Mihail Gorbaciov (I)

Într-un context destul de greu pentru istoria Uniunii Sovietive, la 11 martie 1985, Gorbaciov ajunge la putere, trezindu-se în fruntea unui stat cu o economie decăzută, lipsită de resurse şi cu o societate dominată de corupţie. Cel de-al şaptelea succesor al lui Lenin în linie dreaptă, crescuse într-o Uniune Sovietică ce se bucura de o putere şi un prestigiu fără precedent.
Prăbuşirea comunismului ar fi părut fantastică în martie 1985, când Gorbaciov a fost ales secretar general. Aşa cum se întâmplase cu toţi predecesorii săi, Gorbaciov inspira atât teamă, cât şi speranţă. Teamă, în calitate de conducător al unei superputeri cel puţin ameninţătoare prin stilul său enigmatic de guvernare; speranţă că noul secretar general ar putea deschide calea spre mult aşteptata pace.
Fiecare cuvânt al lui Gorbaciov era analizat pentru a descoperi un semn al relaxării tensiunilor; emoţional, democraţiile erau în mare măsură gata să descopere în liderul sovietic zorii unei noi ere, aşa cum fuseseră faţă de toţi predecesorii lui de după Stalin.
Gorbaciov aparţinea unei alte generaţii decât liderii sovieticii al căror spirit fusese zdrobit de Stalin. Deosebit de inteligent şi afabil, el semăna cu personajele, oarecum, abstracte din romanele ruse ale secolului al XIX-lea, cosmopolit şi provincial în acelaşi timp, inteligent şi, totuşi, oarecum, împrăştiat; receptiv, dar scăpându-i tocmai dilema esenţială.
Lumea din afară a răsuflat uşurată, în sfârşit, părea să fi venit mult aşteptatul şi până atunci iluzoriul moment al transformării ideologice a sovieticilor. Până în 1991, Gorbaciov era privit de Washington ca un partener indispensabil în edificarea unei noi ordini mondiale, până într-acolo încât preşedintele Bush a ales Parlamentul ucrainean ca improbabilul loc de întâlnire a unui forum în care să se laude calităţile liderului sovietic şi importanţa menţinerii unităţii Uniunii Sovietice.
Menţinerea lui Gorbaciov la putere a devenit principalul obiectiv al politicienilor occidentali, care erau convinşi că ar fi fost mult mai greu de tratat cu orice altă persoană . Aura lui Gorbaciov a atins apogeul când el a apărut în chip de lider împăciuitor al unei Uniuni Sovietice ostile ideologic şi înarmate nuclear. Pe măsură ce politica sa a început să reflecte mai curând confuzie decât un scop precis, poziţia sa a intrat în declin, argumente pe care cu timp înainte le invocaseră în sprijinul lui Gorbaciov.
De fapt, Gorbaciov a fost artizanul uneia dintre cele mai semnificative revoluţii ale timpului său. El a distrus Partidul Comunist, care fusese organizat cu scopul precis de a acapara puterea şi de a o menţine şi care controlase de fapt fiecare aspect al vieţii sovietice. În urma acestuia, Gorbaciov a lăsat sfărâmăturile unui imperiu care fusese asamblat cu mare efort, de-a lungul a secole întregi. Organizate ca state independente şi totuşi temându-se de nostalgia Rusiei pentru vechiul imperiu, acestea s-au transformat în noi elemente de instabilitate, ameninţate în acelaşi timp de foştii stăpâni imperiali şi de rămăşiţele unor diverse grupuri etnice străine adeseori ruse stabilite pe solul lor de secole de dominatie rusă. Niciunul din aceste rezultate nu fusese nici pe departe în intenţia lui Gorbaciov. El dorise să aducă modernizare, nu libertate încercând să facă din partidul comunist ceva cunoscut, mare, dar, din pacate, s-a întâmplat exact pe dos, a dus la prăbuşirea lui.
Când Gorbaciov a preluat puterea, dimensiunea dezastrului sovietic tocmai începea să se întrevadă. Patruzeci de ani de Război rece creaseră o coaliţie liberă a aproape tuturor ţărilor industrializate împotriva Uniunii Sovietice.
Aliatul său de odinioară, China, se alăturase şi ea taberei adverse, din considerente practice. Singurii aliaţi care îi mai rămâneau Uniunii Sovietice erau sateliţii est-europeni, ţinuţi alături de ameninţarea forţei sovietice implicită în Doctrina Brejnev , şi care reprezentau o cale prin care resursele sovietice se scurgeau în afară, nu sporeau.
Aventurile sovietice în Lumea a Treia se dovedeau a fi costisitoare şi neconcludente. În acelaşi timp, în Afghanistan, Uniunea Sovietică a trăit multe din încercările prin care trecuse America în Vietnam, diferenţa majoră fiind că acestea s-au întâmplat chiar la graniţele întinsului său imperiu şi nu într-un avanpost îndepărtat. Din Angola şi până în Nicaragua, o Americă renăscută transforma expansionismul sovietic în impasuri costisitoare sau eşecuri compromiţătoare, în timp ce învigorarea strategiei americane, mai ales prin SDI, lansa o provocare tehnologică la care economia sovietică, stagnantă şi supraîmpovărată, nu putea răspunde. Într-un moment în care Occidentul lansa revoluţia microcipurilor pentru supercalculatoare, liderul sovietic îşi vedea ţara alunecând în subdezvoltare tehnologică.
În pofida dezastrului final, Gorbaciov merită să fie creditat cu dorinţa de a rezolva problemele Uniunii Sovietice prin purificarea partidului comunist şi prin introducerea unor elemente ale economiei de piaţă în cadrul planificării centralizate. Deşi Gorbaciov nici nu şi-a imaginat amploarea a ceea ce întreprindea pe plan intern, el a înţeles foarte clar că pentru aceasta avea nevoie de o perioadă de calm pe plan internaţional. În acest sens, concluziile lui Gorbaciov nu s-au deosebit prea mult de acelea ale predecesorilor săi poststalinişti. Dar în timp ce, în anii ’50, Hruşciov era încă încredinţat că economia sovietică va depăşi în curând sistemul capitalist, Gorbaciov, în anii ’80, întelesese că Uniunii Sovietice îi mai trebuia mult timp pentru a atinge un nivel al producţiei industriale care să poată fi considerat, măcar pe departe, competitiv cu lumea capitalistă.