Perioada de după 1985 a fost, totalmente, opusă perioadei de dinainte, când a avut loc o înarmare care a tras după sine o suită de crize numite crizele-eurorachetelor.
Reagan considera că aceste crize puteau fi rezolvate doar prin negocieri amiabile. Pâna la venirea lui Gorbaciov la conducerea statului nu s-a putut discuta pe această temă, deoarece liderii de la Casa Albă mureau înainte de a se pune în discuţie această problematică, afirmaţie făcută, pentru a caracteriza ultimile domnii de la Moscova.
Dezarmarea, aşa cum va fi cunoscută în istorie perioda de după 1985, şi-a avut debutul în aprilie, când secretarul de stat a anunţat suspendarea utilizarii rachetei ss-20, precum şi un moratoriu de optsprezece luni asupra experimentelor nucleare.
Între 12 şi 21 noiembrie 1985 a avut loc o întâlnire la nivel înalt la Geneva între cei doi lideri, unde s-a discutat despre reducerea armamentului nuclear. Acordul de principiu prevedea o reducere de 50% a arsenalului nuclear precedat de semnarea între cele două părţi. O declaraţie a lui Gorbaciov, din 15 ianuarie 1986, propunea eliminarea tuturor armelor nucleare din acel moment şi până în anul 2000, dând speranţă americanilor.
Întâlnirea cu Reagan, de la Casa Albă, trebuia să li se fi părut telespectatorilor sovietici ca o sărbatoare a păcii, ca un triumf al şefului partidului şi al statului lor. Ceea ce americanii au numit „Gorbimanie“ a apărut şi pe ecranele televizoarelor, intrarea lui Gorbaciov în mijlocul mulţimi, întreruperea călătoriei şi ieşirea din maşină pentru a strânge mâinile americanilor prietenoşi şi entuziasmţi.
Van Cliburn, împreună cu Reagan şi Gorbaciov, cântau „Podmoskovskie vecera“. Acest eveniment se pare că a avut aceeaşi greutate ca şi semnarea tratatului care se referea la distrugerea rachetelor cu rază medie de acţiune, cât şi la probabilitatea de a pune capăt războiului din Afganistan.
În urma acestuia, liderul sovietic s-a bucurat de o consolidare a poziţiei sale în cadrul statului. Pentru prima dată, acest tratat a pus bazele pentru distrugerea unei întregi clase de rachete atomice.
Specialiştii sovietici au ţinut seama de faptul că americanii au distrus un număr mai mic de rachete, dar erau mulţumiţi de faptul că dispăreau acele rachete destul de periculoase de pe teritoriul german, care puteau atinge ţinte de pe teritoriul Uniunii Sovietice.
Continuând acest lanţ al întâlnirilor, puţin mai târziu a avut loc o altă întâlnire la Reykjavik , în Islanda, între Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov, care l-a adus la trative pe mareşalul Ahromeev ca membru al delegaţiei şi ca simbol al sprijinului din partea militarilor, unde s-a căzut de acord asupra necesităţii de a elimina în totalitate forţele nucleare cu rază medie de acţiune (FNI) instalate în Europa şi de a reduce numărul ogivelor nucleare depozitate în Asia.
La câteva zile dupa această întâlnire, Gorbaciov şi-a împărtăşit temerile cu cetăţenii sovietici într-o adresă naţională televizată: „Stale Unite vrea să epuizeze Uniunea Sovietică din punct de vedere economic printr-o cursă pentru cele mai avansate şi mai scumpe arme spaţiale, de asemenea, vrea să creeze diferite tipuri de dificultăţi pentru conducerea sovietică, să-i zdrobească planurile incluzând sfera socială în sfera înbunătăţirii standardelor de viaţă al poporului nostru creând insatisfacţii în rândul populaţiei faţă de conducerea lui“ .
Mihail Gorbaciov mai face o propunere preşedintelui american la 28 februarie anul următor şi anume eliminarea totală a FNI („opţiunea zero“), ceea ce constituie o replică la contra-propunerea americană la discursul său din ianuarie 1986.
