athenian legacy » 2009 » October

Mituri portocalii

F.T. — Sat, 31 Oct 2009 10:21:57 +0000

După cum bine își amintesc cei doi cititori fideli ai blogului, am început să vorbim despre miturile politice contemporane românești săptămâna trecută, când am făcut referire la “mitul tonomatului”. Ceilalți trei cititori îl pot găsi aici.
Conștient fiind că am rămas doar cu patru cititori după ce talibanul portocaliu a defectat după citirea articolului, voi încerca astăzi să ating alte două idei, false în opinia mea, care populeaza mentalul și retorica oranj, în perioada în care, cu grația Creatorului, ne aflăm.
Primul mit este cel al diluviului provocat de eventuala realegere a lui Traian Băsescu. În cazul realegerii, asemeni lui Noe, Băsescu și poporul, îmbarcați pe corabia “România Biruitoare”, vor cârmui spre țărmuri apusene. În urma lor, victime ale propriilor mizerii, vor rămâne Voiculescu, Vântu și Patriciu. Aceștia vor pierde averi, influență și orice alt levier ce le permite să influențeze negativ viața cetății. Ion Iliescu, împreună cu păpușile-pe-ață Crin și Mircea, va fi aruncat iremediabil, definitiv și irevocabil la găleata de gunoi a istoriei, pe care o evită de ceva timp. Jurnaliștii, din lipsă de motivație faustiană, vor trebui să presteze onest, împărțind esențiala informație cu dreptate, făr’ de ură ori părtinire.
Prin aceste fapte se explică încleștarea de proporții cosmice dintre cele două forțe. Pur contra impur, alb contra negru, imaculat contra murdar, viitor contra trecut, portocaliu contra restul. Totul e apocaliptic, lupta e maniheică. Pare că însăși legiunile celeste se pregătesc să preia lupta împotriva guerillelor Gheenei.
Intuiesc, pe fețele prozeliților, când vorbesc despre președintele în exercițiu, o bucurie nețărmurită, dublată de o încredere asemenea. „Fulgere adunat-au contra fulgerului care”… și dintr-o dată peste imaginea mitologica a lui Mircea cel Bătrân se suprapune poza falnică a lui Traian Băsescu. Sau să mai încercăm o suprapunere imaginară… „Sălbatecul Vodă e-n zale și-n fier/ Și zalele-i zuruie crunte/¬ Gigantică poart-o cupolă pe frunte/ Și vorba-i e tunet, răsufletul ger/ Iar barda din stânga-i ajunge la cer/ Și vodă-i un munte”. Pare portretul conturat de Coșbuc lui Mihai Viteazul similar cu cel din imaginația simpatizanților portocalii. Măreția, puterea, virilitatea, toate contrapuse micimii umane a unui grup numeros de indivizi temători, vicleni, uneltitori? Nu am ales întâmplător această strofă din Pașa Hassan, cea mai puternică hiperbolă a liricii române, din punctul meu de vedere. Este posibilă hiperbolizarea personalității unui personaj în imaginarul unui grup de oameni ? Bineînțeles. Băsescu este, cred eu, o întruchipare clasică a mitului salvatorului. Declanșatorul unei emoții iraționale într-un grup ce și-a pierdut speranța… ăsta-i președintele.
Asemenea nefericitului pașă ce a dat piept în imaginația lui Coșbuc cu viteazul Mihai, cruntă fi-va soarta mogulilor și vânzătorilor acestui neam, de Băsescu va reuși să își adjudece votul popular. Fără putință de tăgadă, aceștia, sărăciți, dezavuați social, vor lua drumul pribegiei.
