athenian legacy » 2009 » August

Omogenizarea etnica

Temüügin — Mon, 31 Aug 2009 10:23:17 +0000

Principiul trasat al purificarilor de populatie in teritoriu era acela ca purificarile erau strategice si politice, vizand asigurarea mentiunii dominatiei in teritoriile noi cucerite, fie motivate economic, dorindu-se realizarea de profit, prin vanzarea de sclavi, fie combinand mai multe motive.
Din Evul Mediu modelul purificarilor de populatie s-a schimbat drastic fiind aplicat preponderant pe motive religioase.
Divizarea religioasa a Europei Mediterane si a Orientului Apropiat a facut ca purificarile de populatie sa imbrace forma unor conflicte de civilizatie.
Aceste 3 conflicte purtate intre lumea crestina si islam (cucerirea araba, cruciadele, ascensiunea Imperiului Otoman) au fost acompaniate de o gama variata de actiuniincadrabile in mecanismul purificarii de populatie.
Purificarile religioase au fost indreptate nu numai in afara ci si in interior. Mecanismul defensive bazat pe religie functionand ca un zid de aparare, incurajand identitatea colectiva, protejand-o atat in fata inamicilor din afara cat si a acelora din interior.
Nu orice persecutie religioasa poate fi incadrata in mecanismul purificarii de populatie, pentru ca nu toate persecutiile au foat insotite de masacre, expulzari, deportari, etc. In EM a existat o tendinta clara de a impune omogenitatea religioasa, atat in lumea crestina, cat si in cea musulmana. Tendinta nu era orientate patetic desi limbajul si conceptele religioase au fost utilizate in discursul si lupta politica.
In Pacea de la Augsburg din 1555 nu fusese stabilit principiu omogenitatii religioase ca baza pentru omogenizarea politica. Acum la 1555 a fost simtit principiu in formula “cuius regius” – conform caruia conducerea statului avea ultimul cuvant in treburile religioase ale statului sau si fiecare supus trebuia sa-I accepte religia sau sa plece. Pentru pace a stabilit principiu omogenitatii religioase pentru o entitate statala impunandu-se astfel primii pasi ai totalitarismului modern, si a consecintelor acestuia de a impune uniformitatea.
De-a lungul EM purificarile de populatie au fost fie exclusive religioase, fie au avut o componenta etnica semnificativa, perceputa sau exprimata insa tot in termeni religiosi. Cazul cel mai cunoscut ramane revocarea Edictului de la Vailes din 1865. Pentru purificarea religioasa, dar cu o componenta etnica semnificativa ramane exemplul Tarilor de Jos, cand persecutiile spaniolilor catolici impotriva protestantilor din Tarile de Jos, la sf secolului XVI au condus la dislocarea a circa 150 000- 200 000 protestanti. Mult mai clara este componenta etnica in cazul expulzarilor in masa ale irlandezilor catolici din Ustler dupa rebeliunea din 1641.
Ultima mare purificare pe criterii religioase in Europa s-a petrecut in Sf Imperiul Roman, de neam german, in 1731. Acum din Arhiepiscopatul catholic de Salsburg peste 20.000 de protestanti au fost siliti sa emigreze datorita persecutiilor religioase, declansate de autoritatea austriaca. (O parte din acesti protestanti au ajuns in Transilvania).
A doua etapa a omogenizarii cuprinde perioada 1700-1900
La mijlocul secolului 18, incepe a doua faza a procesului de omogenizare si purificare de populatie, cu purificare etnica a francofonilor din Canada, ca rezultat al luptelor dintre Anglia si Franta in America de Nord si a infrangerilor suferite de englezi in vara lui 1755. La refuzul francezilor de a presta juramant de credinta in fata consulului din Harifax, acestia (francezii) au fost expulzati si deportati, locul lor fiind luat de englezi si americani, procesul derulandu-se pana in 1783. In aceasta a doua etapa a purificarilor de populatie, care a durat pana catre 1900, purificarile de populatie s-au manifestat mai ales in spatiile extraeuropene, fiind proiectate mai ales de europeni in colonii, impotriva populatiei nonalbe. In epoca revolutiilor democratice de la sfarsitul secolului 18, ideological a influentat mecanismul purificarii de populatie, aspect inregistrat ca atare si in limbajul epocii.
In cursul secolului 19, foarte afectati de purificarile de populatie au fost indienii din America de Nord. Ceea ce s-a intamplat cu indienii a fost un proces aflat la limita purificarilor de populatie moderne.
