În ceea ce priveşte problema Germaniei , Gorbaciov recomanda răbdare şi susţinea că nimeni din Rusia nu era de acord cu reunificarea în termen scurt. În momentele în care organele de conducere din Ungaria şi Polonia se orientau spre împărţirea puterii, Republica Democrată Germană, în fruntea căreia se afla Erich Honecher, refuza orice perspectivă de schimbare, criticând cu vehemenţă iniţiativele lui Mihail Gorbaciov.
Descurajaţi de alegerile trucate, de la 7 mai 1989, precum şi de susţinerea din partea guvernului est-german, germanii îşi înmultesc cererile de emigare în Vest. Decizia autorităţilor ungare, la 2 mai, de a deschide „cortina de fier“ a condus la trecerea graniţei ilegale a aproximativ a 65000 de est-germani spre RFG. La sfârşitul lunii septembrie 1989 se desfaşoară în mai multe oraşe primele manifestaţii spontane de după 1953. Cu această ocazie se înfiintează unele mişcări politice, precum Noul Forum şi Renaşterea Democrată.
Ulterior, aceste manifestaţi se multiplică, ducând la o stare de nelinişte. Între 6-7 octombrie, cu ocazia aniversarii a 40 de ani a RDG-ului, vine în vizită, la Berlin , Mihail Gorbaciov, prilej cu care îşi reafirmă preferinţa pentru statu-quo. Ca răspuns la atitudinea pe care o are liderul de la Moscova, manifestanţii scandează „Gorbi! Gorbi!“ şi se simt încurajaţi de sprijinul pe care îl au din parte ruşilor. În aceste condiţii, diplomatul rus mai afirmă: „Cei care reacţionează cu întarziere vor fi pedepsiţi de viaţă“ .
În aceste condiţii, Erich Honecher nu cedeză şi se pregăteşte de confruntare. La 18 octombrie, Egon Krenz, susţinut de tinerii membri din înaltele instanţe ala Partidului, îl destituie din toate funcţiile deţinute în conducerea statului. Egon Krenz îi va lua locul, dar nu va putea stabiliza situaţia şi presiunea din stradă, care devenise din ce în ce mai puternică. În acest moment de confuzie generală, la 9 noiembrie, se deschide frontiera dintre germani şi cade zidul Berlinului. Astfel, circulaţia redevine liberă prin celebra poarta Brandenburg.
„Căderea Zidului“ nu a reprezentat ceea ce se aşteptau cei din conducere, spiritele nu s-au calmat şi au dus la accelerarea agoniei regimului comunist: numărul germanilor din Est care trec graniţa în Vest va creşte, în noiembrie se înregistrează 130.000 de ieşiri, în vreme ce ideea unei reunificări cu Vestul începe să prindă contur în minţile tuturor.
La 1 decembrie, rolul de unic conducător al Partidului Comunist Est-German (SED) este radiat din Constituţie, şi, în căteva zile, în fruntea SED-ului va fi pus Gregor Gysi .
La 7 septembrie are loc o întălnire la masă rotundă între partidele de opoziţie şi SED, unde se vor dezbate ideile privind organizarea de noi alegeri libere, în 6 mai 1990.
Sub presiunea partidelor de opoziţie, prim-ministrul Hans Modrow acceptă, pe 5 februarie, alcatuirea unui „guvern de responsabilitate naţională“ , la care vor participa lideri din noua opoziţie.
Alianţa pentru Germania a fost apropiată de cancelarul Helmut Kohl, care a fost marele căştigator al scrutinului, obţinând 47% din voturi. Acest rezultat a reprezentat un succes în realizarea reunificării cu Germania de Vest. De altfel, Helmut Kohl prevăzuse, încă din 1989, o reunificare în trei etape (o„comunitate contractuală“între cele două Germanii, urmată de introducerea structurilor confederale şi o unire între graniţele federale).