Mecanismul emoțional al acestei retorici stă în înnoire și a funcționat în 2004, atunci când Băsescu era challenger. Mesajul lui nu putea fi contestat, era o alternativă reală, dătătoare de speranță logică. Astăzi, mesajul e desuet. Cel puțin în mintea neamorezată iremediabil de Traian Băsescu. În cei 5 ani, mogulii, băieții deștepți (unii dintre ei apropiați de T.B – vezi Cocoș, Paszkany, regii asfaltului, etc) au prosperat. N-au înfundat pușcăriile, n-au dat socoteală pentru averile obținute ilicit, ci au devenit, incontestabil, mai bogați. Ce argument palpabil, concret, vine pentru a susține acest mit al curățirii post 6 decembrie? Doar naivii cred ca mogulilor sau lui Ion Iliescu li se va întâmpla ceva. NU SE VA ÎNTÂMPLA NIMIC!!! Totul va decurge ca și până acum. Antagonism politic, giumbușlucuri portocalii, roșii sau galbene cu banul public, EBE în PE și, eventual, ca bonus, Lavinii în Parlamentul României. Mark my words…
Deși îmi e mai drag, pe cel de-al doilea mit îl voi trata mai pe scurt. Acesta sună în felul următor: “Oamenii serioși și inteligenți care nu-l votează pe Băsescu sunt victimele campaniilor de denigrare din mass-media. Oamenii serioși și inteligenți care nu sunt victimele campaniilor respective sunt interesați.” Cu alte cuvinte ori esti serios, inteligent dar naiv, ori esti serios, inteligent dar vândut pe arginți. Altă cale nu există.
Acest tip de logică este atât de găunos, simplist și arogant, încât nici măcar nu merită o demonstrație. O încorsetare atât de strictă a unei categorii atât de vaste și de eterogene de oameni este o cretinitate, iertați-mi duritatea vorbelor. Și voi exemplifica prin raportare la sine. În 2004, în cercul meu de apropiați (rude, prieteni, colegi de facultate – eram anul II atunci) s-a votat exclusiv Băsescu. Îmi aduc aminte că la Universitate era o rușine să votezi PSD&Năstase. Acesta era trendul general, inclusiv între profesori. În anul 2009, la 5 ani distanță, în cercul meu de apropiați nu mai voteaza NIMENI cu Băsescu. Și asta este realitatea. Aș ruga pe simpatizanții actualului președinte să incerce să-și explice acest fenomen. Să încerce să-și explice de ce în 2004 spațiul universitar era covârșitor pro Băsescu și astăzi nu mai e. Să caute profilul votanților lui Traian Băsescu în 2004 și să-l compare cu estimările de astăzi.
În urmă cu 5 ani a fost susținut de acea latură progresivă a societății, preponderent urbană, educată și cizelată politic, acea parte a societății care l-a votat masiv pe Videanu la București. Astăzi președintele fidelizează prin maratoane electorale votanții rurali iar candidatul girat de el, înfrânge jenant în capitală în fața unui independent. Danseaza cu rromi, rupe turte prin Ardeal, ba se și întâlnește cu Moș Ion Roată la Sânnicolau, toate în disprețul foștilor săi electori. Astăzi, când votează Traian Băsescu, România retrogradă a lui Năstase, devine România profundă. Electoratul urban a devenit manipulat și slab iar electoratul rural dă măsura acelui proverbial bun simț românesc. Mă opresc, sperând ca mulți din cei ce marșează pe aceste construcții imaginare, vor sesiza dimensiunea ridicolului în care se află.

