Dovezi ale evoluţiei

Probele evoluţiei sunt grupate pe discipline, fiind încadrate într-un sistem de referinţe foarte cuprinzător.

Prima categorie o reprezintă faptele care ilustrează cel mai bine unitatea şi diversitatea lumii vii.

A doua categorie de dovezi care pot susţine ideea evoluţiei vieţii sunt cele de ordin experimental.

Embriologia comparată a animalelor aduce dovezi:

Legea biogenetică fundamentală a lui Haeckel: “Sinteza de forme pe care le parcurge un organism în timpul dezvoltării sale de la om până la starea sa adultă (ontogenia) reprezintă o recapitulare scurtă şi concentrată a lungului şir de forme parcurs de strămoşii organismului respectiv de la cele mai îndepărtate timpuri ale apariţiei sale până în prezent (filogenia): “Ontogenia repetă filogenia.”

Din păcate aplicarea practică a acestei legi întâmpină mari dificultăţi, ceea ce face ca unii biologi să nege valoarea ei ştiinţifică; totuşi se consideră că ea reprezintă un veritabil instrument de lucru în vederea stabilirii înrudirilor reale şi a originii diferitelor grupe de organisme.

Haeckel a observat că embrionul uman are iniţial o formă de peşte, apoi dezvoltându-se ia o formă de amfibie, reptilă, mamifer, apoi om, ceea ce ar arăta descendenţa sa…
Dar embrionul de şarpe, deşi provine din reptilă nu dezvoltă membre; cel de pasăre nu prezintă dinţi, deşi şi el tot din reptile provine…

Altă dovadă a evoluţie este apariţia de organe care nu persistă până în stadiul adult, dar au aceeaşi structură cu organele caracteristice vertebratelor inferioare: dezvoltarea schiţelor unui aparat branhic la mamifere, care regresează, iar la peşti persistă.

Studiile au arătat că această “recapitulare” nu există, căci embrionul uman nu dezvoltă niciodată şi nicicum branhii, deci nu e peşte. El nu are coadă de peşte, aripioare etc…El dezvoltă nişte pungi faringiale, asemeni peştelui, însă în vreme ce la peşte se dezvoltă branhii, la om devin timusul şi glandele paratiroide. Ele nu sunt deloc vestigii nefolositoare. Doar pentru că nu cunoaştem rolul unui organ asta nu înseamnă că el este nefolositor, căci el poate îndeplini mai multe funcţii; se considera în trecut că ar exista 100-200 de organe nefuncţionale în corpul uman (lobii urechii, apendicele etc), dar studiile moderne au arătat rolul fiecărui organ, care nu este nici o “amintire ancestrală” a altui organ.

Încă înainte de Darwin, evoluţioniştii pretindeau că există similarităţi în dezvoltarea embrionică a diverselor specii şi că această dezvoltare indică strămoşi comuni.

De vreme ce embrionul se formează printr-o unire a două celule, şi apoi urmează un proces de replicare-dividere care respectă anumite reguli biologice este normal ca embrionii în dezvoltare să arate asemănător. Dar când se formează conform speciei lui, embrionul nu mai se mai poate confunda cu nimic; dar chiar şi în stadiul iniţial, asemănările sunt exterioare. Ceea ce Haeckel şi Darwin nu au ştiut este că embrionii se dezvoltă conform codului lor genetic; deşi ca formă exterioară se pot asemăna cu orice vrem noi, ei nu se dezvoltă în mod aleatoriu, ci conform speciei lor.

AND-ul este un element vital descoperit în 1953 de Francis Crick şi James Watson, (“ar trebui, după opinia mea, să fie onoraţi secole de-a rândul precum Aristotel şi Platon”); pentru aceasta au luat premiul Nobel.