Poliarhia şi mişcarea valorilor democratice: R.A.Dahl

Scopul final al analizei lui Dahl din Democracy and Its Crtics (1989) este acela de a găsi un model de prezentare a configuraţiilor structural-instituţionale şi participative ale lumii politice şi ale socialului, model care să identifice constantele obligatorii a ceea ce numim astăzi “regim democratic”. O democraţie în sensul “tare” al cuvântului nu a existat şi nu există încă în nici-o ţară şi în nici-un sistem politic, afirmă autorul american. Un astfel de regim politic este, după Dahl, un ideal niciodată atins la nivel empiric. De aici nevoia introducerii unui nou concept care să facă posibilă analiza sistemelor politice reale, pe care să le raportăm la idealul democratic de organizare al lumii politice. Termenul propus de autor pentru modul de organizare a statului şi a relaţiei dintre structurile de tip politic şi lumea socială este cel de “poliarhie”.

Poliarhia este definită de Dahl drept “o ordine politică ce se distinge la nivelul cel mai general prin două caracteristici: cetăţenia este extinsă la o proporţie destul de mare de persoane adulte iar drepturile instituţiei cetăţeniei includ şi posibilitatea de a te opune şi de a vota împotriva celor mai importanţi deţinători de funcţii în guvernământ. Prima caracteristică distinge poliarhia de sisteme de conducere mai exclusive în care, deşi opoziţia este permisă, guvernaţii şi opozanţii lor legali sunt restrânşi la un grup destul de mic, aşa cum a fost cazul în Marea Britanie, Belgia, Italia şi alte ţări înainte de sufragiul universal. Cea de-a doua caracteristică distinge poliarhia de regimurile politice în care, deşi cei mai mulţi adulţi sunt cetăţeni, cetăţenia nu include dreptul de a te opune şi de a vota împotriva guvernământului, precum este cazul regimurilor politice moderne de tip autoritar.”

În cadrul pe care-l circumscriu cele două caracteristici generale ale poliarhiei, putem defini regimul politic pe care ea îl numeşte ca fiind acel tip de ordine politică ce se distinge prin prezenţa a şapte instituţii, fără de care nici-o ordonare a relaţiilor dintre stat şi societate nu poate fi numită “democratică”, în sensul uzual cu care folosim astăzi acest termen de “democraţie”. Dahl enumeră următoarele instituţii sau caracteristici ale poliarhiei:
1. Guvernanţi aleşi şi controlul asupra deciziilor guvernamentale să aibă statutul de articole de lege în Constituţie şi să fie caracteristici funcţionale.
2. Alegeri libere şi corecte. Guvernanţii sunt aleşi în alegeri periodice şi corecte, în care coerciţia nu trebuie să funcţioneze.
3. Sufragiu universal. Toţi adulţii au dreptul de a vota alegerea guvernanţilor.
4. Dreptul de a fi ales. Toţi adulţii au dreptul de a candida pentru un post sau o funcţie în stat, deşi limitele de vârstă pot exista pentru anumite funcţii.
5. Libertatea de exprimare, care se referă la libertatea cuvântului, inclusiv în probleme de critică a guvernanţilor, regimului, etc.
6. Dreptul la informare şi la a apela la surse de informare alternative, care sunt protejate prin lege.
7. Autonomia şi dreptul la asociere, care se referă la posibilitatea de a participa la asociaţii sau partide politice pentru a-ţi apăra sau promova drepturile.

Pornind analiza democraţiilor şi a procesului de democratizare de la definirea unor concepte cu valorile lor speciale în epocă, Dahl observă că în istoria omenirii se poate vorbi despre mai multe transformări fundamentale la nivelul articulării structurilor politice şi ale relaţiei dintre acestea şi lumea socială.
O primă transformare de tipul unei rupturi în acest plan îl reprezintă oraşele-cetate ale Greciei vechi, în cadrul acestora membrii comunităţii percepându-se ca egali din punct de vedere politic. În acest caz grupul sau comunitatea se percepe ca suverană pe un teritoriu determinat şi posedă toate resursele şi instituţiile de care are nevoie pentru a se guverna singură. Acest moment al Greciei vechi – Atena în special, este numit de Dahl “prima mare transformare democratică”.