Alt exemplu s-a petrecut in Australia, unde impotriva aborigenilor s-au inregistrat acte de suprimare a vietii, cunoscute adesea sub numele de “ vanatorile duminicale”.
A treia etapa a purificarilor entice care incepe o data cu anul 1900, a insemnat nu numai dislocarea spatiala ci si exterminarea fizica a grupurilor rasiale, de clasa etc.
A treia etapa a purificarilor de populatie e specifica de cele mai multe ori structurilor de tip imperial in care grupurile entice dominante isi transforma identitatea de la una bazata pe religie sau loialism la un ape baze nationale sau sociale.
Purificarile de populatie din secolul XX sunt proprii atat structurilor de tip imperial europene cat si celor euro-asiatice.
Grupurile entice sau politice in aceste state vor cauta sa elimine competitorii in lupta pentru dominatie, victime cazand cei de alta etnie, religie sau clasa sociala.
Ex: Germania, Rusia, Imeriul Otoman.
Rusia este dupa Imperiul Otoman a doua mare putere, a dpua structura de tip imperial care a recurs la solutii de purificare – atat dislocari spatiale cat si exterminari fizice.
Pana la primul Razboi Mondial, incercarile de omogenizare in spatial rusesc s-au facut exclusive pe criterii religioase, ortodoxia jucand un rol fundamental in definirea oficiala a spiritului rus.
Non-ortodocsi, chiar si crestinii de alta denominare religioasa au fost exclusi in general din esabloanele superioare ale politicii si administratiei rusesti, dar numai importiva evreilor au fost initiate actiuni de purificare in forma expulzarilor, deportarilor si intr-o mai mica masura a exterminarii fizice.
Dupa primul razboi mondial, npua structura rusa de tip imperial va dori sa obtina o alta omogenitate ruseasca, recurcand la criteriul social.
Purificarile de populatie care se vor desfasura in Imperiul Sovietic, timp de aproape 7 decenii, vor avea la baza preponderant, acest criteriu declasa sociala.
Cel mai dramatic caz al etniei care s-a confruntat cu problema transformarii dintr-o etnie imperialan intr-o natiune a fost etnia germana din Germania.
In Germania celui de-al II-lea si al III-lea Reich, transformarile s-au petrecut de-alungul unui proces marcat de o puternica trasatura rasiala.
Nasterea nationalismului german etno-rasial a fost marcata si jalonata de iudeo-fobie, omogenizarea etnica a Germaniei vizand mai ales purificarea evreilor.
In Germania celui de-al III-lea Reich, se pot identifica toate manifestarile incadrabile in conceptual de purificari de populatie de la cea mai putin nociva – emigrarea sub presiune, pana la forma extrema – genocidul.
Desi nazismul a privit toate popoarele non-germanice ca fiind inferioare din punct de vedere rasial, Hitler a reusit in cei 12 ani sa implementeze purificarile de populatie doar asupra a patru grupe:
•    Evreii
•    Tiganii
•    Homosexualii
•    Dusmanii politici indezirabili(comunistii).
Modelul german ca sic el rusesc a aratat de-alungul timpului o multiplicare a purificarilor de la cele etno-rasiale, la cele ideologice si sexuale.
Dupa al doilea Razboi Mondial, intalnim o situatie mult mai complexa, omenirea asistand la o proliferare a tuturor tipurilor de purificare entice, rasiale, religioase, de clasa, politice, etc.
In perioada postbelica toate purificarile pot fi incadrabile in doua modele:
1.    purificari ce au insotit procesul de decolonizare
2.    purificari generate de conflicte interetnice locale.
In prima categorie, intre purificarile post-coloniale care au avut loc dupa 1945, trebuie sa facem distinctie intre cele care au implicatpe de o parte expulzarea fostilor stapani, sip e de alta parte, cele care au implicat populatia autohtona.
Reprezentative pentru acest tip de purificare postcoloniala, indreptata impotriva populatiei autohtone e schimbul de populatie acompaniat de massacre si expulzari, desfasurat intre India si Pakistan in 1947.
Divizarea Indiei a facut ca milioane de oameni sa se afle de parte gresita a frontierei – musulmanii, de exemplu, fusesera concentrate in Vestul si Estul Indiei cu mari distante intre ei.
Linia de frontiera fixata intre Pakistan si India, taia astfel populatia amestecata din provinciile Bengal si Punjab, la care s-au adaugat ulterior si conflictul din zona Kasjmir intre august-octombrie 1947.
Cel putin jumatate de million de oameni so-au pierdut viata si alte 12 milioane au fost dislocate pentru a se incadra in propriile granite etnice.