După aceste evenimente au avut loc mai multe întrevederi între Secretarul de Stat american George Schultz şi omologul său Eduard Şevarnadze pentru a se discuta problemele care măcinau aceste două state. Mihail Gorbaciov merge la Wshington şi semnează, la 8 decembrie 1987, un „tratat istoric“ ce a reprezentat primul acord de veritabilă dezarmare din era nucleară care prevedea începând de la 1 iunie 1988, a 2600 de rachete nucleare cu rază scurtă şi medie de acţiune instalate în Europa (859 de Pershing americane şi 1836 de ss-20 sovietice). La început au avut loc inspecţii pentru a se supraveghea corectitudinea aplicării tratatelor. În vara anului 1988 mai exact intre 29 mai-2 iunie 1988 are loc summit-ul de la Moscova dintre Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov în cadrul căruia se va ratifica şi tratatul de la Washinghton.
Prin decembrie 1988, Gorbaciov renunţase la câştigurile pe termen lung aflate aproape la îndemâna sa şi a bătut în retragere, trecând la reduceri unilaterale ale forţelor armate sovietice. Într-un discurs extrem de important, rostit la Naţiunile Unite, în 7 decembrie, el a anuntat reduceri unilaterale de 500 000 de oameni şi 10 000 de tancuri, incluzând jumătate din tancurile destinate să facă faţă Alianţei Atlantice. Restul forţelor staţionate în Europa Centrală urmau să fie reorganizate pentru misiuni pur defensive.
Căutând să liniştească China, Gorbaciov a mai anunţat şi retragerea „celei mai importante părţi“ a forţelor sovietice din Mongolia. Reduce¬rile erau declarate explicit „unilaterale“, deşi Gorbaciov a adăugat oarecum plân¬găreţ: „Sperăm că Statele Unite şi europenii vor face deasemenea unii paşi“ .
Purtătorul de cuvânt al lui Gorbaciov, Ghenadi Gherasimov, a explicat moti¬vele: „Terminăm, în sfârşit, cu mereu invocatul mit al ameninţării sovietice, ame¬ninţarea Pactului de la Varşovia, de atacare a Europei“ , însă reducerile unilate¬rale de o asemenea amploare semnalează fie o extraordinară încredere în sine, fie o extraordinară slăbiciune.
În acel punct al evoluţiei sale, încrederea în sine era cu greu o caracteristică sovietică.
Un asemenea gest, de neconceput pe parcursul celor cincizeci de ani anteriori, a reprezentat totodată şi reabilitarea finală versiunii originale a teoriei îngrădirii a lui Kennan; America îşi construise pozitia de forţă, iar Uniunea Sovietică se fărâmiţa din interior.
Oamenii de stat au nevoie de noroc în aceeaşi măsură în care au nevoie de o judecată sănătoasă, iar norocul pur şi simplu nu i-a surâs lui Mihail Gorbaciov. Exact în ziua dramaticului său discurs la Naţiunile Unite, el a fost nevoit să-şi intrerupă vizita în Statele Unite şi să se întoarcă în Uniunea Sovietică. Un cutremur devastator lovise Armenia, schimbând întâietatea titlurilor care anunţau dramatica abandonare a cursei înarmărilor.
Pe frontul chinez nu s-a desfăşurat nicio rundă de negocieri privind controlul armamentului, iar Beijingul nici nu a avut vreun interes în aşa ceva. Chinezii au condus o diplomaţie de modă veche şi au identificat o destindere a tensiunilor cu o oarecare reglementare politică. Gorbaciov şi-a început deschiderea spre Beijing prin oferirea de negocieri pentru îmbunătăţirea relaţiilor. „Aş vrea să afirm“, a spus el într-un discurs, ţinut la Vladivostok, în iunie 1986, că „Uniunea Sovietică este gata oricând şi la orice nivel să discute cu China chestiunile măsurilor suplimentare pentru crearea unei atmosfere de bună vecinătate. Sperăm ca frontierele care ne despart, aş prefera să spun, care ne leagă să devină în curând o linie de pace şi de prietenie“ .