A doua transformare democratică de referinţă, continuă autorul, este cea produsă prin trecerea de la oraşul-stat al Greciei vechi, apoi al Romei şi al Italiei Renaşterii, la statul naţiune. Astfel, ideea democratică este transferată de la statul-cetate la statul-naţiune, organizat pe o întindere mult mai mare şi cu instituţii mult mai numeroase, capabile să gestioneze interesele proprii şi pe cele ale cetăţenilor care o alcătuiesc, pe un teritoriu întins. Dar, cum este lesne de înţeles, această a doua transformare, a “..dus la un set de instituţii politice radical noi. La acest set de instituţii luate împreună ne vom referi atunci când vom vorbi despre “democraţie.”"

Punând problema unei a treia transformări democratice în istorie, autorul menţionează că nu se poate răspunde la o astfel de întrebare decât după ce se lămuresc conceptele legate de ceea ce numim astăzi “democraţie” şi se stabilesc deopotrivă meritele dar şi limitele unui astfel de regim politic. “Desvrăjind” temenii folosiţi astăzi pentru a desemna regimuri politice de tip democratic, precum “guvernarea poporului”, “democraţia”, “popor”, etc. Dahl ajunge la concluzia că aceasta este singura cale de a construi o teorie democratică pentru viitor.

Pentru scopurile analizei de faţă, Dahl este semnificativ prin modelul celor trei transformări politice de tipul “rupturii”, prin care iau naştere modele de agregare societală diferite, cu sisteme instituţionale la fel de diferite. Pentru secolul al XIX-lea european, care ne interesează în mod special, ne aflăm în plin proces de transformare politică, pentru regimurile acestei perioade definiţia cea mai potrivită fiind cea încercată de Huntington prin delimitare de sensul tare cu care operăm la sfârşit de secol XX. Reluând definiţia poliarhiei în capitolul XVII, el încearcă să explice de ce şi cum poliarhia-definită la rândul ei prin intermediul celor două caracteristici generale care circumscriu cele şapte trăsături fundamentale, s-a dezvoltat în anumite ţări şi de ce nu s-a dezvoltat în altele.

În realitate, “poliarhia” trimite la sistemul de organizare a politicului în unele ţări occidentale după cel de-al doilea război mondial. Este la fel de adevărat, continuă autorul, anumite trăsături ale poliarhiei au apărut în diferite ţări europene încă din secolul al XIX-lea, fără însă ca vreuna dintre ele să intre în aria conceptului larg, definit mai sus.
Conform analizei lui Dahl, poliarhia a cunoscut în “secolul lung” al democratizării statului-naţiune trei perioade de creştere. Prima perioadă este cuprinsă între 1776-1930. Ea începe deci cu Revoluţiile americană şi franceză şi se încheie la puţină vreme înaintea celui de-al doilea război mondial. Deşi instituţiile poliarhiei au evoluat şi s-au dezvoltat în această perioadă, după standardele prezente ele erau “defective” şi incomplete sub aspect funcţional. Prima caracteristică a poliarhiei nu a fost respectată decât de foarte puţine dintre ţările care au participat în această perioadă la procesul de democratizare. Alegerile guvernanţilor au fost, de asemenea, departe de standardele pe care le folosim astăzi pentru a denumi o ţară sau alta “democratică”. De exemplu, votul secret (secret ballot), a devenit o caracteristică generală şi operaţională abia după ce a fost introdus în Australia de Sud în 1858. În Marea Britanie, votul secret nu a fost introdus în alegerile parlamentare şi municipale până în 1872. În SUA, unde votul deschis nu era ceva neobişnuit, a fost acceptată inovaţia democratică australiană a votului secret abia după alegerile prezidenţiale din 1884, care duseseră la o fraudă generalizată. În Franţa, de asemenea, votul secret a fost adoptat abia după 1913.

Dahl face trimitere în analiza procesului de democratizare la cea de-a treia instituţie a poliarhiei privită în această perspectivă istorică. Ea se referă la dependenţa premierului şi a Cabinetului de monarh, pe de o parte, la aprobarea primului asupra Cabinetului, pe de altă parte (în anumite cazuri chiar de acceptul celei de-a doua Camere nealese). Înainte de 1900, doar în Italia, Elveţia şi Franţa existau independenţi în procesul alegerilor. În Marea Britanie independenţa nu era totală, deşi încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a pus problema independenţei Cabinetului şi a premierului, iar în ţările scandinave Parlamentul a câştigat controlul asupra alegerilor şi numirii premierului şi a Cabinetului abia după 1900, acest câştig democratic survenind numai în urma unor crize politice prelungite. În Olanda, Parlamentul câştigă controlul pentru alegeri şi Cabinet încă în prima decadă a secolului al XIX-lea, pe când în Norvegia, abia în 1884 (în condiţiile dependenţei ei de coroana suedeză până în 1905). Danemarca ajunge la o astfel de libertate instituţională abia în 1901, iar Suedia în 1918.