P.S: Pentru o opinie pro PD-L&Băsescu îi solicit concursul amicului Theophyle și micutei, dar combativei sale comunități. Dau un link și lui Dan Șelaru că știu că-l animă subiectul și îl felicit pe această cale pentru echilibru.

Originile Intelectuale Ale Realismului Clasic

Temüügin — Fri, 30 Oct 2009 07:21:04 +0000

Realismul a aparut in primul rand ca o reactie la idealism. Primele elemente realiste le intalnim la Tucidide in lucrarea sa Razboiul peloponesiac (400 i.Cr.), el fiind considerat de catre multi autori din domeniul Relatiilor Internationale, primul precursor al teoriei realiste. „Ceea ce a facut razboiul inevitabil a fost cresterea puterii Atenei si teama pe care acest lucru l-a starnit in Sparta.”8 Importanta pe care o acorda puterii precum si inclinatia statelor de a forma aliante in functie de interese, il aseaza pe Tucidide intre realisti. O alta propozitie din lucrarea lui Tucidide este relevanta si seamana foarte mult cu ceea ce afirmau realistii secolului XX: „cei puternici fac tot ceea ce puterea lor le permite sa faca, iar cei slabi accepta ce trebuie sa accepte.”9
Niccolo Machiavelli (1469-1557) in opera sa de referinta Principele, analizand relatiile dintre statele italiene in secolul XVI, merge pe linia de gandire si de analizare a relatiilor interstatale realiste. Cateva din ideile care il alatura pe Machiavelli realistilor sunt accentul pe care il pune si el pe putere, sublinierea importantei ca liderul politic sa adopte standarde morale diferite de cele ale supusilor pentru a putea asigura supravietuirea statului, afirmarea faptului ca politica este caracterizata de interese divergente, si nu in ultimul rand viziunea pesimista asupra naturii umane.
Thomas Hobbes (1588-1679) in Leviathanul, a privit puterea ca un factor determinat al comportamentului uman: „omul are o vointa perpetua si neobosita pentru putere peste putere care se sfarseste odata cu moartea.”10 Hobbes era de parere ca acordurile incheiate fara sabie nu au nici o valoare, si ca fara un suveran puternic violenta si haosul isi vor face repede aparitia.
Georg Hegel (1770-1831) a subliniat mai mult decat oricare alt autor pozitia statului. Chiar daca realistii nu sunt deloc hegelieni, ideea lui Hegel potrivit carora cea mai inalta datorie a statului este propria lui prezervare, este una realista. Hegel afirma ca statul are standarde morale diferite si superioare celor ale indivizilor. Fara a stipula superioritatea standardelor morale ale statului, teoria realista sustine ca statul uneori poate avea un comportament ce nu poate fi acceptat intr-o societate civilizata.
Idei realiste se regasesc si la Max Weber (1864-1920), care in scrierile sale s-a ocupat nu numai de natura politicii si a statului ci si de putere, acesta fiind un concept de baza in scrierile sale. Pentru Weber, la fel ca pentru realisti, principala trasatura a politicii este lupta pentru putere. Puterea este un element important al politicii mai ales la nivel international, caci „orice structura politica prefera sa aiba mai degraba vecini slabi dacat vecini puternici.”11 Orice comunitate politica care aspira la putere, este o potentiala amenintare pentru vecinii sai, iar aceasta comunitate politica tocmai pentru ca este mare si puternica este amenintata. Se regaseste aici o foarte importanta idee a teroriei realiste, cunoscuta in special ca si dilema securitatii. Etica convingerilor si etica consecintelor ale lui Weber, contin multe formulari regasite in teoria realista in special la Morgenthau. Pentru Weber principiile morale abstracte nu pot fi aplicate universal unor actiuni politice determinate. Conducatorul politic actioneaza intr-o societate anarhica in care nu exista institutii politice autoritare, sisteme legale si reglui de comportament acceptate de toti. Actionand in baza interesului national, liderul politic, va avea cu siguranta un comportament total diferit de cel al unui individ dintr-o societate civilizata. Regasim aici conceptia realsita potrivit careia in timp ce sistemul international este anarhic, statul national este guvernat de lege si ordine. Conducatorul statului are datoria de a apara statul in fata amenintarilor externe si sa-i asigure cel putin supravietuirea intr-o lume anarhica. Puterea pe care statul o detine este cel mai bun garant al securitatii. Protejarea statului de inamici ii permite liderului politic sa actioneze si in anumite moduri care ar fi condamnabile daca ar fi interprinse de indivizii din sanul societatii. Realismul pune siguranta statului mai presus de orice si de aceea permite conducatorului sa adopte orice fel de politica si actiune in scopul apararii statului. Din acest motiv el separa politica de etica.

Badea si Societatea Civila

A.A. — Thu, 29 Oct 2009 20:30:54 +0000

Pai ba prietene, cum de acum Societatea Civila ii mult prea corecta prin reprezentantele ei care il condamna moral pe Basescu ca foloseste Referendumul pentru propria campanie electorala. Pana acum considerai, reflectai printre doua flegme verbale cate un adjectiv funest aruncat celor ce “judeca”, emit judecati, sunt moralisti, etc. Brusc devii aparatorul lor… Bate campii te rog in Tanzania ori Nepal….lasa-ne…
Deja cred ca acest veritabil Dandanache, o copie a lui Caragiale foarte proasta in contemporan, incepe sa inchida cercul. Ce vreau sa zic? Pai simplu. Si-a consumat munitia ponegrind la tembelizor toti politicienii, politologii, analistii, sociologii, fetele din pagina 5, consilierii si ministrii si acum incepe procesul de lingere.
Hmmmm deunazi am aflat o chestie tare despre EL.
Se facea ca acum multi ani cand Ioan Rus era ministru, Badea dupa un cros pe bulevardul Magheru a descins la Minister in… trening sa-l intalneasca pe Rus. Acesta usor amuzat dar mai degraba speriat de perseveranta cu care Badea se zbatea intre SPP-isti sa-l ajunga l-a trimis pe micut de unde a venit;) probabil de atunci dialogul dintre cei doi a inceput sa scartaie… (povestioara asta o puteti considera irelevanta)…ptr. mine are totusi un gram de eficienta informationala deoarece ma ajuta sa-l inteleg pe Badea. Deci domnu Badea, nu a mers combinatia cu Rus? Nu a mers afacerea, nu ai primit aprobarea,… pai na atunci sa luptam cu grupul de la Cluj…
P.S. Daca tot pleci in Tanzania, te rog invita-l si pe amicul tau distinsul HR Patapievici

