Relaţiile româno-ruse – o vecinătate rece

“… am ajuns la părerea comună privind necesitatea de a inchide capitolele dureroase din istoria relaţiilor bilaterale. Condamnând Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, precum şi participarea României la cel de-al II-lea Război Mondial de partea Germaniei hitleriste, ambele părţi îşi exprimă hotărârea de a depăşi moştenirea negativă a trecutului totalitar şi de a-şi construi relaţiile ţinând seama de schimbările profunde care au loc în România şi Rusia, şi de experienţa pozitivă acumulată în diverse domenii ale cooperării interstatale.”

Aşa sună un pasaj cheie din textul ‘’Tratatului privind relaţiile prieteneşti şi de cooperare între România şi Federaţia Rusă’’, document semnat la Moscova, la 4 iulie 2003, de preşedinţii Ion Iliescu şi Vladimir Putin. Prin acest tratat, aşteptat să fie semnat încă din anii ’90, România îşi consolida poziţia de ţară candidată la integrarea în NATO şi încerca să atenueze asperităţile provocate de acest statut în raporturile cu Rusia.

Trebuie observat că după anii 2004-2007, politica externă a României este coordonată în mod oficial cu cea a aliaţilor din NATO şi a partenerilor din UE. Ca urmare, relaţiile României cu marele vecin din Est trebuie privite şi din această perspectivă integratoare. Rusia poate fi considerată în continuare un vecin al României, fie şi numai prin implicarea în Transnistria, dacă nu şi prin poziţia sa geografică şi adoptarea conceptului de ’’străinătate apropiată’’ pentru spaţiul ex-sovietic. De aceea, nu întâmplător, fostul preşedinte american Bush vorbea de rolul României ca punte a Occidentului către Rusia.

Putem constata însă că dacă relaţiile americano-ruse s-au deteriorat către sfârşitul mandatelor administraţiei Bush, tot aşa şi relaţiile româno-ruse au urmat un curs descendent, mai ales dacă ne raportăm la 2003. În ceea ce priveşte existenţa unei legături între aceste evoluţii negative, un analist de la Atlantic Council (SUA) sublinia recent în articolul ’’Biden to Bucharest: Why Romania?’’: ’’În timpul mandatului preşedintelui Băsescu România este probabil cel mai proamerican membru al NATO’’. Dar cât au contat în acest curs descendent factorii de ordin istoric bilateral, care, potrivit tratatului de prietenie, fuseseră depăşiţi?

Se poate spune că relaţiile româno-ruse în anul de graţie 2009 se află în stadiul de vecinătate rece, doi fiind factorii de natura istorică care generează această stare de lucruri: soarta tezaurului României trimis la Moscova în 1916 şi relaţiile celor două părţi cu Republica Moldova.

Problema tezaurului statului român trimis în Rusia ţaristă în timpul primului război mondial, pentru a se evita căderea lui în mâinile trupelor germane, a fost şi parte a programului de guvernare a coaliţiei politice interne PSD-PDL. În rezolvarea acestei probleme, România beneficiază şi de un context european favorabil, deoarece Rusia s-a obligat în cadrul Consiliului Europei la retrocedarea bunurilor culturale. În baza declaraţiei asociate tratatului româno-rus din iulie 2003, s-a creat o comisie semiguvernamentală comună de studiu a problemelor istorice bilaterale, printre care şi tezaurul. Comisia a ţinut trei şedinţe în 2004-2006, după care, potrivit părţii române, partea rusă nu a mai arătat interes pentru continuarea activităţii. În februarie acest an a avut loc o întâlnire a miniştrilor de externe a celor două ţări, în care Cristian Diaconescu a încercat deblocarea activităţii comisiei, dar a obţinut ulterior doar o controversă prin presă cu omologul său rus privind subiectele discuţiei lor. În problema tezaurului trebuie să pornim de la faptul că URSS a făcut două gesturi de bunăvoinţă către statul român în anii ’30, la restabilirea relaţiilor bilaterale şi în 1956, faţă de regimul comunist frăţesc de la Bucureşti. Aceste gesturi au constat în mare parte în returnarea unor bunuri culturale, soarta celor 93,4 tone de aur rămânând mai departe necunoscută. Dacă problema comisiei istorice comune este o expresie a răcirii relaţiilor diplomatice bilaterale în ultimii ani, atunci este de aşteptat că o rezolvare a problemei tezaurului va fi tot una parţială şi tot ca un gest de bunăvoinţă, în contextul unei relansări a relaţiilor politice.

