Separarea Puterilor in Stat, Antichitatea Greaca

Filosofia politică antică a căutat fundamentul puterii şi uneori a reusit să direcţioneze exercitarea acesteia fără însă a se preocupa de stabilirea unei terminologii precise.
Doar Aristotel se particularizează prin efortul de a indentifica componentele puterii, dar această abodare este uitată în antichitatea romană, când apărarea unitaţii puterii devine prioritară.
Platon (428-347 I.Hr.) în „ Republica” a avut contribuţii extrem de moderne, atunci când a făcut clasificarea regimurilor „politice”. El combină cercetarea în privinţa „cetăţii” ideale, cu analiza critică a formelor de guvernare deja experimentate.
El face analiza puterii considerând funcţiile statului doar prin comparaţie cu cele care se regăsesc în funcţionarea omului.
Aristotel (388-322 I.Hr.) e primul care încearcă să degajeze elemental politic şi puterea de consideraţiile mitologice. În “Politica”, el stabileşte o primă terminologie, diferenţiind trei misiuni ale puterii, care trebuie să se regăsească în orice contituire a unei cetăţi. “Toate constituţiile au trei părţi …. una care hotărăşte în privinţa treburilor comune, a doua care stabileşte magistraturile iar a a treia parte este cea care împarte justiţia.
Aceste trei funcţiuni (hotărârea, comandamentul şi justiţia) ce se regăseau în structura instituţională a cetaţii Atena, trebuie conduse de trei organe distincte, şi anume: Hotărârea (deliberarea) aparţine Adunării cetăţenilor compusă din reprezentanţi ai poporului, însărcinaţi să discute şi să voteze politica Cetăţii, adică să adopte legislatia; Comandamentul este încredinţat magistraţilor civili (a fi titularul unei magistraturi civile înseamnă a fi învestit cu autoritatea politică sau administrativă care contribuie la conducerea Cetăţii); administrarea justiţiei se realizează prin corpul juridiciar compus din magistraţi judiciari-judecătorii propriu-zişi.
Se remarcă,de asemenea, că Aristotel stabileşte o ierarhie a componentelor puterii atunci când apreciază că deliberarea constituie funcţia esenţială, deoarece ea depăşeşte cu mult simplu “fabricare a legilor”.
Pentru Aristotel, cel mai important lucru era să descrie diferitele modalităţi de acţiune ale organelor statului şi nu să apere o anumită separaţiune a puterilor. Putem reţine, pe lângă funcţiunea juridiciară, clar distinsă în stat, conceptul de comandament şi a încercarea acestuia de a-l defini.