Conceptul de Interes National

Temüügin — Thu, 29 Oct 2009 12:49:21 +0000

Alaturi de conceptul de putere, conceptul de interes national are o importanta deosebita pentru teoria realista. „Principalul indiciu care ajuta realismul politic sa-si gaseasca calea in peisajul politicii internationale, este conceptul de interes definit in termeni de putere. Acest concept asigura legatura dintre ratiunea care incearca sa inteleaga politica internationala si faptele ce trebuie intelese. El confera sferei politice autonomia fata de celelalte sfere, cum ar fi economia (inteleasca in termeni de interes definit ca bunastare), etica, estetica sau religie. Fara un astfel de concept o teorie a politicii, fie ea interna sau internationala, ar fi imposibila, deoarece fara el nu am putea distinge intre faptele politice si non-politice, si nici nu am putea oferi sferei politice macar o masura a ordinii sistemice.”

Morgenthau afirma ca liderii politici gandesc si actioneaza in „termeni de interes definit ca si putere”, iar dovada acestui fapt este oferita de evidenta istorica. Acest concept cheie al teoriei realiste a lui Morgenthau, ofera continuitate si unitate diferitelor politici externe ale statelor natiune. Conceptul de „interes definit in termeni de putere” permite evaluarea actiunilor liderilor politici in diferite momente istorice. In viziunea lui Morgenthau politica externa este un proces in care interesul national este urmarit sau indeplinit prin diplomatie sau razboi. „Conceptul de interes national nu presupune nici o lume pasnica si armonioasa, si nici inevitabilitatea razboiului ca si o consecinta a urmaririi de catre toate natiunile a interesului lor national. Dimpotriva, presupune minimizarea unui conflict continuu si a amenintarii permanente a razboiului, prin solutionarea conflictelor de interese prin actiuni diplomatice.”

„Interesul national definit ca si putere” nu poate fi determinat cu usurinta. Intr-o lume in care statele nationale se lupta pentru putere, supravieturirea reprezinta scopul minimal al politicii externe si interesul national principal. Fiecare natiune incearca sa-si protejeze identitatea fizica, culturala si politica in fata tendintelor de cucerire manifestate de celelalte natiuni. De aceea interesul national coincide cu supravietuirea nationala. Lumea este impartita in mai multe state natiuni care actioneaza si interactioneaza pe scena internationala, intr-un sistem anarhic, si de aceea interesul national trebuie sa fie ultimul cuvant al politicii. Interesul este prin urmare „esenta politcii”26 definita ca o lupta pentru putere.

Daca supravietuirea este asigurata statele natiune pot urmari alte interese secundare. Morgenthau face distinctia intre interesul national vital si alte interese secundare. Primul, dupa cum am spus deja, este asigurarea securitatii statului si a supravietuirii sale.

E. H. Carr vorbind despre interesul national critica convingerile idealistilor potrivit carora exista o armonie a intereselor statelor natiune. Pentru idealisti interesele statelor natiune coincid, fiecare stat avand ca prinicpal interes mentinerea pacii prin orice mijloace. Woodrow Wilson considera ca interesul SUA coincidea cu jusitita universlala, si prin urmare cu interesul fiecarei natiuni. Slogane precum „securitate colectiva” si „rezistenta in fata agresiunii”, dupa parerea lui Carr, nu aveau alt scop decat acela de a proclama identitatea intereselor grupului dominant cu ale lumii intregi in scopul mentinerii pacii. „Ordinea internationala” si „solidaritatea internationala” vor fi intotdeauna sloganele celor care se simt suficient de puternici pentru a le impune altora.” Interesul national este diferit de la stat la stat, si tocmai aceasta diversitate a intereselor nationale ofera particularitatea si esenta relatiilor internationale, dupa cum spunea si Morgenthau.

Interesul national se compune din functia de protectie, din suveranitatea nationala si din monopolul folosirii fortei fizice din interior. Societatea internationala este divizata in popoare si natiuni care au interese specifice in functie de identitatea lor. Aceste interese specifice se impletesc si se inlantuie pe scena internationala formand continutul relatiilor internationalae. Fiecare natiune isi urmareste propriul interes prin forta si putere. „Nefiind alta cale de a promova interesul national, numai politicile externe concrete ale diverselor tari pot oferi explicatii ale evolutiei relatiilor internationale si nu consideratii morale, valorice, culturale. De aceea relatiile internationale sunt expresia eforturilor statelor de a-si promova interesele proprii in termeni de forta, si deci de a urmari un echilibru al acestora.”

