Teorii cosmogonice

Este de aşteptat ca teoriile ştiinţifice asupra apariţiei universului să pornească de la principiile termodinamicii. Din păcate, principiile evoluţiei au pătruns şi în acest domeniu: universul se dezvoltă, evoluează. Teoriile evoluţioniste cu privire la apariţia universului nu numai că nu pornesc de la aceste legi de bază, ci chiar le contrazic (căci aceste legi postulează un legiuitor).
Evoluţia pretinde că descrie un cosmos în care totul ia fiinţă şi se edifică treptat, la nivele de existenţă superioare şi complexe, prin pure procese naturale. Legile naturii s-au desăvârşit cu timpul, energia şi materia au evoluat de la o formă primitivă, simplă, la una complexă.
Evoluţia e un principiu universal al inovarii şi al integrării, dar legile termodinamicii descriu un principiu universal al conservării şi al dezintergrării.
Sunt două tipuri de fundamente evoluţioniste care “înving” legile termodinamicii:
-spaţiul non-observabil: teoria modelului staţionar a lui Sir Fred Hoyle spune că universul a fost întotdeauna la fel. Pe măsură ce s-ar extinde s-ar crea în permanenţă materie nouă,(hidrogen) care ar umple distanţele dintre galaxii. Evident că acest lucru nu poate fi probat…(teoria a fost abandonată chiar de către întemeietorul ei).
-timpul non-observabil: teoria Big-Bang-ului, ce spune că materia a apărut brusc, într-un timp neobservabil, ea fiind preexistentă.
Cum au putut particulele primordiale neinteligente şi aleatorii să evolueze în sisteme inteligibile şi ordonate?
“Pare a fi una din trăsăturile de bază ale naturii că legile fizice fundamentale sunt descrise în termenii unei teorii matematice de o mare frumuseţe şi forţă, necesitând cunoştinţe de matematici superioare pentru a fi înţeleasă. Te-ai putea întreba într-una: De ce construieşte natura în acest fel? Singur răspuns e următorul: cunoştinţele noastre actuale par să arate că natura este astfel construită. Trebuie să acceptăm pur şi simplu acest fapt. Situaţia poate fi descrisă spunând că Dumnezeu este un matematician de primă clasă.”
Astronomul britanic Paul Davis declară: “Cea mai grea întrebare este de unde provine la origine întreaga ordine din Univers? Cum s-a închegat Cosmosul dacă a doua lege a termodinamicii prezice o destrămare asimetrică spre dezordine?”
Dimensiunea şi compoziţia elementului exploziv rămâne un mister, însă se consideră că ar fi existat doar câteva substanţe chimice primordiale…
Teorile privind formarea Universului sunt speculaţii metafizice, nu ştiinţifice, întrucât ele contrazic legile termodinamicii. De altfel, chiar fondatorul teoriei modelului staţionar a abandonat-o; iar astrofizicienii înşişi au îndoieli cu privire la Big-Bang:
- “Aceste argumente ar trebui să indice celor neutri că tabloul nu e atât de ferm fixat, nici teoretic, nici observaţional…”
-Explozia primordială ar fi trebuit să propulseze întreaga materie în afară, dinspre centrul ei fără nici o mişcare rectilinie.
- Universul nu e uniform, ci plin de aglomerări uriaşe de materie într-o parte şi spaţii goale în altele.
-Dacă explozia face ca să se îndepărteze galaxiile, cum se face că ea a permis totuşi formarea lor şi nu a distanţat toţi atomii înainte ca ei să se unească în galaxii?
-Explozia produce dezordine, nu ordine, un haos total; cum a putut să genereze o explozie Universul ordonat şi splendid pe care-l găsim?
Isaac Asimov presupune că “oul cosmic” primordial ar fi avut o organizare superioară naturală, pentru a genera ordinea.
“Se poate ca oul cosmic să fi fost lipsit de structură, dar s-ar părea că el a reprezentat o concentrare extrem de ordonată de materie.” Dar tot el se întreabă:
“Existenţa oului cosmic este o anomalie. Dacă mişcarea generală a Universului este dinspre ordine spre dezordine, cum s-a născut atunci ordinea?”
