„A furore normannorum libera nos Domine!” Apariția surprinzătoare la sfârşitul secolului al VIII-lea a raidurilor vikinge în marea Irlandei (Lindisfarne-793, Iona, Inishmurray, Inishbofinb – 795) , a constituit o nouă fază a dezvoltării politice, administrative și culturale ale insulei. Imaginea proiectată de gaeli vizavi de comportamentul barbar al vikingilor, nu se va mai întâlni decât după 800 de ani, în vremea lui Cromwell. Irlandezii îi descriu pe danezi ca însetați de sânge, dezinteresați de viață și valori spirituale – devastarea mănăstirilor, orbiți de furie și provocatori de teroare. Poate aceste viziuni au fost pe alocuri puțin exagerate. În fond gaelii se confruntau cu un fenomen nou, cel al poporului migrator, cu care bătrânul continent se familiarizase de câteva sute de ani.
Un rezultat imediat al devastării mănăstirilor de către vikingi a fost exodul călugărilor către mănăstirile de pe continent. Numeroase manuscrise au fost distruse în această perioadă iar altele au fost exportate de calugării ce fugeau de furia vikingă. Epoca de aur a culturii gaelice medievale era acum doar o amintire, din care gaelii încercau din răsputeri sa-și reconstituie trecutul, să reziste presiunii cuceritoare.
Ca urmare a creștinării vikingilor ce sa petrecut pe la jumatatea secolului al X-lea și a căsătoriilor mixte, cuceritorii s-au integrat ușor în cultura gaelică. Probabil contribuția cea mai însemnată lăsată istorie Irlandei o reprezintă fondarea de orașe porturi: Dublin, Limerick (Hlymrekr), Wexfor (Veigsfjorth), Wicklow (Vikingalo) etc. Victoria lui Brian Boru (Borum) asupra vikingilor în Vinerea Mare a anului 1014, a condus în timp la înfrângerea şi asimilarea elementelor nordice din insulă.
Începând cu secolul al XII-lea Irlanda se va confrunta pentru prima dată cu Anglia, tradiţie continuată de-a lungul istoriei până în zilele noastre. O parte a culturii irlandeze, în toată această perioadă se va defini diferit de alteritatea engleză. Întorcându-ne în timp, secolele V-VI vor consfinţi cucerirea Britaniei de către anglo-saxoni, insula rămând fără apărare ca urmare a noilor politici imperiale ale Romei. După învaziile vikinge şi finalizarea omogenizării politice în Britania saxonă apoi normandă, regii Angliei îşi vor îndrepta privirea spre vecinii gaeli, impulsionaţi şi de încurajările Papei (1155 – primeşte acordul Papei).
Pe parcursul a 150 de ani (1014-jumătatea secolului al XII-lea), politica irlandeză sa caracterizat prin unitate, respect faţă de instituţia regalităţii. Disputele dintre regii Dermot MacMurrough şi Tiernan O`Rourke vor duce la crearea unei stări conflictuale în insulă prilej excelent pentru britanici în a acţiona.
Din 1166 britanicii conduşi de Henric al II-lea au început să se amestece în politica irlandeză, sprijinind diferite tabere. În anul 1169 ofensiva britanică din insulă a consfinţit constrângerea liderilor gaeli ce au acceptat semnarea Tratatului de la Windsor (1175) prin care regele irlandez, Rory O`Connor recunoştea suzeranitatea celui englez. Normanzii nu au cucerit Irlanda ci au stăpânit-o am putea spune, controlul exercitat asupra insulei fiind unul atipic, datorită dezinteresului Angliei şi a unei „actualizări” a lorzilor normanzi din Irlanda cu noile realităţi.
Fărâmiţarea politică a Irlandei a continuat după recunoaşterea suzeranităţii faţă de Henric II. Lorzii anglo-normanzi s-au acomodat rapid cu societatea irlandeză integrându-se ori prin căsătorii mixte ori datorită ciumei ce a omorât jumătate din populaţia oraşelor irlandeze în 1348. Normanzii nu şi-au adus ţărani din Britania, astfel „betaghs” (ţăranii) au rămas în mare majoriatate gaeli . Declinul coloniştilor normanzi în Irlanda a început după 1250. Se datorează şi pierderii interesului regilor normanzi ai Angliei pentru Irlanda. Aceştia au încetat în a le trimite armată lorzilor normanzi după 1216.
Totuşi moştenirea lăsată de cuceritori Irlandei a fost consistentă. In afara construirii unor castele şi turnuri, britanicii au construit mai multe catedrale. Catedralele St. Patrick din Dublin, St. Clanice din Kilkenny, reconstruirea catedralei Mântuitorului din Dublin care arsese sunt doar câteva exemple.
Probabil cea mai valoroasă moştenire lăsată de anglo-normanzi Irlandei este sistemul administrativ şi legislaţia promovată de Henric al II-lea. Ei au importat în insulă sistemul juridic britanic, organizarea administrativă incipientă, bugetul şi chiar au imbunatăţit managementul trezoreriei. Primul Parlament ce reprezenta iniţial interesele anglo-normazilor în insulă sa întrunit în 1297, apoi reprezentativitatea sa, sa extins şi asupra reprezantanţilor oraşelor şi a irlandezilor. Regii britanici au fost reprezentaţi în insulă de regii locali aleşi din curţile regatelor Connacht şi Thomond până la jumătatea secolului al XIII-lea.
Dacă luăm în considerare varianta modernă şi perspectiva contemporană a termenului naţiune, vom putea constata că din secolul al XIII-lea, putem vorbi de o naţiune irlandeză omogenizată care nu va mai suporta alte intervenţii externe, exceptând cea engleză care devenise o obişnuinţă. Pe parcursul a şapte secole, irlandezii îşi vor păstra identitatea faţă de tendinţele expansioniste ale Londrei, conservându-şi tradiţiile, religia şi ocupaţiile.
Irlandezul secolului al XIII-lea nu conştientiza naţiunea cum o definim astazi, fiind strâns legat de familie-clan-nobil conştient că aparţine comunităţii gaelice, însă fără a fi foarte ataşat de o autoritate centrală, administrativă. Irlandezul îşi cunostea veşnicul inamic englezul, cel de care se va consolida identitar datorită măsurilor discriminatorii luate de Londra în multe privinţe, dar şi nevoii de autonomie culturală.
În 1314 Robert Bruce nobil scoţian, înfrânge armata regelui Edward I la Bannockburn devenind rege al Scoţiei (după ce Edward I cucerise Scoţia în 1296). Acesta va accepta propunerea lorzilor irlandezi, O`Neill şi O`Donnell, de al trimite pe fratele său rege în Irlanda urmând a invinge normanzii. Domnia lui Edward Bruce va fi una scurtă 1316-1318, englezii reuşind sa restabilească autoritatea dupa 1361 .
