Deşi stăpânind noţiuni elementare de greacă, Augustin nu doreşte o aprofundare a operelor homerice, pentru el dialogurile filosofice ale lui Cicero reprezentând sursa inepuizabilă de informaţie. Studiază dialogul acestuia Hortensius ( „citirea dialogului Hortensius i-a inspirat lui Augustin dragostea pentru înţelepciune [...], dar numele lui Iisus Cristos nu era amintit acolo” [1] ), acest dialog filosofic fiind o consolare pentru decepţia politică a lui Cicero, în care se face elogiul acestei activităţi intelectuale: „Cicero, ajuns la bătrâneţe, îşi abătea cititorii de la elocinţa politică, îndreptându-i spre filosofie, singura capabilă să dea valoare vieţii, blândeţe morţii, să pregătescă sufletul spre a păşii în nemurire”[2], influenţă mărturisită şi în Confesiuni III 4,7. Filosofia era pentru Augustin „raiul în care îşi găsise refugiul din calea furtunilor vieţii” [3]. Cunoştea de asemenea, scrierile lui Mani, învăţătură ce o îmbrăţişează pentru aproape un deceniu, Categoriile lui Aristotel, dar şi discuţia privitoare la viitorul contingent, prezentată de Stagirit în Despre interpretare. Un interes deosebit îl arată Augustin faţă de logică şi de afirmaţiile etice ale stoicilor, în special privitor la modul în care limbajul conferă semnificaţie realitaţii. În mod paradoxal, gânditorul a cărui operă l-a influenţat hotărâtor este Platon, a cărui traducere în latină a fost făcută de Cicero ( este vorba despre traducerea parţială a dialogului Timaios ). Filosofia platonică avută aici în vedere este neoplatonismul, filosofie ce s-a aflat în centrul preocupărilor lui Augustin pentru o îndelungată perioadă. Iniţiatorul acestui curent de gândire ezoterică este Plotin (205-270), iar discipolul şi biograful său Porfir din Tyr (232-305) a avut menirea promovării ei, având la bază doctrinele esenţiale ale eticii stoice, dar şi o mare parte a logicii aristotelice. Tot în această perioadă se apropie de Scriptură, de a cărei recurs la mitologie va rămâne decepţionat, urmând ca în lucrarea sa De doctrina christiana să afirme frumuseţea acestei scrieri. (De doctrina christiana, IV;6, 9-17).
Analiza gândirii teologice şi filosofice din secolul al IV-lea scoate în evidenţă un cadru de referinţă menit să apropie personalităţi diferite – Marius Victorinus, Ilarie de Poitiers, Ambrozie si Ieronim – dar care este evident că „provin din aceeaşi matrice culturală”.[4] Nu acelaşi lucru se poate spune despre Augustin a cărui exegeză interpretativă este de departe mai laborioasă şi mai greu de realizat cu mijloacele interpretărilor filosofice obişnuite. Cel mai mare gânditor creştin din Occident, cum a fost el apreciat în epocă, trebuie supus unor abordări multiple, nu atât diferite cât complementare, astfel că cercetarea augustiniană să poată glisa de la un registru la altul în funcţie de problemele urmărite şi, bineînţeles, de ipotezele acceptate. În consecinţă, cercetarea pe care o schiţez aici se referă la un Augustin văzut ca filosof, poate cel mai important filosof al antichităţii târzii, vestitor al unei forme noi de filosofare ce îşi va găsi articularea în filosofia medievală de mai târziu.
Spre deosebire însă de scrierile lui Ambrozie şi Ieronim, la Augustin apar o serie de elemente noi datorate în primul rând realităţii social-politice în care a trăit, realitate marcată de destrămarea Imperiului Roman după pacea de care a avut parte sub domnia lui Theodosius. Aceasta stare de lucruri va influenţa mai ales ultimele opere ale lui Augustin unde sunt prezentate „puternice instanţe escatologice sau, oricum, perspectivele unei noi societăţi creştine care nu mai era cea din Imperiul Roman “[5]. Lupta purtată de el împotriva donatiştilor schismatici a dobândit dimensiuni ce prevestesc un ev mediu incandescent, iar lupta împotriva pelagienilor a atras atenţia asupra noii problematici inaugurată de el în filosofie, problematică legată de mântuirea omului, de har şi de liberul arbitru, care va constitui fondul marilor dezbateri ale secolelor ce vor urma.
Putem, prin urmare, să afirmam că Augustin apare ca reprezentant a două epoci diferite a căror graniţă este anul 410, anul în care goţii au jefuit Roma şi că, dacă formaţia sa culturală este aceea a unui creştin de secol IV, concepţiile sale filosofice şi teologice se adresează deja filosofului rutinat. „Aceasta dualitate, această instabilitate care-i face pe oameni să resimtă în mod dureros precaritatea lumii şi să nu se mai considere cetăţeni ai vechii ordini la a cărei destrămare asistau acum cu toţii” [6] a fost sesizată pentru prima dată de Augustin şi a constituit punctul de plecare al unei gândirii ce avea să-şi exercite influenţele până la Grigore cel Mare.
