Leapșa cu candidații

Febra alegerilor cuprinde România și, concomitent, blogosfera, spațiu al defulărilor onirice. De câteva zile circulă o leapșă cu substrat politic, pe care astăzi am primit-o și eu. Bineînțeles, respectiva se desfășoară pe principiul: dacă nu completezi leapșa te va prinde avalanșa la Romană, copii tăi vor purta 47 la picior și nevasta te va înșela cu un gay. Știindu-mă puțin rezistent la frig și intemperii emoționale, am decis să dau curs invitației prietenului Bogdănel si va voi plictisi pentru scurta vreme cu felurite si intelepte consideratii.

Așadar, aș vota, din următoarele motive, pe:

*Traian Băsescu:
L-am votat, deja, o dată. În 2004 eram student și îmi aduc aminte că era o emulație extraordinară în lumea universitară. Era foarte ușor să-l urăsti pe Năstase și PSD-ul… citeam aserțiunea asta într-un articol, deunăzi,  al lui CTP, în Gândul. Așa este… era atât de mare disprețul față de PSD, încât oricine altcineva părea a fi o soluție mai bună. A.D.A. chiar era, în imaginarul nostru, o speranță. Evident, Băsescu nu era privit cu aceeași incredere dar se afirmase politic ca o persoană serioasă, atipică prin comparație cu ceilalți politicieni. Îmi amintesc că oamenii proeminenți ai PD-ului și PNL-ului erau cvasi-necunoscuți. Câțiva fuseseră oameni de eșalon doi în timpul mandatului lui Emil Constantinescu (în special cei din PNL) iar ceilalți, liderii PD-ului, fuseseră oameni discreți ai fostului PDSR, care plecaseră odată cu Petre Roman. Ne gândeam atunci că orice-ar fi nu putem merge decât înainte, după corupția generalizată a guvernului Năstase. În seara alegerilor, când Năstase și-a anunțat victoria eram descumpănit, gândindu-mă că sistemul instituit de PSD va dăinui. Fără a fi bombastic, victoria lui Băsescu a fost aproape un miracol. Nu ne așteptam ca sistemul să permită asta. În ziua alegerilor discutam cu prietenii și găseam un milion de motive pentru care va pierde. Dar a câștigat. Și cu victoria lui au renăscut și speranțele noastre.
Am aflat ulterior, maturizându-mă, experimentând România post-pesedistă, că speranțele sunt un lucru periculos pentru un român. Speranța este acea senzație umană care te face să îți descrețești fruntea, să iti desfaci pumnul și te lasă să visezi. Numai ca apoi să fi lovit din nou, fără a fi apărat de platoșa indiferenței, pe care tocmai o abandonasei.
Românii au fost loviți de trei ori în speranțele și aspirațiile lor în ultimele două decade. O dată, după revoluție, când au sperat cu toții la un viitor mai bun, la libertate și securitate. Totul s-a destrămat apoi în șase ani de neocomunism. Apoi a apărut, timid, o alternativă și speranțele iar s-au aprins. Mitologia democrației interbelice, a purtătorilor de flacără care încă mai trăiau, care cunoscuseră România Brătienilor și a lui Maniu, au reaprins speranța în sufletul românilor. Și au urmat patru ani de guvernare instabilă, de politici economice falimentare și frustrare socială. Un dezastru sufletesc pentru societate. Stânga a câștigat teren, naționaliștii de paradă și-au tăiat partea leului, afirmându-se ca a doua putere politică parlamentară. Anticomuniștii l-au votat cu două mâini pe Ion Iliescu, act final al îngenunchierii lor civice. Ultimul capitol al epopeei speranței s-a consumat în 2004. În epoca cinematografică a Stăpânului Inelelor, în România, Mordorul și Gondorul stăteau față în față. O lupta maniheistă până in străfundurile sufletelor participanților. În fața scârbiților, a dezamagiților, susținatorii establishment-ului erau figuri hâde, vinovații retardului de care suferea țara. Și, dintr-o dată, s-a întâmplat ceva spectaculos… Mordorul a fost înfrânt și aruncat în haos. A treia clipă de speranță. Finalul îl cunoașteți.
Astăzi în 2009, speranța s-a stins. Reperele civice au dispărut, oameni care alteori înălțau stindardul luptei au clacat, încăpățânații care-și doreau o altă Românie, au plecat. O parte am rămas dar, de astă dată, fără speranță. Astăzi, să ne surprindă ei, pentru că prea mult timp am fost cei ce au oferit iar ei au neglijat așteptările noastre.
Primele două momente 1990 și 1996 nu le-am simțit, eram prea tânăr. Așteptările mele s-au pierdut în 2004. De aceea nu-l voi vota pe Băsescu. Nu-l pot ierta pentru că mi-a luat speranța.

*Mircea Geoană:
Faptul că mi se cere să spun de ce l-aș vota pe Mircea Geoană, îmi provoaca dificultăți. Mi-ar fi fost mult mai ușor să spun de ce nu l-aș vota. Dar o să imi imaginez că-i un exercițiu sofistic, lucru la îndemână, din moment ce am fost acuzat, pe anumite bloguri, de astfel de întreprinderi subversive.
Pe Mircea Geoană l-aș vota dacă ar fi de dreapta, dacă n-ar fi prizonierul unor grupuri de interese și dacă ar fi coerent în mesajul pe care-l transmite. L-aș mai vota pentru că dintre toți are o minimă experiență diplomatică, deși am rezerve asupra capacității de sinteză a domniei sale.
Totuși, pe Mircea Geoană nu l-aș vota nici măcar în calitate de rău mai mic.  În cazul nefericit în care dl Geoană și dl Băsescu ajung în turul doi, eu voi sta acasă și voi admira grotescul comediei umane. Nu il pot gira niciodata pe Geoană, numai imaginându-mi-l pe Vanghelie intrând la Cotroceni ca un vătaf, îmi provoacă insomnii.

*Crin Antonescu
L-aș vota pentru ca e liberal (liberal nu penelist) și pentru că e un politician mai puțin implicat în vâltoare. Faptul că nu e mânjit nu înseamnă ca nu se poate mânji, evident. Dar măcar mai există o șansă. Un alt motiv care m-ar putea determina să îl votez este faptul că îmi pare un om echilibrat, nu foarte puternic structural. Poate părea paradoxal că îmi doresc un om mai slab în dauna unuia tare. Dar e logic. Un om structural mai slab are toate șansele să fie conciliator, dispus negocierii. Oamenii puternici interior, intransigenți, sunt vanitoși, dornici de menținere a autorității. Oamenii puternici sunt autoritari și nu sunt președinți de dorit.
Pe Antonescu nu l-aș vota pentru că are o înclinație spre contemplație, ceea ce îl face ușor incompatibil cu un post solicitant.

*Sorin Oprescu
Cu Sorin Oprescu se schimbă povestea. El este genul de om care naște sentimente – pozitive sau negative, dar nu lasă oamenii indiferenți. Oprescu este ca englezeasca “marmite”. In Marea Britanie există o vorbă care însoțește această ciudată mâncare: “You love it or you hate it”.
Referitor la Oprescu am aceeasi motivație ca amicul J.H., numai că se manifestă în sens invers. Îl cunosc pe Oprescu, îl simpatizez uman, și îl voi vota. Din motive personale. I’ll just do it.

P.S: Pentru cei ce se vor întreba de ce am scris atât de mult la Băsescu și atât de puțin la restul le răspund că marile iubiri merită cel puțin o explicație.

Dau si eu mai departe leapsa Anei, lui Bleen si lui Catalin Tolontan.