Fiind ateu declarat, Asimov nu admite o cauză supranaturală a ordinii, deci trebuie să postuleze un agent natural; se presupune că legea entropiei ar fi funcţionat invers când Universul se contracta, până în timpul Big-Bangului; Adică, ordinea creşte când se contractă Universul, şi descreşte când se dilată…dacă se dilată…
Din păcate pentru oamenii de ştiinţă, aceasta este o speculaţie metafizică religioasă hindusă, nimeni neputând demonstra că universul joacă un astfel de joc…
Mai mult, o eventuală contractare presupune o gravitaţie extrem de mare, capabilă să smulgă de pe orbită planete şi stele. Isaac Asimov recunoaşte acest lucru:
“Bănuiesc că masa lipsă necesară pentru ridicarea densităţii la valoarea ei corectă va fi totuşi descoperită, şi se va vedea atunci că Universul oscilează”.
De la bun început ideea unui Creator este exclusă, chiar dacă savanţii recunosc că este singura explicaţie raţională pentru existenţa ordinei în Univers:
“Mi-e teamă că-L voi expedia rapid pe Dumnezeu. El pur şi simplu nu ţine ca explicaţie a unei complexităţi organizate…deci e ridicol să încercăm să invocăm ca explicaţie o fiinţă suficient de organizată şi de complexă ca să o creeze”
“E ridicol să încerci să explici un efect dat printr-o cauză adecvată…”
Pentru a evita să recunoască existenţa unui Creator raţional al ordinii, omul de ştiinţă ateu e gata să explice efectele prin cauze cât mai neadecvate!
Chiar oamenii de ştiinţă admit că nici una dintre aceste teorii ştiinţifico-fantastice nu explică apariţia Universului. Fiecare teorie a fost considerată reală pentru un timp, dar a fost respinsă de alţi oameni de ştiinţă care au propus alte teorii, acestea la rândul lor au fost considerate satisfăcătoare…
“Aceasta este o poveste bogată pentru orice istoric al ştiinţei, plină de starturi greşite, de posibilităţi irosite, de preconcepţii teoretice şi influenţată de rolul marilor personalitaţi ştiinţifice.”
Vorbind despre apariţia Universului, fizicianul Steven Weinberg declară: “Nu pot nega un sentiment al irealului când scriu despre primele trei minute, ca şi cum am şti cu adevărat despre ce-a fost vorba”.
Tot el declară “Asta nu înseamnă că noi înţelegem cu adevărat cum s-au format galaxiile. Teoria formării galaxiilor este una dintre marile probleme de prim ordin ale astrofizicii, o problemă care astăzi pare departe de rezolvare…”
Fiind vorba despre un eveniment petrecut cu foarte mult timp în urmă, la care nimeni nu a fost martor, este extrem de greu să fim siguri de ceea ce presupunem:
“Cu ajutorul unei bune părţi de teorie foarte speculativă, am putut să extrapolăm istoria universului înapoi în timp…dar problema este deschisă şi poate va rămâne mereu deschisă.”
Autorul depăşeşte modul mecanicist de gândire şi avertizează că cercetătorii sunt totuşi limitaţi, nu numai din cauza naturii umane, ci chiar datorită prejudecăţilor care-i forţează pe cercetători să îndrepte forţat un experiment într-o direcţie dorită:“Adeseori este necesar să se uite îndoielile unora şi să se urmărească toate consecinţele ipotezelor făcute, oriunde ar duce ele…”
Referitor la modelele prezentate, Steven Weinberg ne avertizează că “anumiţi cosmologi sunt atraşi din punct de vedere filozofic de modelul oscilant, în special din cauză că, la fel ca modelul stării staţionare, acesta evită cu eleganţă problema Genezei. Un astfel de model (al universului oscilant) se confruntă totuşi cu o dificultate teotetică severă. Cu fiecare ciclu, raportul dintre numărul de fotoni şi cel de particule creşte uşor, pe seama unui fel de frecare care are loc în timp ce universul se extinde şi se contractă…(entropie).Raportul actual este mare, dar nu infinit, aşa că este greu de văzut cum ar fi putut trece universul până acum printr-un număr infinit de cicluri”.
“Concluzia ce pare inevitabilă este că orice univers ciclic ce permite structurilor şi sistemelor fizice să se propage de la un ciclu la altul nu poate evita influenţele degenerescente ale celei de-a doua legi a termodinamicii.”
O cale totuşi de a “păcăli” omniprezenta lege a entropiei ar fi să presupunem că situaţia unui salt este extrem de diferită faţă de cel anterior, încât saltul următor nu ar beneficia de nici o informaţie provenită de la saltul deja consumat: toate obiectele fizice sunt distruse, iar energia consumată. Adică universul renaşte din nimic.
