miticul susținător al năzuințelor naționale românești. Apropiat de Franța prin formația sa intelectuală dar dispus să demitizeze aportul napoleonian la edificarea României, Boia reușește să ofere o imagine umanizată, un melanj de calități și defecte, ce animau personalitatea celebrului împărat.

Într-un final, ajungem și la anul în curs, an dominat de o lucrare impozantă ca dimensiuni pentru stilul consacrat de Lucian Boia, care se referă la un eveniment extrem de mitizat al istoriei României – Războiul de Întregire și Marea Unire.

Observăm deci că interesele autorului sunt vaste și se schimbă destul de des. De la portretele lui Jules Verne și Napoleon al III lea, la inventarul spaimelor climatice sau a teoriilor sfârșitului, de la analiza sentimentelor umane la o perspectivă istorică asupra dezvoltării Occidentului, Boia acoperă tot. Este în natura sa să caute episoadele istorice care întrunesc unanimitatea, cele expuse distorsionarilor mitice, fie interesat sau nu, pentru a putea oferi o perspectivă contrară, relativizantă, pentru a putea aduce un plus, o opinie nouă, demnă de luat în seamă. Căutările lui Boia sunt cele ale marelui istoric, care nu se mărginește să evoce, ci să impună, care caută cu obstinație drumul virgin, făcându-și cu maceta loc prin hățișul arhivistic și interpretativ.

“Germanofilii” este o lucrare ce nu putea fi scrisă decât de Lucian Boia. Era un subiect prea impozant și prea ignorat de istoriografie pentru ca istoricul să nu-l abordeze.

La o primă vedere, cartea impresionează prin cantitatea apreciabilă de informație inedită, rezultat al unei cercetări temeinice, care nu s-a mărginit să caute superficial, ci a mers, pentru conturarea detaliilor, in profunzime. Analiza presei timpului, a informațiilor oficiale, a memorialisticii, oferă cititorului, dacă nu o perspectivă exhaustivă, măcar una lămuritoare.

Efortul documentării este dublat de o caracteristică a scriiturii lui Boia, încercarea de a nu-și impune concluziile, opiniile, in analiza oamenilor epocii. Boia încearcă să înțeleagă dar se mărginește la a oferi soluții de interpretare multiple, fără a canaliza cititorul spre o interpretare conformă cu a sa. Acest tip de istorie este necesar pentru ca multă vreme, personalitățile de primă mărime ale istoriei și culturii române au vorbit prin gura interpreților, legitimând acțiuni și gesturi ideologice îndepărtate de epoca și înțelegerea lor.

Pe lângă echilibrarea raportului de forțe în elita românească antebelică a filofrancezilor și a filogermanilor de dragul “adevărului istoric”, Boia propune și o cheie de interpretare a acțiunilor celor două grupări. În general, intelectualii antebelici, ca toți oamenii, au fost verticali sau speculativi, cu caracter sau, din contra, lipsiți de coloană vertebrală. Ambele tabere aveau coloraturi diferite, erau susținute de un grup eterogen de oameni, care, cu foarte puține excepții, au fost patrioți adevărați.

De la intransigentul Slavici la nescrupulosul Sadoveanu, de la “imoralul” Rebreanu la încăpățânatul Carp sau la exaltatul și cinstitul Goga, erau cu toții patrioți adevarat. E drept că patriotismul era interpretat prin grile diferite de valori, și uneori bunăstarea sau prestigiul personal îi lua locul pentru o perioada, dar vanitatea și individualismul nu trebuie interpretate talibanic, la sânge.

În fond, cursul logic al argumentației celor două tabere este impecabil, și nu este viciat decât de natura diferită a premiselor. Ca și astăzi, erau oameni care vedeau realitatea pragmatică în feluri diferite. Având în vedere paradoxul desfășurării conflictului, așa cum în final antantofilii au câștigat partida, la fel puteau s-o facă, la începutul anului 1918, germanofilii. Dar n-a fost să fie. Germania a pierdut un război pe care l-a încheiat înfrântă, fără a purta vreo clipă războiul pe propriul ogor.

O lume între două coperți, asta ne oferă Lucian Boia. O lume cu simpatii și antipatii, cu orgolii uneori nemăsurate, cu bune intenții și cu mici animozități personale și profesionale. Este lumea începutului de secol XX, o lume a elitei, o lume îngustă, dar care a fost, fără doar și poate, motorul dezvoltării României până la finalul celui de-al doilea război mondial, o lume ce a dat nume de neegalat astăzi în cultura română, din care unele fiind chiar vârfuri ale culturii europene.