În Africa, Augustin s-a confruntat cu reacţii nu întotdeauna favorabile la polemica sa antipelagiană. În 426-427 a trebuit să revină asupra problemei harului şi a liberului arbitru şi să-şi susţină concepţia conform căreia harul este absolut necesar pentru săvârşirea binelui. (De gratia et de libero arbitrio) Pentru a elucida aceste probleme el scrie tratatul Despre mustrare si har (De correpitone et gratia), compus pentru a-i combate pe cei ce credeau că, dacă Dumnezeu îi dă omului bunăvoinţa şi puterea de a săvârşi binele atunci păcătoşii nu trebuie învinovăţiţi pentru acest lucru, ci trebuie doar să ne rugăm pentru ei. [7] În această operă Augustin îşi consolidează doctrina referitoare la predestinarea celor aleşi care îşi are originea in planul divin, gratuit şi de nepărtuns.
În 428, Augustin a trebuit să raspundă prin scrierea Despre predestinarea sfintilor (De predestinatione sanctorum) lui Prosper şi Ilarie, doi clerici din Gallia meridională care îi trimiseseră două scrisori (nr. 225 si 226 din epistolarul lui Augustin) unde criticau operele trimise călugărilor din Adrumeto. [8]
Evoluţia gândirii augustiniene influenţată în mod direct de dezvoltarea teologiei creştine este marcată de faptul că majoritatea scriitorilr de limba latină promoveză un nou tip de discurs privitor la raportul dintre Biserică şi societate: „Aşa cum teologia creştină a influenţat speculaţia metafizică, afirma E. Gilson [9], tot aşa Biserica creştină a influenţat filosofia politică; totuşi metafizica a fost influenţată cel mai puternic de Vechiul Testament, în timp ce filosofia politică a fost marcată mai ales de Evanghelie şi de Epistolele Sfantului Pavel”.
Aşa cum susţine H. I. Marrou „cultura intelectuală a lui Augustin nu avea nimic deosebit – nici lacune supărătoare, nici vreo originalitate neliniştitoare. Pentru că Augustin era şi el un reprezentant al culturii obişnuite a epocii sale, un literat al decadenţei”.[10] Cultura unui intelectual latin de secol IV era o cultură esenţialmente literară, întemeiată pe gramatică şi retorică şi care năzuia spre realizarea tipului ideal de orator. Cu toate că acestă cultură oratorică pe care o stăpânea atât Augustin cât şi înaintaşii săi Ambrozie, Tertullian sau Seneca, nu era o inovaţie a epocii sale ci un ideal cultural preluat prin Cicero din Grecia elenistică. Atât pentru Augustin cât şi pentru contemporanii săi, prima accepţiune a apelativului de „cultivat” o reprezintă dobândirea unei educaţii liberale, educaţii asemănătoare modelului propus de Cicero sau Quintilian. O cunoaştere aprofundată a gramaticii, reprezenta la vremea aceea o condiţie de posibilitate a dobândirii unei specializări ulterioare şi cuprindea în esenţă două aspecte: studiul teoretic al limbii şi al legilor ei, respectiv explicarea marilor scriitori. Imagine conformă cu tradiţia didactică romană: ars grammatica praecipue consistit in intellectu poetarum et in recte seribendi loquendive ratione- „ gramatica e alcătuită, în esenţă, din interpretarea textelor poetice şi din regulile scrierii şi vorbirii corecte”. [11]
În conformitate cu tradiţia didactică romană, Augustin s-a straduit să deprindă cunoştinte de limbă greacă nereuşind să exceleze în acest domeniu, în parte datorită faptului că această limbă începe să fie uitată în occident. O altă fază a educaţiei, parte a învăţământului teoretic, o constituie deprinderea retoricii. O carte fundamentală pentru studiul acestei discipline o reprezintă Retorica lui Cicero, considerat pe timpul lui Augustin drept maistru prin excelenţă. Conform acestuia un orator (vir eloquetissimus) era corelativul unui foarte bun vorbitor, sarcina proprie a retorului fiind întradevăr predarea eloccinţei.
