Perioada de referinţă a coagulării corpului de idei liberal în spaţiul românesc se construia prin intrarea celor două principate în procesul de difuziune culturală ce-şi avea ca locus classicus liberalismul occidental, în speţă cel francez. Semnificaţia perioadei 1840-1859 în economia de ansamblu a secolului liberal se referă la dublarea unui liberalism organic, societal, de către un liberalism teoretic. Conduita liberală generată de abolirea monopolului turcesc asupra comerţului exterior românesc va căpăta un corespondent la nivele teoretic, după 1840 apărând primii cărturari români care aduceau din Franţa ideile teoriei liberale clasice: Ioan Strat, Ion Ghica, Nicolae Şuţu.
Dacă primii doi teoreticieni stabileau concepte liberale, analizând activităţi economice şi politici de stat în umbra teoriei liberale clasice, N.Şuţu oferea o analiză cu evidente dimenisuni sociologie. Acesta se ocupă de agenţi de producţie, oferind date empirice clare ce trimit la ridicarea unui nou agent economic reprezentat în spaţiul românesc de meseriaşi şi negustori. Datele statistice pe care le cercetează N.Şuţu arată că la mijlocul perioadei pe care o analizăm, numărul meseriaşilor şi negustorilor era de aproximativ 27 000. În mai puţin de 15 ani, numărul lor creşte la 63 358.
Datele pe care le oferă Şuţu pentru a evidenţia începutul unei producţii ne-agricole în spaţiul românesc sunt completate de un alt economist român al vremii, Dionisie Pop Marţian. În 1863 acesta publică o statistică economică din care aflăm că din 12 867 de stabilimente industriale existente la vremea recensământului, 7849 au fost înfiinţate între 1850-1860. Restul de 2032 de stabilimente existente în spaţiul românesc la 1863, fuseseră înfiinţate în perioada 1830-1840. Acelaşi recensământ ne oferă posibilitatea de a stabili dispersia rural-urban a stabilimentelor economice. De exemplu, 10 381 dintre acestea erau înfiinţate şi funcţionau în zona rurală, doar 2 486 funcţionând în spaţiul orăşenesc.
Ce ne pot spune aceste cifre statistice, interpretate din perspectiva unei evoluţii a ideii de libertate în spaţiul românesc?
Înainte de toate, economia românească începe să se plaseze şi în altă sferă de producţie decât cea agricolă. E adevărat, este vorba despre o producţie predominant de tip domestic, cu ateliere mici, care produc, mai ales, pentru nevoi locale de consum şi de producţie.
În al doilea rând, cifrele statistice oferite de economiştii români dau seamă despre o tendinţă de creştere continuă în această perioadă a iniţiativei private din sectorul meşteşugarilor. Departe de a se putea vorbi despre o producţie în sens liberal, numărul mare de ateliere şi stabilimente industriale de la un deceniu la altul este semnul unui început de racordare a economiei româneşti la economia de tip liberal, care va sfârşi în întreprinderi de producţie mai mari la sfârşitul secolului de liberalism, pe care l-am stabilit a coincide cu guvernarea brătienistă dintre 1922-1926.
În al treilea rând, dispersia stabilimentelor industriale ne spune că producţia orăşenească, cea mai probabil a fi destinată şi schimbului – producţia de mărfuri, ar avea o pondere mult mai mică în peisajul industrial general.
Concluzia pe care o putem trage pentru această perioadă de evoluţie a ideii de libertate în periferia românească a sistemului mondial este aceea că noua clasă de mici comercianţi şi de negustori în formare rămâne un agent economic marginal în crearea capitalismului românesc. Distrusă de perioada imediat următoare a liberschimbismului şi de Convenţia vamală şi de navigaţie cu Austro-Ungaria, clasa ce era de presupus că va forţa intrarea României pe orbita capitalistă va avea un aport marginal în crearea capitalismului în acest spaţiu al Europei. Nu meseriaşii, meşteşugarii, negustorii au creat deci capitalismul românesc. Aşa cum vom vedea, începuturile capitalismului românesc trebuie căutate în fenomenul de sincronizare legislativă şi instituţională a spaţiului românesc cu cel european. Or, agentul istoric ce a creat fundamentele pentru o evoluţie de tip capitalist a societăţii româneşti trebuie căutat acum în clasa politică. Dar un astfel de agent capitalist al sincronizării este unul prin excelenţă parazitar în România. Politicieni, funcţionari civili şi “proletari ai condeiului”, vor porni un capitalism al cărui spirit este departe de cel al Europei de Apus. Noul stat cu temeiuri liberale va stabili de la început protecţia intereselor agentului parazitar, bugetul de stat alimentat consecvent de valorile economice create de clasa ţărănească urmând să susţină atât funcţionărimea şi politicienii, cât şi viitorul agent economic de tip burghez.
Aceste date empirice concrete ale perioadei analizate au drept temei teoretic doctrina liberalismului clasic. Teoreticieni educaţi în Apus precum Ion Ghica, Nicolae Şuţu şi Ion Strat vor crea prima breşă ideologică în mişcarea liberală de idei din spaţiul românesc, propunând întemeierea politicii şi a relaţiilor dintre sta şi societate pe valori liberale. Liberalismul neintervenţionist va fi completat, aşa cum am observat în prezentarea doctrinei liberale la teoreticienii români, de analize ale pieţei de producţie, ale libertăţii de iniţiativă pe piaţă, ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ce mergeau până la votul universal şi la o adevărată Declaraţie de drepturi ale omului pe care am identificat-o în Proclamaţia de la Islaz a Revoluţiei de la 1848.