Deși nu-mi place să trag concluzii din istorie, poate că lucrarea lui Boia ne aduce privirii un subiect bun de reflecție: rolul elitei intelectuale în conturarea unei prese puternice, a unui spațiu politic de multe ori corupt și agresiv dar inteligent și abil, și a unei culturi riguroase, conforme cu standardele intelectuale internaționale ale vremii.  Lucru pe care astăzi nu-l avem în niciunul din cele trei planuri. Stăm în schimb bine la corupție și agresivitate.

În concluzie, cartea lui Boia este o carte pe care o recomand cu căldură, specifică perioadei în care scriu aceste rânduri. Adica pe 24 decembrie 2009. Sărbători fericite tuturor!!!

De astazi, imi rezum locul si voi incerca, desi cu oarecare intarziere, sa deslusesc, pentru mine si pentru cine se mai incumeta sa citeasca, ultimele desfasurari de pe scena politica. Oricum, ca o nota personala, observ ca oamenii politici isi dau jos vestmantul ingeresc si-l imbraca pe cel mirenesc. Avand in vedere ultimele recofigurari, tare mi-e teama ca o sa avem un 2010 de cosmar din punct de vedere social si un guvern bine reprezentat, la cel mai inalt nivel, de bucle platinate si genti exclusivist-ostentative.

Asadar, imi urez bine-am venit si spor la treaba. Ne auzim mai pe seara.

În ceea ce îi privește pe irlandezi, părerile erau împărțite. Protestanții, considerau că o uniune ar fi fost binevenită în condițiile în care aceștia erau atașați de Imperiu și printr-o uniune sperau ca elanul revoluționar catolic să scadă. Catolicii, erau în mare măsură împotriva unei astfel de măsuri deoarece identitatea lor națională și culturală ar fi fost compromisă. Totuși existau și catolici ce se declarau în favoarea uniunii, sperând ca prin mijloace constituționale să obține autonomia, prin activitatea parlamentară a irlandezilor în Londra.

În 1801 elita politică protestantă a Parlamentului Irlandez a votat Legea Unificării Irlandei cu Marea Britanie. Noul stat se numea Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei având steagul „Union Jack”. Toate parlamentele regionale au fost abolite Marea Britanie urmând a fi condusă doar de Parlamentul din Londra.

Acest act politic este deosebit de important pentru istoria relaţiei anglo-irlandeze, prevederile lui afectând politica în insulă. Uniunea lui William Pitt din 1801 a fost un efort de a integra cea mai veche „provincie” a proaspătului imperiu în sistemul metropolitan. Se dorea ca prin acest act, Marea Britanie să devină stabilă iar fundamentele constituţionale să îi fie respectate, într-un moment de criză şi frică atât în Anglia cât şi în Europa cauzat de Bonaparte.

Hotărârea lui Pitt a fost acceptată spre legiferare doar de partea engleză-protestantă a Parlamentului Irlandez. Irlandezii astfel erau incluşi în Parlamentul Unit al Marii Britanii dar catolicii erau încontinuare excluşi din viaţa politică britanică, această situţia durând până în 1829. Dreptul catolicilor de a vota și a fi aleși în Parlamentul Britanic fusese promis irlandezilor în momentul întocmirii Actului de Unire a Irlandei cu Marea Britanie. Numai opoziția regelui Geroge al III-lea, care își făcuse din aceasta o problemă de conștiință, împiedicase împlinirea celor făgăduite.

Influenţa irlandezilor catolici în politica britanică se va face simţită doar în ultima parte a secolului al XIX-lea, prin câţiva politicieni: familia Tories, Earl Cains, Edward Gibson şi catolici liberali precum Lord O`Hagan şi Lord Russell de Killowen. Liderii politici irlandezi ca Daniel O`Connell, Charles Stewart Parnell şi John Redmond au reuşit totuşi să obţină o influenţă insituţională.

Irlanda era încontinuare condusă de către un reprezentant al regelui în insulă Lord Lieutenant (sau vicerege), şi de către un prim secretar Chief Secretary, însărcinat cu probleme de ordine publică. Sediul birocraţiei engleze în Irlanda devenea castelul Dublinului, centru simbolic al prezenţei Albionului în Irlanda. „ regimul stabilit în Dublin provenea din modelul proconsular, ce mai târziu se va extinde spre periferia imperiului, India, în dominioane şi restul imperiului” . Pentru irlandezi, Actul Uniunii însemna că îşi pierdeau reprezentativitatea guvernamentală neputându-şi trece propriile legi.

