Iesirea

Am evitat sa fac vreun comentariu zilele astea pentru ca nu am reusit sa transcend starea de dezinteres care m-a cuprins pe toate palierele fiintei. Pe zi ce trece sunt mai dezamagit de dificultatile insurmontabile ridicate de superficialitatea si incompententa oamenilor de care depind. Ma frapeaza, ca un ipocrit ce sunt, dezinteresul si subtirimea trestiilor ganditoare de care depind, pentru a-mi indeplini obiectivele. Dar sa renuntam la toate astea, pentru ca nu fac obiectul unei discutii cu dvs.
Vroiam sa va vorbesc despre un mit care s-a propagat in imaginarul varstei a doua, care nu inceteaza sa ma uimeasca, si a carei extindere virulenta o pun pe seama necesitatilor individului de a intrezari o speranta.
Mitul se refera la iesire. La iesirea noastra, pe termenul scurt, dintr-o realitate care ne pare straina, ni se pare ca nu o meritam, dar pe care am girat-o, inclusiv prin amorfism social si politic, timp de doua decenii.
Romanul mereu ii indentifica ca fiind altii de vina pentru mediul in care traieste. Nu intelege decat raul activ nu si pe cel pasiv. Raul pasiv, materializat prin acceptarea unor situatii inacceptabile, il traducem ca fiind dovada bunului simt, a ridicarii caciulii iobagului la intrarea in conacul boieresc.
Pentru scrupulosi, mentionez ca logica anterioara se pliaza pe majoritati si, evident, exista si exemple contrare foarte elocvente. Dar sa revenim la subiect.
Majoritatea considera ca problema Romaniei pleaca de la lipsa culturii politice de tip democratic. Multi acrediteaza ideea ca, pentru cei rutinati in sistemul comunist, democratia este un joc neinteles complet. Salvarea vine, evident, de la tineri. Tinerii sunt in acest mit contrapusi parintilor lor, ei fiind categoria sortita sa rezideasca constructul politic tarat de incompententa sau reaua-vointa a a proximilor inaintasi. Logica simplista spune ca tinerii (printre care ma numar) sunt educati in democratie, asimiland organic acest sistem. Ceea ce este, ca orice mit, o constructie artificiala a imaginarului.
Romanii tinerei generatii au fost educati intr-un sistem haotic, de o instabilitate endemica, care a creat valori false, acreditand doar averea si puterea discretionara, atribute ce legitimeaza superioritatea sociala. Evident, sistemele ierarhice ale societatii, stabilesc adolescentului, tanarului, prioritatile. Asadar, nu functionalitatea institutionala, nu binele colectiv, nici macar functionarea sistemelor sociale, nu este si nu va fi o prioritate pentru tineri.
Din contra, acestia, obisnuiti cu racordarea accelerata la consumismul occidental, dezvolta nevoi noi, ce implica costuri superioare. In mod logic, nevoia lor de inavutire va creste si, cu ea, cinismul si duritatea actiunilor.
Eu estimez ca deceniul urmator va fi unul cel putin la fel de dificil ca prezentul, in sensul dezvoltarii si stabilizarii institutionale, al separatiei puterilor in stat si al limitarii coruptiei. Opinia mea, fundamental pesimista, este fundamentata pe o cunoastere apropiata a categoriei de care vorbesc, in preajma careia m-am dezvoltat. Vorbesc, asadar, in calitate de inside man. Vom cunoaste o epoca in care sintagma „homo homini lupus” va cunoaste dezvoltari nebanuite. Din nefericire, vom fi aici, drept marturisitori pentru posteritate.