Contextul internaţional de manifestare a politicii externe a Statelor Unite până la preluarea puterii de către Ronald Reagan

Pe scena politică a relaţiilor internaţionale în intervalul 1978-1985 au avut loc o serie de evenimente care au perturbat liniştea, oarecum instalată în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, şi care au adus modificări atât pe plan ideologic, cât şi al determinării sferelor de influenţă.
Bătălia pentru obţinerea supremaţiei s-a dat între cele două mari puteri, Statele Unite şi Uniunea Sovietică, care au ieşit din război de aceeaşi parte a baricadei, cu o dorinţă arzătoare de a-şi întinde tentaculele asupra unor zone care din punct de vedere geopolitic, cât şi geostrategic reprezentau alimentarea cu energie a economiilor lor, cât şi răspândirea şi promovarea unui plan ideologic caracteristic fiecărei superputeri.
Relaţiile dintre cele două state se vor deteriora foarte mult, în aşa fel încât, datorită dezvoltării şi promovării armelor nucleare, aproape s-a ajuns la un conflict, care ar fi putut determina o nouă hartă a lumii. Apogeul acestei dualităţi a fost reprezentat de înarmarea Cubei cu armament nuclear ca răspuns la ceea ce deţinea Statele Unite la granita cu Turcia.
În ceea ce priveşte politică internă a statului american, destinderea realizată de Richard Nixon a luat sfârşit în 1979, fapt ce a determinat o schimbare a politicii SUA în noul context internaţional.
Statele Unite ale Americii aveau nevoie să se asigure de neutralitatea Uniunii Sovietice faţă de războiul din Vietnam, profitând pentru a-şi extinde influenţa în lume. Din Etiopia, unde împăratul Haile Selassie a fost înlăturat în 1974, şi până în Angola, comuniştii au reuşit să ia puterea în 1975, Africa devenind o zonă de expansiune pentru Uniunea Sovietică.
Pe de altă parte, Conferinţa de la Helsinki a părut să anunţe o epocă a înţelegerii, bazată pe stabilizarea frontierelor şi pe intensificarea schimburilor cu blocul de Est.
În acest context, se înţelege de ce preşedintele Carter a dorit să reînnoiască politica externă a ţării sale. El şi-a propus o îndepărtare de anticomunismul care îşi dovedise limitele în Vietnam şi întemeierea acţiunii sale pe un sens moral, veghind ca drepturile omului să fie respectate de aliaţii Statelor Unite, ca vânzările de arme să se reducă şi ca problemele africane să fie, pentru prima dată, luate în considerare.
Această politică explică reducerea ajutoarelor pentru Argentina, Etiopia sau Uruguay, îmbunătă¬ţirea relativă a relaţiilor cu Cuba, deşi marea insulă a ră¬mas în continuare supusă embargoului instituit în 1962 şi semnarea unor noi tratate cu Panama. Aceste tratate au transformat ţara într-un adevărat protectorat american şi a prevăzut că zona canalului va reveni în deplina suveranitate a statului Panama în anul 1999.
Aceeaşi orientare a determinat Statele Unite ale Americii să se îndepărteze de dictatorul Somoza din Nicaragua, pe care-l susţinuseră mult timp, fapt care a contribuit la căderea lui în 1979.
În Orientul Mijlociu au fost angajate negocieri dificile, în care presiunea vânzărilor de arme a avut un rol important.
Cu toate acestea, preşedintele Carter, primindu-i pe egipteanul Anwar El Sadat, care încetase relaţiile cu Moscova, şi pe israelianl Menahem Begin, la reşedinţa prezidenţială de la Câmp David, în septembrie 1978, a reuşit să-i convingă să aprobe un proiect de tratat de pace. Acesta a fost semnat la Washington, în martie anul următor, reprezentând un succes al diplomaţiei lui Carter.
Încă din anii 1950, Iranul a fost un aliat de bază pentru Statele Unite ale Americii. Ţară care s-a modernizat prin politica de mână de fier a şahului, pe care americanii l-au sprijinit să exercite puterea, Iranul era, în acel interval, un bastion împotriva Uniunii Sovietice vecine.
Creşterea preţului petrolului i-a permis Iranului să se lanseze într-un vast program de industrializare şi înarmare, scopul fiind de a face din armata sa a treia putere a lumii. Tinerii din clasa conducătoare erau formaţi în America şi piaţa iraniană era atractivă pentru firmele americane şi cele europene. Acest context explică de ce au considerat americanii că Iranul este o insulă de stabilitate şi i-au acordat şahului toată încrederea, ca unui aliat fidel.