Indiferent ce problemă aborda, Gorbaciov se întâlnea cu aceeaşi dilemă. EI îşi începuse mandatul confruntat cu o Polonie refractară în care, din 1980, solidaritatea devenise un factor tot mai puternic. Suprimată de generalul Jaruzelski în 1981, solidaritatea îşi făcuse reapariţia ca forţă politică pe care Jaruzelski nu o putea ignora. În Cehoslovacia, Ungaria şi Germania de Est, supremaţia partidelor comuniste era disputată de grupuri cerând mai multă libertate şi invocând cea de-a treia secţiune a Acordului de la Helsinki privind drepturile omului, iar întrunirile de trecere în revistă periodice ale Conferinţei de Securitate Europene păstrau chestiunea pe ordinea de zi.
Conducătorii comunişti ai Europei de Est s-au trezit într-o dificultate de nesoluţionat. În final pentru a pune capăt presiunilor interne, trebuiau să urmeze o politică mai naţională, care la rândul ei îi obliga să-şi declare independenţa faţă de Moscova. Dar de vreme ce erau percepute de propriile populaţii ca unelte ale Kremlinului, o politică externă naţionalistă nu era suficientă pentru a-şi câştiga încrederea publicului. Liderii comunişti s-au văzut nevoiţi să-şi compenseze lipsa de credibilitate prin democratizarea structurilor interne. A devenit repede limpede că partidul comunist chiar şi acolo unde încă mai controla mijloacele de informare în masă nu era menit competiţiei democratice, fiind un instrument de acaparare a puterii şi de păstrare a ei în beneficiul unei minorităţi. Comuniştii ştiau cum să guverneze cu ajutorul poliţiei secrete, dar nu cu votul secret.
Con¬ducătorii comunişti ai Europei de Est erau astfel prinşi într-un cerc vicios. Cu cât devenea mai naţionalistă politica lor externă, cu atât creşteau cerinţele democra¬tizării; cu cât democratizau, cu atât aveau să sporească în intensitate presiunile pentru înlocuirea lor. Dificultatea în care se afla Uniunea Sovietică era încă şi mai dificil de soluţionat.
Potrivit doctrinei Brejnev , Kremlinul ar fi trebuit să înăbuşe revoluţia incipientă care măcina orbita sateliţilor. Însă Gorbaciov nu era numai temperamental nepo¬trivit pentru un asemenea rol; un asemenea gest i-ar fi subminat întreaga politică externă. Deoarece suprimarea Europei de Est ar fi întărit NATO şi ar fi intensificat cursa înarmărilor. Gorbaciov era con¬fruntat tot mai mult cu alegerea între sinuciderea politică şi erodarea lentă a puterii sale politice.
Remediul lui Gorbaciov a fost intensificarea liberalizării. Cu zece ani mai devreme, asta s-ar fi putut să meargă; spre sfârşitul anilor ’80, Gorbaciov nu s-a mai putut menţine în curba puterii. Guvernarea lui a marcat aşadar o retragere treptată de la doctrina Brejnev. Comuniştii liberali au preluat puterea în Ungaria; lui Jaruzelski i s-a permis să negocieze cu Solidaritatea din Polonia. În iulie 1989, într-un discurs rostit la Consiliul Europei, Gorbaciov a părut să abandoneze nu numai doctirna Brejnev, care stipula dreptul la intervenţia sovietică în Europa de Est, ci şi orbita sateliţilor însăşi, renunţând la “sferele de influenţă”.
Era prea târziu pentru a-i salva pe comuniştii din Europa de Est sau, cum era cazul, pe cei din Uniunea Sovietică. Jocul liberalizării, pe care încerca Gorbaciov să-l facă, era sortit eşecului. În măsura în care îşi pierduse caracterul monolitic, partidul comunist se şi demoralizase. Liberalizarea se dovedea incompatibilă cu guvernarea comunistă.Comuniştii nu se puteau transforma în democraţi fără a înceta de a mai fi comunişti, ecuaţie pe care Gorbaciov nu a înţeles-o niciodată.
