Geografia economică studiază fenomenul industrial în relaţie cu spaţiul terestru (*). La orizontul anului 1970, această ştiinţă interdisciplinară surprindea fenomenul industrial la nivel de spaţiu-întreprindere, spaţiu-grup de întreprinderi, spaţiu-aglomerări şi concentrări industrial-urbane. Eficienţa, criteriul economic de definire a spaţiului industrial, situează în prim-plan teoria geografică a localizării.Măsura acestei analize este indicele de concentrare a industriei. La baza ierarhiei formelor de concentrare a spaţiului industrial stă întreprinderea industrială, iar în vârful piramidei se află regiunea industrială. Fiecărui tip de concentrare a industriei îi corespunde un spaţiu fizic de localizare şi relaţii, cu resurse naturale şi umane, cu echipări tehnico-materiale şi căi de comunicaţie, care participă la expansiunea sa teritorială. Un indicator specific al tipurilor de concentrare a industriei este specializarea producţiei.
Regiunea industrială este o unitate superioară de concentrare a activităţilor industriale, fiind alcătuită din grupări cu valorificare superioară a teritoriului, de urbanizare şi dotare cu căi de comunicaţie, cu un puternic potenţial energetic şi de materii prime, cu cadre calificate şi intense legături economice. Pe Terra s-au conturat mai multe regiuni industriale printre care: NE şi E SUA, SE Canadei, SE Australiei, Tokyo-Kobe, NE Chinei, Rin-Ruhr, Anglia centrală şi de N, Silezia superioară, Uralul, Moscova, Golful Mexic, Golful Arabo-Persic.
După criza petrolului cauzată de războiul arabo-israelian din 1973, economia mondială se restructurează prin decăderea industriilor tradiţionale (oţel, textile, chimie, auto, nave) din statele dezvoltate şi ascensiunea industriilor de vârf, precum şi printr-o relativă dinamizare a unor ţări din Lumea a III a. Noile industrii de varf sunt: microelectronica (circuite integrate), robotica, noile materiale (superaliaje), neoenergetica şi biotehnologiile. Aceste industrii au apărut iniţial ca invenţii tehnologice pentru mărirea competitivităţii industriilor moderne.
Nucleele neoindustriale sau tehnopolele sau parcurile de activitate sunt rezultatul concentrării spaţiale a unităţilor noilor industrii şi evoluţia lor a înregistrat deja 2 etape: prima în anii ’50-’80, în paralel cu regiunile industriale, şi a doua în desfăşurare în anii ’90.
În prima etapă, dezvoltarea industriilor de vârf se face în contextul Războiului Rece şi al competiţiei dintre trusturile industriale ale societăţii de consum. Amplasarea în teritoriu a nucleelor neoindustriale a depins de trei factori:
1. Existenţa unor concentrări de industrii clasice competitive în plan militar sau civil: echipament spaţial, nuclear, armament, auto, industrii de interes strategic. Astfel nucleele neoindustriale apar prin sinergia dintre mediul urban, cercetare-dezvoltare şi întreprinderi. Exemple: SUA – aglomeraţia Los Angeles cu 400 000 de angajaţi în ’93 în industriile de vârf; Franţa – aglomeraţiile Paris, Lyon, Nisa, Bordeaux; Marea Britanie – Scoţia centrală; Germania – Bavaria, Renania; Italia – Lombardia, Toscana; Spania – Sevilla; ex URSS – Moscova, Sankt Petersberg, Ekaterinenburg;
2. Concentrarea specialiştilor de foarte înaltă calificare în cadrul universităţilor. Exemple: SUA – Boston cu universităţile Tuft, Harvard şi MIT şi Silicon Valley cu peste 1000 de uzine dependente de universitatea Stanford din Los Angeles; Marea Britanie – bazinul Londrei cu nucleele neoindustriale Cambridge, Melbourn, Huntingdon, Ely, St. Ives; Franţa – ZIRST (Zona de Inovaţie şi Cercetare Ştiinţifică şi Tehnică) lângă Grenoble cu 150 de uzine în 1993; Germania – Ruhr (Essen Duisburg, Dortmund în legătură cu universitatea din Bochum); ex URSS – Moscova, St.Petersburg, Baikonour, Semipalatinsk)
3. Consumul intens de informatică al megalopolisurilor şi metropolelor urbane: telematică, birotică, robotică, audiovideo la New York, Denver, Dallas; Paris, Luxembourg, Tokyo, Osaka
Se realizează specializări: Japonia în auto, ordinatoare de putere mică, audiovideo, robotică; SUA în aerospaţiale, ordinatoare de mare putere, nuclear, armament;UE în telecomunicaţii, medical, biotehnologii, maşini unelte automate, cargouri aeriene.
Tot în prima etapă apar şi state în curs de dezvoltare cu progrese neoindustriale: China în aerospaţial, armament, electronice; Taiwan în audiovizual; Coreea în memorie de computer; Brazilia şi Argentina – sateliţi comunicaţii, nuclear, biotehnologiii; India în aerospaţial, nuclear, medical, biotehnologie.
În etapa a II a apare şi al patrulea factor de influenţă al amplasării neoindustriilor: concentrarea teritorială a echipamentelor de vehiculare rapidă a informaţiilor. Într-o primă fază. focalizarea echipamentelor de transmitere a informaţiei a condus la transformarea fracţiunilor spaţiale din parcuri de activitate în teleparcuri. Prin conexarea acestora prin cablu sau sateliţi apăreau teleporturile (Paris). La nivelul anului 1993 tendinţa era de a integra teleparcuri pentru realizarea de zone de telecomunicaţii avansate regionale sau mondiale (firma japoneză Marubeni cu interconexiuni între Tokyo, New York şi Bruxelles). În faza a doua teleporturile s-au dezvoltat în nuclee urbane cu activitate comercială: în porturi (Londra, Rotterdam, New York), aeroporturi (de Gaulle –Paris, Heathrow – Londra), oraşe bancare sau bursiere (Chicago, Singapore, Tokyo). Teleporturile care sprijină punctele de trafic ale mărfurilor, călătorilor sau informaţiei erau susţinute de reţele paralele: Reuters (53 000 ecrane terminale), Quotron (73 000), Telerate (100 000), care în 1993 erau supuse unui proces de integrare.
Ar fi interesant de văzut cum au evoluat aceste tendinţe din geografia economică a anilor ’90 în primul deceniu al mileniului III.
(*) I. Velcea, A. Ungureanu, Geografia economică a lumii contemporane, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1993, 310p.
