Pentru a câştiga spaţiu, Gorbaciov a iniţiat o reconsiderare majoră a politicii externe sovietice. La cel de-al XXVlI-lea Congres al partidului, din 1986, ideologia marxist-leninistă a fost aproape complet părăsită. Perioade anterioare de coexistenţă paşnică fuseseră justificate ca necesare reaşezării echilibrului de forţe în timp ce lupta de clasă continua.
Gorbaciov a fost primul lider sovietic care a eliminat lupta de clasă în totalitate şi a proclamat coexistenţa ca scop în sine. Deşi a continuat să afirme diferenţele ideologice dintre Est şi Vest, Gorbaciov a insistat că ele erau depăşite prin nevoia de cooperare internaţională. Mai mult decât atât, coexistenţa nu era concepută în acelaşi mod în care fusese văzută anterior ca un interludiu înaintea unei confruntări inevitabile, ci ca o componentă permanentă a relaţiei dintre lumea comunistă şi cea capitalistă. Aceasta se justifica nu ca o etapă necesară în drumul spre o victorie finală comunistă, ci ca o contribuţie la binele întregii umanităţi. Gorbaciov sugerase deja aceste idei doi ani mai devreme, în timpul unei conferinţe de presă, la sfârşitul primei sale întâlniri la vârf cu Reagan, în 1985. Cu acest peilej, liderul sovietic a menţionat: „Situaţia internaţională de astăzi se distinge printr-o trăsătură foarte importantă de care noi şi Statele Unite trebuie să ţinem seama în politica noastră externă. Iată ce vreau să spun: în actuala situaţie nu este vorba numai despre confruntarea dintre două sisteme sociale, ci despre o alegere între supravieţuire şi anihilare reciprocă“ .
Tacticile sovieticilor în convorbirile privind armamentul păreau a fi o reluare a tactici lor din primii ani ai guvernării Nixon ceea ce reprezenta o încercare totală de a submina sistemele defensive şi în acelaşi timp lăsând neschimbată ameninţarea ofensivă de fond.
Cu trecerea timpului, schimbarea doctrinară a lui Gorbaciov nu a mai putut fi evitată, nici măcar de o birocraţie modelată de cei aproape treizeci de ani de serviciu ca ministru de externe ai lui Gromîko . Deoarece „noua gândire“ a lui Gorbaciov a mers mult dincolo de adaptarea politicii sovietice de stat la noile realităţi; ea a distrus cu totul structura de rezistenţă intelectuală a politicii exteme sovietice istorice. Când Gorbaciov a înlocuit conceptul de luptă de clasă cu tema wilsoniană a interdependenţei globale, el definea o lume de interese compatibile şi de armonie intrinsecă , o inversare totală a ortodoxiei leniniste de stat.
Prăbuşirea ideologiei nu numai că a lipsit politica externă sovietică de filosofia şi de convingerile ei istorice, dar a complicat dificultatea inerentă a situaţiei sovietelor. Pe la mijlocul anilor ’80, factorii de decizie politică sovietici s-au confruntat cu o agendă ale cărei puncte care ar fi fost suficient de dificil de depăşit fiecare în parte, dar care în combinaţie s-au dovedit a fi insurmontabile Acestea au fost: relaţiile cu democraţiile occidentale; relaţiile cu China; tensiunile din orbita sateliţilor; cursa înarmărilor; şi stagnarea economiei interne si a sistemului politic .
Primele mişcări ale lui Gorbaciov nu au diferit de modelul standard sovietic de după moartea lui Stalin, căutarea de a destinde tensiunile. În 9 septembrie 1986, revista Time a publicat un interviu cu Gorbaciov, în care acesta îşi prezenta conceptul de coexistenţă paşnică: „M-aţi întrebat care este cel mai important lucru care defineşte relaţiile sovieto-americane. Cred că este faptul de necontestat că indiferent dacă ne agreăm sau nu unii pe ceilalţi, nu putem trăi sau pieri decât împreună. Principala întrebare la care trebuie să răspundem este dacă măcar suntem gata să recunoaştem că nu există altă modalitate de a trăi în pace unii cu ceilalţi şi dacă suntem pregătiţi să ne schimbăm mentalitatea şi modul de a acţiona, de la o atitudine războinică la una paşnică“ .
Dilema lui Gorbaciov a fost că, pe de o parte, declaraţiile sale erau privite în contextul a ce spuseseră Malenkov şi Hruşciov cu treizeci de ani înainte şi că, pe de altă parte, ele erau prea vagi pentru a încuraja un răspuns precis. Controlul armelor devenise un subiect obscur, presupunând puncte fine, ezoterice, a căror rezolvare, chiar şi cu cele mai bune intenţii, ar fi durat ani de zile.
Însă, de ceea ce avea nevoie Uniunea Sovietică era uşurarea imediată, nu de sub tensiuni în general, ci de sub presiunile economice, în special de cursa înarmărilor. Nu exista nici o speranţă de a înfăptui aceasta prin proceduri laborioase de stabilire a unor niveluri convenite ale forţelor, prin compararea unor sisteme incomensurabile, prin negocierea unor proceduri de verificare greu de precizat şi apoi prin pierderea câtorva ani pentru a le implementa. Într-o asemenea manieră, negocierile privind controlul armelor deveneau un mecanism prin care se puteau aplica presiuni asupra fragilului sistem sovietic, cu atât mai eficace cu cât nu fuseseră gândite în acest scop.