Bariere şi dificultăţi în procesul comunicării

Temüügin — Sun, 30 Aug 2009 12:17:17 +0000

Ori de câte ori scriem sau vorbim, încercând să convingem, să explicăm, să influenţăm, să educăm, sau să îndeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmărim întotdeauna patru scopuri principale:
• să fim receptaţi (auziţi sau citiţi);
• să fim înţeleşi;
• să fim acceptaţi;
• să provocam o reacţie (o schimbare de comportament sau atitudine).
Atunci când nu reuşim să atingem nici unul dintre aceste obiective, înseamnă că ceva în derularea comunicării nu funcţionează corespunzător, adică ceva a interferat în transmiterea mesajelor. Orice interferează cu procesul de comunicare poartă denumirea de barieră, dificultate sau “noise”.
Barierele în comunicare se produc atunci când receptorul mesajului comunicat nu receptează sau interpretează greşit sensul dorit de către emiţător. Scopul studierii comunicării este acela de a reduce motivele care cauzează aceste fenomene. Aşa cum am mai spus, “înţelesurile se regăsesc în oameni şi nu în cuvinte, astfel că identificarea factorilor care conduc la interpretări greşite este primul pas spre a realiza o mai bună comunicare. Este vorba de:
Diferenţe de percepţie – modul în care noi privim lumea este influenţat de experienţele noastre anterioare, astfel că persoane de vârste diferite, naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupaţie, sex, temperamente etc. vor avea alte percepţii şi vor interpreta situaţiile în mod diferit. Diferenţele de percepţie sunt de multe ori numai rădăcina a numeroase bariere de comunicare.
Concluzii grăbite – deseori vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim, evitând să recunoaştem realitatea în sine. Aceasta ne poate duce la ceea ce se spune “a face doi plus doi să dea cinci”.
Stereotipii – învăţând permanent din experienţele proprii, vom întâmpina riscul de a trata diferite persoane ca şi când ar fi una singură: “Dacă am cunoscut un inginer (student, maistru, negustor, etc.) i-am cunoscut pe toţi.
Lipsa de cunoaştere – este dificil să comunicăm eficient cu cineva care are o educaţie diferită de a noastră, ale cărei cunoştiinţe în legătură cu un anumit subiect în discuţie sunt mult mai reduse. Desigur este posibil, dar necesită îndemânare din partea celui care comunică; el trebuie să fie conştient de discrepanţa între nivelurile de cunoaştere şi să se adapteze în consecinţă.
Lipsa de interes – este una din cele mai mari şi mai frecvente bariere ce trebuiesc depăşite. Acolo unde lipsa de interes este evidentă şi de înţeles, trebuie să se acţioneze cu abilitate pentru a direcţiona mesajul astfel încât să corespundă intereselor şi nevoilor celui care primeşte mesajul.
Dificultăţi în exprimare – dacă emiţătorul are probleme în a găsi cuvinte pentru a-şi exprima ideile, aceasta va fi sigur o barieră în comunicare şi, inevitabil acesta va trebui să-şi îmbogăţească vocabularul.