În ceea ce priveşte relaţiile părţilor cu Republica Moldova, constatăm că avem de-a face cu o nedeclarată competiţie politico-culturală pentru influenţă în societatea tânărului stat moldovean. Astfel, Rusia susţine identitatea moldovenească care pune accent pe statalitatea şi independenţa Republicii Moldova, parteneriat strategic cu Rusia şi integrare în CSI. Pe de altă parte, România susţine segmentul social ce proclamă preeminenţa identităţii româneşti în faţa celei moldoveneşti, relaţii strânse cu Bucureştiul şi Occidentul şi integrarea în UE. Atât fosta guvernare comunistă, cât şi actualul executiv de la Chişinău, susţinut de Alianţa pentru Integrare Europeană susţin atât integrarea în UE cât şi cea în CSI, fapt ce semnifică echilibrul actual din societatea moldovenească, manifestat şi prin neaderarea ţării la NATO şi păstrarea neutralităţii. Modul în care relaţiile cu Moldova sunt influenţate de factorul istoric a fost relevat nu mai departe de luna martie a acestui an, când preşedintele Traian Băsescu, a amintit că în 2009 se împlinesc 70 de ani de la semnarea tratatului Ribbentrop-Molotov, pe care istoria l-a condamnat de mult, dar ale carui consecinte nu au fost toate depăşite. Mergând pe această linie, Băsescu a anunţat în mai că nu va semna un tratat de bază cu Republica Moldova cu privire la frontieră, deoarece nu ar vrea să devină un nou partener al tratatului Ribbentrop-Molotov.

Replica rusă a venit de la consilierul de securitate naţională al preşedintelui Dmitri Medvedev, care îi chestiona public pe partenerii Românei din UE dacă işi asumă responsabilitatea pentru acţiunile statelor membre care pun sub semnul întrebării ordinea internaţională de după al doilea război mondial şi graniţele nationale. Trebuie observat că din punctul de vedere al Rusiei, actuala graniţă dintre România şi Republica Moldova nu este consecinţa pactului sovieto-nazist, ci a tratatului de pace de la Paris din 1947 dintre România şi URSS. Mai mult şi consilierul pentru drepturile omului al secretarului de stat american s-a pronunţat în favoarea semnării unuii tratat de bază între România şi Moldova. Şi RFG şi RDG au semnat în plin Război Rece un astfel de tratat prin care se recunoşteau, şi acest lucru nu le-a împiedicat să se unească prin absorbţie în 1990, când condiţiile geopolitice se schimbau. Istoricizarea exagerată a relaţiilor cu Republica Moldova nu poate fi un impuls pozitiv pentru relaţiile româno-ruse, orice demers de tip integrator .al Bucureştiului cu Chişinăul putând fi realizat doar în contextul politic al unei politici europene şi euroatlantice.

O relaţie proastă cu Rusia nu este un dat istoric pentru România. Începutul relaţiilor româno-ruse merge în Evul Mediu şi a fost unul pozitiv. Astfel, Ştefan cel Mare a avut legături dinastice cu cneazul Ivan III al Moscovei (sec. XV), domnitorul moldovean Gheorghe Ştefan a semnat un tratat de alianţă cu ţarul rus (sec. XVII), un tratat pe picior de egalitate semnând şi Dimitrie Cantemir (sec. XVIII). Este adevărat că situaţia geografică era alta atunci, imperiul rus neavând graniţă cu Principatele Române. Dar o situaţie asemănătoare avem acum, după dezintegrarea URSS. Trebuie să mai ţinem seamă şi de faptul că de la Moscova nu a venit totdeauna numai ploaie: Rusia a avut şi ea un rol politico-militar în scoaterea Principatelor Române de sub influenţa Porţii Otomane şi plasarea lor în contextul modernizator european prin instituirea Regulamentelor Organice şi declanşarea a ceea ce avea să fie războiul de independenţă al României. Toate acestea pot fi argumente pentru faptul că relaţiile româno-ruse nu stau sub un semn fatalist al istoriei.

În acest sens, abordări de tipul ’’Marea Neagra este tratată ca un lac rusesc de sute de ani’’ nu pot fi în prezent utile în dezgheţarea relaţiilor bilaterale. Depinde şi de noi, ca în contextul geopolitic favorabil al integrării europene şi euroatlantice, prin poziţii reţinute şi pragmatice să încălzim relaţiile româno-ruse.