Pe lângă faptul că acest scenariu contrazice legile termodinamicii, de fapt le evită, de unde ştim că vorbim de acelaşi univers, din moment ce fiecare ciclu de transformare este complet independent de celălalt? Ciclurile ar descrie formarea câte unui univers, fiecare separat de celălalt. Tot atât de bine am vorbi despre universuri paralele!
Nici un om de ştiinţă nu a fost prezent ca să poată urmări naşterea Universului, şi nici nu a putut să producă acest fenomen în laborator.
-evoluţia satelitului natural al pământului
Astronomul George Howard a presupus că luna a format împreună cu pământul un singur corp ceresc. În timpul mişcării de rotaţie, luna s-a desprins de pământ, devenind satelit al lui. Ideea a fost respinsă de evidenţă:
În urma programului spaţial şi aselenizărilor, s-a constatat că luna este alcătuită din roci şi minerale asemănătoare Terrei, dar structura şi proporţia lor sunt foarte diferite de ale Terrei; astronomii au abandonat ideea desprinderii de terra.
Astronomii presupun o succesiune în existenţa stelelor: roiul de stele este format dintr-un nor de hidrogen, fiecare stea devenind mai fierbinte pe măsură ce se contractă sub presiunea gravitaţiei sale. Când interiorul ei devine suficient de fierbinte atunci hidrogenul se transformă în heliu, acesta se consumă, iar steaua se stinge, transformându-se intr-un “gigant roşu”, apoi în “nebuloasă planetară”, apoi răcindu-se se contractă şi devine “pitică albă”.
Uneori o stea explodează şi se transformă în “supernovă”, lăsând în urma ei un obiect extrem de mic şi foarte greu, o “stea neutronică”.
Dar toate acestea sunt presupuneri ale oamenilor de ştiinţă, care observă fenomenele de pe Pământ, de la mare distanţă; oricum, toate se încheie cu un consum şi o risipă enorme de energie, şi nu cu producerea energiei.
Fostul cosmonaut John Glenn, observând ordinea din Univers, îşi pune întrebarea: “S-au putut produce din întâmplare toate acestea? S-ar fi putut ca o aglomerare de epave să înceapă brusc să descrie aceste orbite diferite?- Nu pot să cred aşa ceva. O Forţă oarecare le-a pus pe toate acestea pe orbită şi veghează ca ele să continue să se menţină astfel”.
Este sigur că întregul Univers este guvernat de legi extrem de clare şi precise:
Werhner von Brown, inventatorul primei rachete balistice V2 şi specialist NASA, declară: “Legile naturale ale universului sunt atât de precise încât nu întâmpinăm nici o dificultate în construirea unei nave spaţiale pentru a zbura pe lună şi în programarea zborului cu o precizie de fracţiuni de secundă. Asemenea legi trebuie să fi fost fixate de cineva”.
Constelaţia Orion este dată ca un exemplu de evoluţie, deşi ea a arătat întotdeauna la fel: un nor masiv de praf stelar printre care se află şi câteva protostele(protostelele se formează prin captarea prafului cosmic)…dar studiile actuale au arătat că protostelele nu numai că nu se formeză din acel praf spaţial, dar ele pierd din masă, dezintegrându-se.
Evident că oamenii de ştiinţă au emis mai multe teorii (ipoteza nebuloasă, ipoteza planetezimală, ipoteza flutuaţiei, ipoteza norului de praf), dar problema rămâne deschisă.
“Judecând după diversitatea ipotezelor, modelelor şi predispoziţiilor acestor oameni de ştiinţă temerari, care se aventurează să dezlege taina evoluţiei nebuloasei ce pare să ne fi precedat pe toţi, nu ne-ar strica mai multă reţinere.”
NASA declară într-un comunicat că: “E important să fim conştienţi de faptul că nu există nici o singură teorie asupra originii şi evoluţiei Sistemului Solar care să fie unanim acceptată. Toate teoriile reprezintă modele ce se conformează unora dintre datele observate, dar nu tuturor.”
Evoluţia şi entropia sunt în conflict evident: ambele sunt principii universale, dar evoluţia nefiind observabilă, nu poate fi testată. Principiul entropiei a fost testat şi paraverificat. Evoluţia sugerează că universul evoluează, dar legea entropiei ne spune clar că Universul este pe moarte…