Emoţii – emotivitatea emiţătorilor şi receptorilor de mesaje poate fi de asemenea o barieră. Emoţia puternică este răspunzătoare de blocarea aproape completă a comunicării. O metodă de a împiedica acest blocaj constă în evitarea comunicării atunci când emiţătorii sunt afectaţi de emoţii puternice. Totuşi, uneori, cel care primeşte mesajul poate fi mai puţin impresionat de o persoana care vorbeşte fără emoţie sau entuziasm, considerând-o plictisitoare – astfel ca emoţia poate deveni un catalizator al comunicării.
Personalitatea – nu doar diferenţele dintre tipurile de personalităţi pot crea probleme, ci, deseori, propria noastră percepţie a persoanelor din jurul nostru este afectata si, ca urmare, comportamentul nostru influenţează pe acela al partenerului comunicării. “Ciocnirea personalităţilor” este una dintre cele mai frecvente cazuri ale eşecului în comunicare. Nu întotdeauna suntem capabili sa influenţam sau sa schimbam personalitatea celuilalt dar, cel puţin, trebuie sa fim pregătiţi sa ne studiem propria persoana pentru a observa daca o schimbare în comportamentul nostru poate genera reacţii satisfăcătoare.
Aceştia sunt doar câţiva factori care pot face comunicarea mai puţin eficienta, sau chiar sa eşueze complet. Potenţialele bariere de comunicare nu depind doar de receptor respectiv de emiţător, ci şi de condiţiile de comunicare pe care trebuie nu numai sa le cunoaştem ci şi sa le controlam pentru ca procesul comunicării sa capete şansa de a fi eficient.
Încercând o clasificare a barierelor comunicaţionale. luând în considerare şi motivele care le generează, avem:
• cea ce se spune nu poate fi auzit: este vorba în special de barierele fizice: zgomot, lipsa concentrării (adică îndemânări nesatisfăcătoare de a asculta / audia), surzenie, distorsiuni în timpul transmiterii (atunci când se comunica prin telefon, radio),
• ceea ce se aude nu poate fi înţeles: ascultătorul poate auzi, dar ceea ce înţelege este influenţat de educaţie cunoştiinţele tehnice asupra subiectului etc.; neînţelegerea limbajului semnifica incapacitatea de a interpreta cu acurateţe mesajul şi poate fi datorata erorilor de traducere, de vocabular, de punctuaţie, gesturilor non-verbale;
• ceea ce este înţeles nu poate fi acceptat: ascultătorul înţelege dar nu poate accepta datorita unor factori psihologici cum ar fi: atitudinile sale fata de ceilalţi, sentimentele fata de subiectul pus în discuţie, lipsa de deschidere (sentiment ce care apare atunci când climatul este formal, sentiment ce poate deveni o bariera în comunicare în momentul în care provoacă neîncrederea şi sentimentul ca anumite informaţii sunt păstrate secrete), prejudecăţi ca de exemplu socul cultural sau etnocentrismul;
Socul cultural semnifica incapacitatea de a înţelege sau accepta persoane cu valori, standarde, stiluri de viata diferite
Etnocentrismul, adică credinţa ca propria cultura este superioara oricărei alteia apare ca bariera atunci când comunicarea conduce la o atitudine de superioritate. Oamenilor nu le este agreabil sa li se vorbească “de sus” sau sa li se spună ca ideile lor sunt interesante, dar greşite.
• vorbitorul nu poate descoperi daca a fost auzit , înţeles, acceptat.