Fondul de solidaritate al Uniunii Europene

Temüügin — Thu, 29 Oct 2009 08:30:02 +0000

Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene (The European Union Solidarity Fund) este un fond al politicii regionale şi a fost înfiinţat în noiembrie 2002, în urma inundaţiilor ce au afectat Franţa, Germania, Austria şi Republica Cehă. Obiectivul acestui fond este de a facilitata exprimarea solidarităţii UE faţă de populaţia unui Stat Membru sau în curs de aderare, care a fost afectată de un dezastru natural major. Astfel, acestaeste un fond care permite reacţia imediată, eficientă şi flexibilă, în funcţie de natura şi de amploarea situaţiei.
Acest fond va fi folosit numai în cazul dezastrelor naturale majore, cum sunt inundaţiile din august 2002, care au dus la înfiinţarea sa (noiembrie 2002) sau incendiile spontane din Portugalia (iulie 2003), şi care au repercusiuni importante asupra condiţiilor de viaţă, mediului înconjurător sau economiei ţărilor afectate. Pentru a estima amploarea unui dezastru natural şi justifica utilizarea acestui fond, au fost stabilite două criterii:
1. în cazul unui stat: pierderi estimate la 3 mld. EURO (preţuri 2002), sau la mai mult de 0,6% din venitul naţional brut;
2. în cazul unor dezastre regionale extraordinare: daune mai mici decât această limită (3mld EURO), care afectează cea mai mare parte a populaţiei şi au consecinţe majore şi de durată asupra condiţiilor de viaţă şi stabilităţii economice a regiunii respective (se acordă o atenţie specială regiunilor îndepărtate şi izolate);
Suma maximă alocată anual Fondului de Solidaritate este de 1 mld. EURO.
Modalitatea de asistenţă a acestui fond constă în acordarea unei singure tranşe de finanţare pentru ţara/regiunea solicitantă, care este complementară eforturilor naţionale şi care nu necesită co-finanţare din partea statului afectat. Pentru a obţine acest sprijin, statul în cauză trebuie să înainteze o cerere Comisiei Europene, în termen de 10 săptămâni de la înregistrarea primei pagube cauzate de dezastru. În cadrul acestei aplicaţii trebuie oferite informaţii referitoare la amploarea şi impactul pagubelor înregistrate, trebuie estimată suma solicitată şi indicate alte surse de finanţare naţională, comunitară şi/sau internaţională. În cazul în care estimarea finală a dezastrului este semnificativ mai mică decât s-a prevăzut iniţial (şi s-a solicitat de către statul în cauză), Comisia Europeană va cere rambursarea diferenţei. Fondul finanţează în general acţiuni reparatorii pentru daune care nu pot fi asigurate .

28 octombrie 2009

F.T. — Wed, 28 Oct 2009 17:11:14 +0000

Motto: “Pușca și cureaua lată/ Boc n-a fost bărbat vreodată” – Aura Vasile

Fermierii au protestat violent în zona Palatului Cotroceni. Mircea Geoană, huiduit la Botoșani. Protest cu îmbrânceli la Ministerul Finanțelor. Geoană: Berceanu a deturnat banii din subvențiile pentru crescătorii de animale. Berceanu: Geoană poate vorbi despre deturnări de fonduri doar dacă este prostănac. Miniautostrada lui Boc se face doar dacă nu se strică vremea. Cum au ajuns elevii olimpici fără un leu în buzunar: “Nu am avut bani nici să ne facem tricouri cu România”. 20.000 de români s-au trezit ieri cu cardurile blocate. Blaga și Degeratu, chemați la audiera la Comisia de Apărare de la Camera Deputaților.
Infamilor, când ne veți elibera speranța? Când nu ne veți mai umbri viitorul ? Ne-am săturat de voi, de voi toți. Ne-am săturat să cautăm nuanțe în negru. Ne-am săturat de răul mai mic și de fețele voastre preocupate. Lăsați-ne să trăim… lăsați-ne în pace…

P.S. Motto-ul nu reflectă, in nicio forma, opinia mea asupra domnului Boc. Doar o întreține. Plus de asta, dacă eu am dreptul sa fiu amuzat, Aura Vasile n-are dreptul să facă șarade lirice pe nervii noștri întinși, fie-ne Boc simpatic, au ba.

Reprezentarea intereselor maghiare. Prolog.