La 7 februarie 1990 se propune o „unire monetară şi economică“, iar marca va deveni moneda naţională . Cu paşi repezi se apropiau alegerile, astfel încât s-au luat măsuri şi s-au organizat campanii electorale. În ajunul alegerilor, din 18 martie, susţinătorii lui Kohl afirmau: „Votaţi pentru noi şi unirea se va înfăptui în cele mai bune condiţii!“ .
La 4 aprilie se constituie un nou guvern condus de Lothar von Maizieres, care era hotărat să încheie unirea cu RFG şi să facă demersuri pentru primirea noii Germanii în NATO şi CEE. Mersul lucrurilor a fost accelerat de Tratatul de uniune monetară, economică, proclamarea deplinei suveranităţi germane şi apoi alegerea primului Parlament intergerman.
Rapiditatea cu care a căzut comunismul est-german l-a surprins pe liderul sovietic. Susţinătorii germani considerau că viitoarea Germanie trebuia să facă parte din NATO, în schimb Moscova s-a opus cu îndârjire.
Pe timpul vizitei în URSS, cancelarul Kohl a obţinut aprobarea, de la interlocutorii săi sovietici, referitoare la modalităţile de unificare, care trebuiau să fie reprezentate numai de resortul populaţiei în cauză. Aspectele externe ale unificării Germaniei trebuie discutate într-o adunare a celor patru puteri tutelare: URSS, Statele Unite, Franţa şi Marea Britanie.
La 13 februarie se anunţa punerea în funcţiune a unui mecanism de consultanţă în vederea ajungerii la o concluzie pentru toţi, aşa-numita reuniune „2+4“ (RDG şi RFG pe de o parte şi celelalte patru menţionate mai sus). Cel mai înverşunat adversar împotriva unirii şi participării gemanilor la NATO va rămane tot URSS, care s-a pronunţat pentru un statut de neutralitate.
La Praga în timpul reuniunii Miniştrilor de Externe ai statelor membre ale Tratatului de la Varşovia (17 martie 1990), în timpul căreia reprezentanţii Ungariei, ai Poloniei şi ai Cehoslovaciei s-au opus Moscovei la acest capitol, spulberand orice spranţă. Au mai avut loc două reuniuni „2+4“ la 5 mai şi, respectiv, 22 iunie 1990, dar fără rezultate notabile.
Vizita lui Kohl la Moscova şi Stavropol, la mijlocul lunii iunie, va debloca această situaţie de criză în schimbul unei limitări a efectivului armatelor germane, al non-staţionării forţelor străine pe teritoriul fostei RDG, renunţarea Germaniei unite de a deţine arme nucleare şi chimice. În final, URSS a acceptat, pe 16 iulie, participarea Germaniei la NATO, cu condiţia de a-şi rechema trupele în ţară. Pe 17 iulie are loc a treia reuniune „2+4“ ocazie cu care se va ratifica acordul Kohl-Gorbaciov.
Pe 12 septembrie are loc o nouă conferinţă cu scopul de a se lua o hotărare definitivă privind statutul Germaniei, „Tratatul asupra reglementării definitive în problema Germaniei“, care a pus capăt drepturilor şi responsabilităţilor celor patru puteri asupra ei. Astfel, îşi va dobândi suveranitate deplină şi va fi eliberată de respectarea prevederilor alianţelor.
În schimb, numărul total al forţelor permanente nu trebuia să depaşească 370.000 de soldaţi, iar până în 1994 numai forţele germane aveau dreptul de a staţiona pe teritoriul fostei RDG. Pe lângă acestea se mai obliga să renunţe la armele nucleare, bacteriologice şi chimice. Un credit de circa 18 miliarde de marci era destinat pentru retragerea sau staţionarea trupelor sovietice. După încheierea tratatului, la 13 septembrie, Miniştrii de Externe german şi sovietic au semnat un tratat bilateral de „cooperare şi bună vecinătate“.
Astfel, ia sfarşit o periodă destul de tensionată pentru istoria Germaniei , care a fost hotarată de cele patru puteri care au dominat şi domină lumea. Germania se vede iar in deplină putere reunind în interiorul graniţei sale acelaşi popor, care la un moment dat, prin 1942-1943, putea hotărî soarta lumii.