Administraţia era foarte centralizată, mai aproape de modelul colonial decât de cel metropolitan. Obsesia birocratică victoriană era şi în Irlanda caracteristica administraţiei britanice, „asezonată” cu o bogată reţea informaţională controlată de Royal Irish Constabulary. Controlul britanic al Irlandei nu sa realizat doar prin mecanismele formale de guvernare sau management economic ci şi printr-un atent control al mijloacelor de informare. Influenţa politică britanică în Irlanda era susţinută şi prin titluri, distincţii dar şi prin cultură (de la sport la teatru).

Ca urmare a acestei Uniuni, în 1803 autorităţile engleze se vor confrunta cu prima revoltă din Irlanda. La 23 iulie 1803 Robert Emmet împreună cu optzeci de simpatizanţi a încercat sa ia cu asalt Castelul Dublinului dar acţiunea a eşuat. Revoluţionarii sperau ca după ocuparea centrului administrativ britanic din insulă, vor putea încuraja revolta în toată ţara. Cuvântarea lui Robert Emmet înainte de executare a rămas memorabilă pentru istoria Irlandei.

Premierul englez William Pitt (1759-1806), a prezentat un proiect de lege la începutul secolului privind emanciparea politică a catolicilor. În faţa refuzului regelui Geroge al III-lea, William Pitt a demisionat.

Irlanda depindea în mare măsură și de peocuparea externă a Marii Britanii după Congresul de la Viena. Londra a promovat o politică externă realistă, empirică care a evitat declarații de principii, la începutul secolului al XIX-lea. La momentul respectiv, reprezintă singurul Imperiu Colonial, având puncte de sprijin în întreaga lume cunoscută. Marea Britanie deținea supremația navală incontestabilă. Ea era generic interesată de afirmarea puterii sale maritime și de apărarea echilibrului de forțe continental. Va continua să preîntâmpine hegemonia rusă pe continent folosindu-se de o dublă barieră germanică: Prusia și Austria. Adeptă a statu quo-ului teritorial, nu acordă deocamdată o atenție specială naționalismelor. Era interesată din rațiuni economico-comeriale, de soarta imperiului colonial spaniol care însemna potențiale piețe de desfacere latino-americane. În esență, din aceleași considerente este interesată de menținerea integrității imperiului otoman care apara „drumul mătăsii” și bloca expansiunea rusă spre strâmtori și accesul în Mediterana Orientală. În acest context preocuparea pentru micro-naționalisme era inexistentă. În Marea Britanie nu exista un curent de opinie foarte răspândit privind protecția națiunilor mici așa cum se afla în Franța. Pentru englezi, două imperii ce peste un veac vor dispărea, cel habsburgic și otoman, erau vitale în politica europeană și mediteeraneană. Astfel chestiunea Irlandei nu preocupa nici autoritățile irlandeze și nici opinia publică din metropolă.
Situaţia politică în Irlanda secolului al XIX-lea este una defavorabilă irlandezilor de confesiune catolică. La începutul secolului populatia Irlandei era între 4.000.000-5.000.000 de locuitori iar Dublinul 200.000. Revoluţia industrială a atins şi Irlanda în prima jumătate a secolului al XIX-lea, iar acesta alături de alţi factori demografici a dus la o creştere demografică a populaţiei. În 1841 erau 8.175.000 locuitori (Irlanda contemporană, 1995 – 5.162.535 locuitori) nivelul de resurse scăzând astfel pe cap de locuitor. Marea majoritate a proprietarilor de pământ erau protestanţi, irlandezilor rămânându-le rolulul de a cultiva pământul în special cu cartof, alimentul de bază în Irlanda.

Prima mişcare la nivel naţional în vederea emancipării politice a irlandezilor a fost condusă de Daniel O`Connell. În mai 1823 avocatul a înfiinţat Asociaţia Catolică iar un an mai târziu a introdus sistemul de întrajutorare „Împrumutul Catolic”. Din cotizaţii, asociaţia a reuşit să susţine campanii propagandistice pentru obţinerea drepturilor politice. În 1826 O`Connell va obţine un fotoliu în Parlament ca reprezentant al comitatului Clare dar refuzând să-şi respingă religia catolică, mandatul lui a fost anulat. Nemulţumirea populaţiei a determinat metropola să acorde drepturi politice irlandezilor astfel ca roadele mişcării lui O`Connell începeau să iasă la iveală.

În 1840, Asociaţia Catolică sa transformat în Asociaţia pentru Abrogare, revoluţionarii dorind să anuleze Actul de Uniune din 1800 cu Marea Britanie şi să obţină autonomia faţă de acesta. Punctul culminant al mişcării conduse de O`Connell constituit-o Adunarea din 15 august 1843 când 500.000 de irlandezi au venit la chemarea lui pe dealul regal din Tara. Activitatea Asociaţiei Catolice a încetat odată cu moartea (1847) liderului ei şi cu începutul marii foamete din 1845.