Temüügin — Wed, 28 Oct 2009 07:40:15 +0000

Înţelegerea a ceea ce s-a întâmplat în 1989 în România, din punct de vedere etnic, nu ar fi posibilă fără cunoaşterea Uniunii Democrate a Maghiarilor din România formaţiune cu un rol covârşitor în destinul comunităţii maghiare din România.
Declaraţia Frontului Salvării Naţionale din 22 decembrie 1989, primul document cu valoare constituţională după revoluţia din decembrie, promitea „respectul drepturilor şi libertăţile minorităţilor naţionale şi garantarea unui statut egal al lor cu cel al românilor”. La 25 decembrie 1989 a fost dată publicităţii Declaraţia Uniunii Democrate a Maghiarilor din România, aparţinând unui Consiliu responsabil cu crearea UDMR. Documentul definea formaţiunea drept „organizaţia cu rol de reprezentare şi protecţie a intereselor comune” a maghiarilor din România. La 26 ianuarie 1990 ea a căpătat recunoaştere juridică. Declaraţia anunţa cooperarea UDMR cu CFSN şi pe de altă parte, definea obiectivele de bază ale organizaţiei: autodeterminarea, obţinerea unor garanţii constituţionale pentru protecţia drepturilor colective ale minorităţilor naţionale, drepturi de reprezentare şi de utilizare a limbii materne, crearea unor instituţii culturale şi ştiinţifice ale minorităţii, crearea unui Minister al Minorităţilor.
Între 24-25 februarie 1990, delegaţii maghiari au ales Prezidiul format din 15 membri, preşedinte Géza Domókos, preşedinte de onoare László Tőkés, Károly Király, preşedintele Comitetului pentru Minorităţi al Consiliului Tranzitoriu de Unitate Naţională.
UDMR a avut de la început obiectul de a fi unica formaţiune cu statu de reprezentare a minorităţii maghiare, pe baza unui program fondat pe auto-determinare şi drepturi colective, definindu-şi inistituţii corespunzătoare funcţiilor specifice unei comunităţi auto-guvernante, mergând în sensul unei vieţi, dacă nu separate, în orice caz, proprii, în cadrul societăţii româneşti.
Acest model de organizare, specific unei comunităţi auto-determinate, a fost pus la punct în lunile următoare şi dezvoltat de la congres la congres. În 1993, a fost adoptat Proiectul de lege privind drepturile minorităţilor naţionale şi comunităţilor autonome , codificând sistemul de principii care definesc substanţa auto-determinării. Prin alegerile din primăvara anului 1990 şi toamna anului 1992, UDMR a consacrat definitiv – în termenii perioadei existenţa unei unice forme de reprezentare a comunităţii maghiare. Uniunea era structura de administrare a autodeterminării interne.
Formula de organizare, care exprima şi obiectivele organizării, a fost ratificată prin succesul electoral al UDMR. Se poate spune, cum afirmă Gabriel Andreescu, că liderii maghiari au gândit raportarea comunităţii maghiare la restul societăţii româneşti pe linia unei societăţi plurale în care ar trebui să funcţioneze un aranjament consensualist. Termenul „consensualist” sau eventualul „consociativ” nu apare în documentele UDMR, şi nici în discursul liderilor maghiari. Ideea unei societăţi plurale este implicită în cererea de a se asigura maghiarilor „statut de co-naţionalitate”. (Congresul al II-lea al UDMR, Târgu Mureş, 24-26 mai 1991).
La 26 octombrie 1990, UDMR a participat la crearea Forumului Democrat Antitotalitar. La data de 26 octombrie 1991, Forumul a devenit membru a amplei organizaţii în formare, Convenţia Democrată, alianţă de organizaţii civice şi politice. Prin integrarea UDMR în Forum, comunitatea maghiară era integrată în scena politică românească.

The Climate of Anti-Americanism in Arab World

Temüügin — Tue, 27 Oct 2009 11:26:20 +0000

Throughout the Cold War, the US policy towards the Middle East was pervaded with the “feeling” of “Middle Eastern exceptionalism”. In other words, as pointed out in detail in the second chapter, Orientalism and its successor, neo-Orientalism, provided the cultural grounds and justification for a US policy built on the premise that the Middle East was intrinsically incompatible with democracy. As Daniel Neep underscores, “after all, if the Middle East was impervious to democracy, then the only choice the US had was to accommodate Middle Eastern regimes, however oppressive. ” This acquiescence of authoritarian and semi-authoritarian regimes has reached its climax with the support granted to the Saddam Hussein regime; besides this glaring fact, many other instances have been registered by history and are currently evoked in order to inflame anti-Americanism in the Middle East.