Nici una dintre aceste ţări însă nu avea un “demos inclusiv”, în sensul că în nici-o ţară nu găsim dreptul de vot pentru întreaga populaţie adultă. Nu numai că exista în aproape toate ţările un procent extrem de important din populaţia adultă exclusă de la vot, dar până în al doilea deceniu al secolului nostru doar Noua Zeelandă (1893) şi Australia (1902, deşi Australia de Sud încă din 1894) extinseseră dreptul de vot la populaţia feminină. (4) Populaţia feminină nu a putut participa la vot până după cel de-a doilea război mondial în Franţa şi Belgia de exemplu, pe când în Elveţia, unde sufragiul universal pentru bărbaţi a fost stabilit încă de la 1848, cel pentru femei nu a fost garantat decât după 1971.

Dahl pune problema excluderii de la vot în termenii reali ai excluderii de la multe alte forme de participare politică. Concluzia lui este că până în secolul XX, cele mai multe ţări democratice erau guvernate de “poliarhii masculine”, în fiecare ţară populaţia cu drept de vot netrecând de mai mult de 20% (poate cu excepţia Noii Zeelande).
Aşa cum se poate observa şi din valurile democratizării la Huntington, între 1860 şi 1920 numărul ţărilor care intră în valul întâi este din ce în ce mai mare, posedând aproape toate instituţiile poliarhiei, mai puţin prima-cea a sufragiului universal. Se ajunge în vestul Europei ca în 1930, să existe 18 poliarhii şi 3 poliarhii masculine, în Europa sau în ţări de limbă engleză sau ex-colonii precum Australia, Canada, Noua Zeelandă şi Statele Unite, la care se adaugă în America Latină Costa Rica şi Uruguay. O prezentare a tabelelor oferite de Dahl ne dau o imagine clară asupra procesului de democratizare în secolul al XIX-lea în Occident.

În fapt, ceea ce încearcă să ne arate Dahl este că evoluţia poliarhiilor este legată de evoluţia şi dinamica unei configuraţii de idei liberale ce pot ordona într-un spaţiu participativ interacţiunea dintre lumea socială şi lumea politică şi o pot organiza în instituţii specifice. Aşa cum observăm, analiza lui Dahl se poartă pe acest “lung secol XIX”, cum îl numeşte David Goldblat în culegerea de studii Democratization (1997), unde socoteşte că secolul XIX începe o dată cu Revoluţia industrială şi ţine până după primul război mondial. Preluarea termenului din discursul istoric este justificată prin faptul că întreaga perioadă poate fi privită ca fiind unitar definibilă prin intermediul schimbării la nivelul politicului şi al participării politice.

O interpretare specială pentru procesul de democratizare în secolul al XIX-lea pare cea dată de Charles S.Mayer în studiul “Democracy since the French Revolution”, apărut în culegerea Democracy. The Unfinished Journey (1992). Autorul pleacă de la premisa că istoria democraţiei în secolul al XIX-lea nu este atât de mult legată de povestea unei lumi sigure pentru democraţie, cât de faptul că trebuie să fie făcută democraţia sigură pentru lume. Evoluţia politică a ţărilor occidentale către democraţie este, în acest caz, legată de faptul că “…trendurile democratice nu puteau fi oprite la nesfârşit. Motivul era că societatea însăşi evolua în mod democratic”. În epocă, minţi luminate observau că, încă înainte de secolul luminilor se pregătea o mare revoluţie, pe care am putea-o numi “revoluţia democratică”. În 1764 D’Argenson avertiza că “O mare revoluţie democratică se produce în zilele noastre…este universală, este durabilă şi scapă intervenţiei umane de fiecare dată; fiecare eveniment, după cum fiecare om, participă la derularea ei.” La aproape 100 de ani de la profeţia lui D’Argenson, J.St.Mill observa şi el în On Liberty (1859) că există o tendinţă accentuată în lumea modernităţii, către o construcţie de tip democratic, însoţită sau nu de instituţii politice “populare”.

Observaţia care se poate face la sfârşit de secol XX faţă cu situaţia mai sus prezentată, când avem în faţă tabloul desfăşurării procesului democratic, este aceea că procesele politice şi dinamica instituţiilor politice urmează dinamica lumii sociale: “Formele politice tind, pe termen lung, să recapituleze trendurile sociale”, cum zice Ch.Maier.