Gândirea lui Augustin timpurie caracteristică acestei perioade se înscrie, în conformitate cu tradiţia greco-romană pe care o reprezintă în cadrele strict trasate de educaţia sa retorico-literară. Mai apoi, în perioada matură a creaţiei sale, nota dominantă va fi cea a unei teologii evanghelice dublată de o puternică ancorare în filosofia antică grecească. Sub influenţa doctrinei neoplatoniciene de exemplu el îşi va reevalua în permanenţă scrierile (Retractiones) cu toate că este unanim acceptat faptul că „metafizica nu a fost niciodată decât obiect de import” pentru gândirea lui Augustin.[12]
După moartea mamei sale, Augustin merge la Roma pentru câteva luni şi scrie cu această ocazie, lucrări de referinţă în apărarea adevăratei credinţe creştine, scrieri ce condamnă doctrinele filosofice false şi erezia lui Mani. Apoi, în 391, a fost ales presbiter în Hippo Regius de către popor, împotriva voinţei, ca şi în cazul lui Ciprian şi al lui Ambrozie pentru ca mai apoi, în 395 să fie ales episcope al aceluiaşi oraş.A lucrat acolo timp de treizeci şi opt de ani, până la moartea sa, transformând acel loc într-un centru intelectual al Bisericii Apusene, reputaţia sa lăsând în urmă mica sa dioceză.
A fost patre activă la în toate dezbaterile teologice şi eclesiastice fiind desemnat drept „ campion al doctrinei ortodoxe împotriva maniheilor, donatiştilor şi pelagienilor, în el concentrându-se toată puterea polemică a Bisericii Catolice a timpului împotriva ereziilor şi a schismelor şi prin el câştigând victoria împotriva lor “.[13]
În ultimiil ani ai vieţii, şi-a privit întreaga operă dintr-o perspectivă critică, iar considerentele finale le putem citi în Retractări, ultimele sale controverse fiind purtate împotriva semi-pelagienilor.
Chiar dacă atât Augustin cât şi ceilalţi apărători ai vechiului ideal cultural vor rămâne fideli vechiului ideal al retorului filosof , mişcările socio-culturale ale sfârsitului de secol IV vor pune în prim plan cultura de tip scolastic, ce se vroia înnoitoare, consemnând astfel trecere spre perioda „decadentă” ce va urma.
Dintre remarcile cele mai profunde despre Augustin, amintesc aici cuvintele lui Erasmus din Roterdam (Ep. dedicat. ad Alfons. archiep. Tolet. 1529), care afirmă, folosind un ingenios joc de cuvinte „Quid habet orbis christianus hoc scriptore magis aureum vel augustius? ut ipsa vocabula nequaquam fortuito, sed numinis providentia videantur indita viro. Auro sapientiæ nihil pretiosius: fulgore eloquentiæ cum sapientia conjunctæ nihil mirabilius.…Non arbitror alium esse doctorem, in quem opulentus ille ac benignus Spiritus dotes suas omnes largius effuderit, quam in Augustinum.” Apoi marele filisof Leibniz în Prefaţă la Teodiceea îl numeşte „virum sane magnum et ingenii stupendi,” şi „vastissimo ingenio præditum.” Tot astfel, luteranul C. Bindemann îşi începe monografia dedicată lui Augustin prin elogiul: „Sf. Augustin este unul dintre cele mai mari personalităţi ale Bisericii. Şi nu este întrecut în măreţie de către nici un Părinte al Bisericii din perioada apostolică până astăzi”[14], putând fi comparat doar cu Luther, singurul care prin inteligenţa şi caracterul său îi poate sta alături. Filosofii romano-catolici A. Gunther şi Th. Gangauf, aşează între Augustin şi marii filosofi ai umanităţii semnul de egalitate şi discern în personalitatea sa un personaj providenţial prin scrierile căruia spiritul lui Dumnezeu a lucrat de-a lungul epocilor.
Note:
1. Gerald Bonner, St. Augustine of Hippo, Life and controversies, Canterbury Press, 2002, p.57.
2. Hans von Campenhausen, Părinţii latini ai Bisericii, Vol. 2, Trad. Maria-Magdalena Anghelescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p.88.
3. M. L. Clarke în The Roman Mind, London, 1956, p.58.
4. Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii crestine vechi grecesti si latine, vol. II/2, De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, trad. Hanibal Stanciulescu, pag. 11. Polirom, 2004.
5. Claudio Moreschini, op.cit. pag. 12.
6. Claudio Moreschini, op.cit. pag. 12.
7. Aşa cum se spune în Filip, 2.13.
8. Tot lor le trimite, un an mai târziu, o a doua carte intitulată Despre darul statorniciei (De dono perseverantiae), în care explică faptul că şi statornicia în credinţă, asemenea naşterii în om a credinţei, este un dar de la Dumnezeu.
9. Etiene Gilson, Filosofia in Evul Mediu trad. Ileana Stănescu, ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 144.
10. Henri-Irenee Marrou, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice,Trad. Stoianovici Drăgan şi Lucia Wald, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997 p..20.
11. Marrou, op.cit. p.25.
12. Gilson, op.cit. p.160.
13. Philip Schaff. op. cit.
14. C. Bindemann Augustin vol. I, Prefaţă.