In addition to this well-known cause of resentment towards the US in the Middle East, Arab scholars list a host of other US actions that have further augmented Arab bitterness :
 Political, military and economic support for Israel (in the context of the protracted Israeli-Palestinian conflict that is regarded as a pan-Muslim cause of the entire umma)
 The air strikes and sanctions against certain Arab countries (such as Libya, Sudan, Iraq), while other undemocratic regimes are granted overt support (Saudi Arabia, Egypt, Jordan)
 The US military bases stationed in Saudi Arabia, Qatar, UAE, Bahrain and the common military exercises conducted with troops in Egypt, Jordan and Morocco
 The attitude towards democracy and human rights that is regarded as hypocritical-the Arab population perceives the US economic aid not as support for social-economic development, but for security development only
 The war in Iraq

For all these reasons, the rhetoric of the post-9/11 shift that prompted President G.W. Bush to state that “stability cannot be purchased at the expense of liberty ” is deeply mistrusted by the Arab population. The commitment to freedom that the US holds as a core value of its Foreign Policy is regarded as purely “instrumental, a tactic in a wider strategy to accomplish political objectives. ”
What is more, this enables Middle Eastern regimes to further exploit the population’s deep-seated anti-Americanism on the one hand, and to play the card of the population’s resentment in order to counter US pressure for democratization. Most importantly, this vilified reputation that the US holds in the Middle East means that the organizations that associate with US-funded programs are also tainted in the grassroots perception.

The issue of anti-Americanism is cited in almost every possible academic work, article or speech related to the topic of democracy in the Middle East. In the US camp, it seems that resignation about this fact prevails: both those criticizing the US policy in the region and those supporting it believe it is naïve to expect the United Sates to be well liked when in fact it goes on to impose its will on weaker states. In the words of Noah Feldman, “the realists think that the US should accept resentment as the cost of doing business, while the critics think the US should stop being a superpower altogether; but they agree that superpower status breeds inevitable resentment. ”

Nonetheless, even if anti-Americanism is taken as an inherent upshot of the weight it carries as an international actor, the present analysis cannot overlook the implications of “the climate of resentment in which the US is attempting to promote democratic reform. ” The implications of anti-Americanism in the Middle East are significant at all levels: it means that the US’ stature as an embodiment of democratic principles is spoiled by the charge of double-standards. In turn, this diminishes its legitimacy to exert influence and offers non-democratic governments the pretext they need in order to resist pressure for democratization. Ultimately, it means that the society’s response to the initiative of concrete policy-implementation will be mostly negative, since it will be regarded as unlawful and dishonest interference.

Two caveats must be signaled at this point: firstly, the Arab population is mostly bitter about the “vehicle” of US involvement, about the concrete policy prescriptions (that are heavily distorted by regimes and some Islamists by anti-American propaganda), and not about democratic basic values, such as freedom and equality. It is the “messenger” that is resented, not the message. Secondly, this wave of anti-Americanism has also risen because “it is much easier to unleash frustration against a distant America ” when the population has no voice in its own country.
Feldman points out the exact same thing when he states that “the intensity and trajectory of anti-Israel and anti-American opinion in the Arab world are connected not only to Arab perceptions of Israeli and American actions, but also to the absence of democratic politics in Arab countries .” Therefore, a long-run perspective of democratization would mean that the population would be provided with the much-needed valves to express discontent and would hence redirect it towards the domestic regimes and no longer towards a distant “enemy”. From this vantage point, it may be argued that democratization, if correctly-managed, would bring about a considerable decrease in anti-American feeling among the Arab population.