De aceea, Carter nu a considerat că ar fi util să verifice respectarea drepturilor omului în Iran. Revoluţia şiită care a lovit Teheranul în 1978 i-a luat pe americani complet prin surprindere, aceştia nu cunoşteau decât o elită, parte restrânsă şi, de fapt, superficială, a societăţii iraniene. În ciuda prezenţei lor puternice în ţară sau poate tocmai din această cauză, americanii nu au fost capabili să împiedice plecarea şahului, în ianuarie 1979.
Reîntoarcerea ayatolahului Khomeiny a declanşat isteria antiamericană, de o rară violenţă. Oamenii călcau în picioare drapelul SUA, considerat „Marele Satan“, care a corupt ţara.
După o peregrinare de câteva luni, şahul a fost primit în Statele Unite ale Americii, fapt care a provoacat uriaşe manifestaţii în Iran, care s-au încheiat, pe 4 noiembrie 1979, prin ocuparea ambasadei americane.
Guvernul american şi-a dat seama foarte repede că nu era posibilă nicio negociere din cauza fărâmiţării puterii în Iran şi dorinţei de a umili ţara care îl sprijinise pe şah. Sancţiunile economice, toate fondurile iraniene, de mare valoare din Statele Unite ale Americii au fost îngheţate. Revoluţia Islamică din 1979 a produs o schimbare radicală a datelor sovietice.
În esenţă, dincolo de această problemă, noua linie a politicii externe iraniene a fost una echivalată sintagmei de nealiniere „nici Est, nici Vest“ , o politică poate nu tocmai eficientă în condiţiile în care atât URSS, cât şi SUA şi-au manifestat îngrijorarea faţă de obiectivul declarat al Teheranului de „export“ al Revoluţiei Islamice.
Din această cauză nu s-a produs nici apropierea de URSS (îngrijorată de posibila destabilizare a republicilor sale majoritar musulmane din Asia Centrală şi acuzată de Teheran de politica sa seculară în genere şi de intervenţia militară în Afghanistan în particular), la fel cum ostilitatea comună a sovieticilor şi americanilor faţă de noul regim a determinat susţinerea regimului lui Hussein în detrimentul Teheranului în războiul iraniano-irakian din 1980-1988.
Pe acest fundal tensionat, la 27 decembrie 1979, trupele sovietice au invadat Afghanistanul unde, de mai multe luni, lupta dintre autorităţi divizaze partidul comunist local. Stoparea comunismului părea să se năruie. Moscova viza Orientul Mijlociu, poate chiar controlul Golfului Persic şi al „mărilor calde“, vechi obiectiv al ţarilor.
În aceste condiţii, preşedintele Carter s-a simtit înşelat şi a luat anumite măsuri. Exporturile de grâu către Uniunea Sovietică au fost suspendate. S-a adoptat decizia de a se boicota Jocurile Olimpice de la Moscova, din 1980, gest fără precedent.
Tratatul SALT II nu a mai fost ratificat de Senat. Totodată, preşedintele american le-a propus aliaţilor din NATO desfăşurarea unor noi rachete cu rază medie de acţiune, Pershing, în Europa pentru a face faţă rachetelor SS20 , acumulate de sovietici.
În sfârşit, pentru a dovedi fermitatea hotărârii luate, un considerabil program de reînarmare a fost adoptat, iar sub impulsul dat de secretarul de stat pentru Apărare, Harold Brown, bombardierul B1 a fost pus la punct după ce, în 1977, Carter refuzase construirea lui. Această energică schimbare de politică este ascunsă de neputinţa administraţiei democrate faţă de problema ostaticilor din Iran.
Jimmy Carter, care în caz de succes ar fi fost aclamat ca salvator, a scăzut în sondaje la cel redus nivel .
În ciuda unui efort de ultim moment de a reveni la popularitatea iniţială, degradarea situaţiei economice şi povara ostaticilor au fost suficiente pentru explicarea înfrângerii preşedintelui în alegeri.
Pentru a agrava ruşinea, ostaticii au fost eliberaţi de Teheran, în mod perfid, la 20 ianuarie 1981, chiar în ziua când Ronald Reagan depunea jurământul ca preşedinte.
BIBLIOGRAFIE:
Waren Cohen, America in the age of soviet power 1945-1991, Editura Oxford University Press, New York, 2001.
Martin McCauley, Rusia, America şi Războiul Rece, Editura Polirom, Iaşi, 1999.
Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 1998.