Unionismul

Curent politic ce a apărut în Marea Britanie şi Irlanda ca răspuns la activitatea Partidului Autonomist Irlandez şi a lui Parnell. Autonomismul nu era acceptat de protestanţi acum în secolul al XIX-lea deoarece se temeau că scăpând de sub tutela Londrei voi pierde controlul administrativ şi politic al insulei.
În secolul al XVIII-lea comunitatea protestantă a dat numeroşi reprezentanţi ai „naţiunii” irlande ce au militat pentru Autonomie, dar contextul politic de atunci le permitea. Nu în ultim rând aş vrea să amintesc că protestanţii erau mândri că făceau parte din Imperiul Britanic şi că confraţii lor de peste mare aveau succes în politica internaţională, această atitudine completând interesul administrativ de a rămâne sub tutela Londrei.
Protestanţii erau temători faţă de o posibilă renaştere economică, culturală şi mai ales politică a populaţiei catolice din insulă. În cadrul Regatului Unit, protestanţii erau majoritari având numeroase privilegii, dar dacă Irlanda ar fi obţinut Autonomia, protestanţii irlandezi ar fi devenit minoritari, pierzând privilegiile şi putând chiar a fi discriminaţi. Apariţia unui Parlament Irlandez la Dublin, ar fi focalizat politica insulei în Sud, regiune dominată de catolici, în detrimentul elitei economico-politice protestante din Nordul Irlandei, Ulster.
O administrare Autonomă a Irlandei ar pune în pericol securitatea economică a Ulsterului. Aşa gândeau liderii Unionişti din acele vremuri. Sudul Irlandei era preponderent agricol, în multe zone limitându-se la o agricultură de subzistenţă, spre deosebire de nord care era puternic industrializat.
În Ulster se concetra industria navală a insulei având mari şantiere portuare la Harland, Wolff şi Belfast. Industria textilă, alimentară, producţiile de alcool şi tutun erau afaceri prospere pentru protestanţi. Întreaga regiune a Belfastului era legată ombilical de metropolă, iar oraşul Belfast semăna mai degrabă cu un oraş industrial britanic decât cu vreun oraş din sudul Irlandei.
Naţionalismul protestanţilor s-a dezvoltat în aceeaşi perioadă cu Imperialismul, atingându-şi apogeul după încoronarea Reginei Victoria (1837-1901) ca împărăteasă a Indiei la 1 ianuarie 1877. Imperialismul avea puternice aversiuni faţă de catolicism şi irlandezi. Partidul liberal, condus mulţi ani de Gladstone era înlocuit de forţe politice ce erau favorabile uniunii şi unioniştilor. Opinia publică britanică susţinea demersul unioniştilor deoarece considera că o Irlandă Autonomă ar deveni o Irlandă barbară, catolicizată total, supusă permanent anarhiei politice.
Treptat, cele două identităţi care convieţuiesc în insulă, catolicii şi protestanţii, sunt supuse stereotipurilor, astfel englezii sunt daţi ca model – englishness, iar irlandezii ca o deviaţie de la acest model – irishness. Filozoful englez Herbert Spencer delimata clar cele două comunități: protestanți erau reprezentanții valorilor moderne, a poporului britanic civilizat supus manierelor iar irlandezii urmaşi ai sciţilor antici, un popor barbar, loial unei religii inferioare celei protestante.
Prima dată când a fost dat spre folosinre termenul de Unionism, a fost în Irlanda, cu ocazia alegerilor din 1886. Acest curent politic s-a manifestat în trei modalităţi în funcţie de cine îl aborda: unionismul ulsterian, unionismul irlandez şi unionismul britanic.
Unionismul era întâlnit în rândul opiniei publice mai ales în Ulster unde protestanţii erau aproximativ 50% din populaţie. În Belfast a fost fondată la sfârşitul secolului al XIX-lea o Uniune Patriotică şi Loialistă ce îşi justifica existenţa prin protecţia pe care o acorda comunităţii protestante. Deviza protestanţilor era „Ulster will fight, and Ulster will be right” (Ulsterul va lupta şi Ulsterul va avea dreptate) .
Unionismul a avut câştig de cauză, prin respingerea numeroaselor proiecte de Autonomie la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor, obţinând o relativă victorie şi după obţinerea independenţei Irlandei, prin rămânerea comitatelor Ulsteriene în Regatul Unit al Marii Britanii.
Unionismul şi-a continuat programul şi în secolul XX rămânând mereu fidel Londrei. Pentru a-şi demonstra patriotismul imperial, unioniştii ulsterieni au militat şi pentru introducerea înrolărilor obligatorii în Irlanda. Unionştii sperau că astfel vor da o lovitură decisivă mişcării naţionaliste irlandeze, ai cărei membrii cei mai refractari ar fi devenit carne de tun pe fronturile Europei, departe de Irlanda. Această idee a fost respinsă de naţionaliştii irlandezi care au intuit capcana.