Problema demografica a fascismului

Temüügin — Tue, 27 Oct 2009 07:22:55 +0000

Corrado Gini, unul dintre fondatorii Societatii Eugenice Italiene, a publicat in 1912 “Factorul democratiei in Societatea Natiunilor”, in care schita liniile directoare ale politicii populationiste, reguli dezvoltate ulterior de regimul fascist.
Gini sustinea adoptarea unor remedii radicale si implementarea unui program pronatalist, bazat pe solutii stimulatoare pozitive in vederea cresterii natalitatii.
Cetatenilor trebuiau acordate premii materiale si scutiri de impozite pentru a-i determina sa-si achite obligatia patriotica de procreere.
Corado Gini a crezut sincer ca o politica pronatalista si de asigurare a bunastarii, ar reusii sa aduca mutatii serioase in cadrul obiceiurilor reproducerii ale italienilor, la nivelul unei singure generatii.
In 1927 Musolinii a declarat optimist ca fascismul va duce pana in 1950 o crestere a populatiei Italiei a minim 20 milioane si maxim 60 milioane. Cu aceasta ocazie el explica si politica sa demografica, care conform spuselor acestuia tindea sa realizeze un minim de mortalitate si un maxim de natalitate.
“Ducele” a dorit nu numai cantitate, dar si calitate. Acest obiectiv al lui Musolinii se baza pe premiza lui C. Gini, ca fertilitatea populara e mai redusa.
Corado Gini considera ca exista consideratii pozitive intre capacitatea ridicata de producere si o serie de trasaturi rasiale. El considera ca sintomele degenerarii demografice la care era martor ar diminua instinctele sexuale ale italienilor.
Fascismul mergand pe urmele lui Gini, va accentua in repetate randuri legatura intre performantele reproductive si sanatatea fizica a italienilor.
Corado Gini a mai inspirit politica demografica fascista si in privinta implicatiilor militare ale fertilitatii.
Gini se considera amenintat de cresterea numerica a populatiei Rusiei, sustinand ca Italia trebuie sa-si mareasca fortele armate pentru a-si putea proteja securitatea nationala.
Ideea de a considera marimea populatiei ca fiind cel mai important factor, s-a regasit si in…..din 1928 – Forta numarului.
Declinul marilor civilizatii din trecut a fost intotdeauna asociat cu un declin in privinta ratei nasterilor.
Se spunea ca o crestere rapida a natalitatii devine o prioritate politica din moment ce conflictele armate dintre popoare au devenit parte a ordinii naturale a lucrurilor. Comparativ cu rasa neagra sau galbena, italienii au esuat sa se reproduca intr-un numar suficient de mare, care sa le salvgardeze viitorul.
Candva, in viitor insa, destinul ii va chema pe italieni sa-si afirme superioritatea lor national vis-a- vis de alte rase. Italia are nevoie de cat mai multi oameni care sa lupte pentru implinirea acelui destin ce le era harazit.

Monarhia Romana in 2009

Temüügin — Mon, 26 Oct 2009 08:46:24 +0000

Ieri 25 octombrie Mihai I al Romaniei a implinit 88 de ani. Am urmarit cu interes post-urile si comment-urile ce faceau referire la aceasta aniversare. Trebuie sa recunosc ca numerosi editori ce au simpatii politice liberale sau populare au amintit cu multa caldura evenimentul, dar am fost placut surprins cand am observat ca si politicieni sau simpli bloggeri cu vederi de stanga i-au adus consideratii.
Ceea ce ma determinat sa scriu acest scurt articol a fost starea de spirit pe care o afisau comment-urile in legatura cu rolul istoric pe care Mihai I il are si speranta multora pentru reinstaurarea monarhiei.
Familia Regala Romana a dat patru Regi Romaniei in mai putin de un secol. Rolul politic al acestora a fost influentat mereu de conjunctura externa si mai ales dupa abdicarea lui Cuza cand fragilitatea actului de uniune era evidenta.
Probabil ca, Carol I ramane in istoria Romaniei ca singurul Rege caruia i se pot atribuii calitati si realizari indiscutabile. S-ar putea aduce aminte momentul 1918 in care Ferdinand ocupa tronul tarii. Personalitatea politica a lui Ferdinand a fost umbrita de Bratieni… l-as compara pe Ferdinand cu Emil Constantinescu.
Carol al II-lea a ramas in istorie in primul rand ca primul si singurul suveran roman autoritar, apoi iubitor de petreceri si mai ales de doamne (Siguanta ajunsese sa-i plaseze dame, pentru a fi siguri ca Regele nu s-ar imbolnavi).
Pe Mihai I la un scurt rezumat biografic il gasesc ca un personaj politic complet sters, esuat, probabil multe gesturi fiindu-i scuzate si datorita fragedei varste.
Astazi Mihai I este vazut ca un simbol al luptei impotriva comunismului (cu toate ca nu s-a manifestat nici macar cat poetul Dinescu in celebra sa dizidenta de bucatarie) si ca un posibil reper la actuala criza institutionala…
I-as intreba pe amicii monarhisti:
1. Cel recomanda pe Mihai I ca om politic in Romania Contemporana (realizari).
2. De ce simt nevoia sa aibe in varful piramidei politice o institutie ce genereaza lideri prin dreptul nasterii si nu prin egalitatea sansei.