Consilierii săi militari, i-au spus că în situaţia în care accepta să-şi demonteze rachetele în timp ce Iniţiativa de Apărare Strategică continua nestingherită, una dintre următoarele administraţii americane putea obţine un avantaj decisiv asupra unei forţe nucleare sovietice bazate pe tirul de rachete drastic reduse sau dezafectate.
Teoretic, era adevărat că, aproape sigur, Congresul ar fi refuzat să finanţeze SDI dacă un acord reglementând controlul armelor, ar fi condus la eliminarea tuturor rachetelor. Şi erau neglijate beneficiile pentru Uniunea Sovietică ale aproape inevitabilei controverse între Statele Unite şi toate celelalte puteri nucleare.
Politica externă a lui Gorbaciov mai ales cu privire la controlul armelor, a fost o actualizare subtilă a strategiei sovietice postbelice. Şi a fost chiar pe calea denuclearizării Germaniei şi a stabilirii premiselor pentru o politică germană mai naţională pe două temeiuri: anume că America era mai puţin probabil să rişte un război nuclear pentru o ţară care dădea înapoi din faţa riscurilor unei strategii nucleare în vederea propriei ei apărări, şi că Germania putea fi tot mai tentată să sprijine denuclearizarea cu un anumit gen de statut special pentru ea însăşi.
Gorbaciov a oferit un mecanism pentru slăbirea Alianţei Atlantice într-un discurs ţinut înaintea Consiliului Europei. În 1989, când şi-a prezentat ideea unei Case Comune Europene, o structură vagă, extinsă de la Vancouver la Vladivostok, în care fiecare era aliat cu fiecare, diluându-se înţelesul de alianţă.
Ceea ce-i lipsea lui Gorbaciov, însă, era timpul principala condiţie necesară pentru maturizarea politicii sale. Numai o schimbare bruscă l-ar fi pus în situaţia de a-şi redistribui priorităţile. Problema dezarmării a fost destul de controversată şi mediatizată ce a produs multe divergenţe între cele doua superputeri.
Pe lângă aceste probleme întâmpinate pe plan extern, situaţia internă a Uniunii Sovietice nu era una tocmai bună mai ales la capitolul economic. Ultimile trei guvernări ale lui Brejnev, Andropov şi Cernenko nu au propulsat acest popor acolo unde considerau ei că le este locul.
Situaţia financiară a sovieticilor nu le-a permis să se lupte de la egal la egal cu duşmanul lor principal, Statele Unite ale Americii, care se lansase într-o cursă a înarmărilor de mare amploare. Gorbaciov a încercat într-o oarecare măsură să rezolve acest lucru.
Astfel, în 1987, şi-a exprimat ideea că societatea sovietică nu poate fi scoasă din stagnare doar prin reforme prepondernt tehnocratice, printr-o simplă accelerare şi raţionalizare a procesului economic.
În aceste momente de maximă încordare foloseşte cuvântul reformă, termen care până acum nu a fost folosit.
Gorbaciov şi susţinătorii lui şi-au dat seama că problemele erau din ce în ce mai serioase, cu atât mai mult cu cât se aventura în această nebună cursă a înarmărilor. Se vorbea despre o reformă radicală şi despre necesitatea unor schimburi calitative în sistemul economic al Uniunii Sovietice. Se considera că reorganizarea este posibilă numai prin demolarea birocraţiei locale şi centrale, prin introducerea elementelor economiei de piaţă. Economiştii sovietici sperau ca programul lui Gorbaciov să reuşească, să creeze o breşă .
În primii ani ai domniei se vorbea despre o transformare revoluţionară, noul plan cincinal va începe să lucreze cu noi structuri economice. Consilierii lui Gorbaciov vedeau reformele ca pe nişte paşi care se îndreptau către o „economie socialistă de piaţă“. Pentru majoriatatea activiştilor de partid această noţiune nu era acceptabilă, chiar dacă era însoţită de adjectivul „socialistă“ .
Această nouă economiei va fi condusă de forţele pieţei şi nu de aparatul politic ceea ce ar fi smuls controlul asupra planificării şi repartiţiei, multora dintre membrii ameninţându-le privilegiile şi chiar poziţia socială. Se pare că principalul vinovat a fost considerat birocratismul care adus nu numai la stagnarea economiei, ci şi la împiedicarea creşterii producţiei şi a nivelului de trai.
Reformele aplicate aveau tentă spre socializare, Gorbaciov nu dorea desfiinţarea Partidului Comunist care trebuia să rămână la conducerea statului, reformele trebuiau să-şi găsească animarea prin intermediul lui. Nu se dorea o schimbare a sistemului, ci doar o îmbunătăţire a lui prin desfiinţarea strucurilor birocratice. La sfârşitul domniei vom vedea ce efecte au avut noile reforme şi ce schimbării majore au adus în dezoltarea statului.
Prima parte a acestui articol o puteti citi aici: Mihail Gorbaciov (I)