Barierele pot fi găsite în orice sistem comunicational şi de aceea e mai corect sa spunem ca mesajul transmis nu e niciodata mesajul receptat.

Legile Penale şi lupta catolicilor pentru supravieţuirea confesională

Temüügin — Sat, 29 Aug 2009 08:57:30 +0000

Legile Penale (The Penal Laws) din 1695, sunt o serie de hotărâri ce au izolat activitatea socială şi politică a irlandezilor catolici nefiind retrase până la emanciparea catolică din 1829, ce urmăreau distrugerea catolicismului în Irlanda. Aceste hotărâri se rezumă în linii mari printr-o serie de restricţii impuse catolicilor. Finalitatea se dorea a fi o distrugere totală a culturii irlandeze, îndepărtând catolicii de drepturile civile, aducându-i într-o stare de ignoranţă educaţională şi culturală totală şi mutându-i de pe terenurile moştenite din generaţie în generaţie.
Accesul catolicilor în armată şi marină era stopat, exercitarea meseriei de avocat, comerţul erau interzise acum. Nici un catolic nu putea vota, munci la administraţia centrală, nu putea cumpăra pământ, nu putea lăsa moştenire pământul decât fiului mai mare doar dacă acesta trecea la protestantism. Educaţia în cultura irlandeză era inexistentă din moment ce limba gaelică a fost scoasă din şcoli. Nici măcar achiziţionarea de animale nu era uitată, astfel un catolic nu putea cumpăra un cal decât la un preţ modest, adică un cal slab. Nivelul de absurditate a Legilor Penale mergea până la întracolo încât un catolic nu putea primi cadouri de la un protestant.
Consecinţele Legii Penale au fost nefaste pentru irlandezi, vechiile familii irlandeze fiind distruse, domeniile lor împărţite, înstrăinate, iar traumele morale fiind moştenite de generaţii întregi după 1695. Clasele superioare au reuşit să plece din Irlanda după adoptarea acestor legi, iar mulţi negustori cu înţelepciune au reuşit să supravieţuiască dar ţăranii catolici cu greu şi-au croit un drum în noua conjunctură. Societăţile secrete ce împânzeau Irlanda au fost la rându-le afectate de Legi, mulţi membrii emigrând. Aceste asociaţii continuau să se manifeste în rândul poporului cerând răzbunare. Oak Boys, Whtie Boys, Ribbon Men aveau cea mai mare aderenţă politică în rândul irlandezilor. În timpul Legilor Penale, disimularea a devenit o necesitate pentru a putea ocoli legile.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Parlamentul Irlandez era teoretic independent faţă de Marea Britanie, singura legătură dintre britanici şi Irlanda fiind Coroana. În Irlanda Parlamentul ar fi trebuit să aibe un control absolut asupra vieţii politice în insulă, iar în plan extern să fie o voce ce urmează politica Londrei, dar autonomă. În practică ţara era condusă de miniştrii de la Westminster, mulţi dintre ei fiind implicaţi în cazuri de corupţie, urmând în general modelul Parlamentului Britanic şi punând în practică cerinţele guvernului de la Londra.
Structura Parlamentului Irlandez compus din cele două camere întrunea, Camera Lorzilor (a aristocraţiei), compusă din coloniştii protestanţi – landlorzii fideli politicii Londrei ce îşi exercitau puterea prin miniştrii propulsaţi de anumite cercuri politice, având o mică susţinere din partea poporului irlandez deoarece reprezentau casta protestanţilor înstăriţi şi Camera Comunelor, constituită din aristocraţi mai recenţi ce aveau ca principală preocupare lupta pentru posturile guvernamentale. Acest ansamblu politic oligarhic, de la apariţia sa, a tăiat orice legătură politică cu poporul irlandez, fiind martor a cotidianului irlandez, dar nu şi protector.
Anglia secolului al XVIII-lea este interesată în principal de America şi de noua ruta economică Atlantică ce înlocuise vechiul spaţiu mediteeranean ce deţinuse monopolul asupra comerţului încă din antichitate. Scena politică şi socială din Irlanda va fi influenţată de ceea ce se petrece peste ocean. Războiul de independenţă din coloniile americane a determinat coroana britanică să facă unele concesii catolicilor. În 1778 – 1782 au fost abrogate o parte din legile penale, însă dreptul de vot pentru catolici tot nu a fost aprobat.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea s-au înfiinţat organizaţii, societăţi revoluţionare inspirate de reuşita Revoluţiei franceze. Societatea Irlandezilor Uniţi conduşi de Wolfe Tone şi impulsionată de Franţa va constitui punctul de plecare a mişcărilor revoluţionare irlandeze din secolul al XIX-lea. Rezolvarea revendicărilor politice şi sociale ale irlandezilor îşi vor găsi consistenţa de abia în secolul al XIX-lea dar pionieratul revoluţionar din acest secol va pregăti elanul revoluţionar din secolul naţionalităţilor.

Socialismul Premarxist

Temüügin — Tue, 25 Aug 2009 10:42:16 +0000

- se naşte în siajul revoluţiei franceze, fiind reprezentat de gânditori cunoscuţi
- cu ocazia revoluţiei franceze s-a observat că muncitorii nu puteau fi ignoraţi în reglementările ce ar fi reorganizat societatea – anumiţi intelectuali devin ostili capitalismului; încearcă să îi pună capăt, imaginând diferite modalităţi sau să îi reducă efectele nedorite – ajungem în prezenţa unei serii de gânditori socialişti, între care cei mai reprezentativi ar fi:
• Saint Simon (1760-1825)
• Charles Fourier (1772-1837)
• Luis Blanc (1811-1882)
• Proudhon (1809-1865)
unele dintre ideile lor vor fi reluate de Marx, preluate şi adaptate

Claude Henry conte de Saint Simon
- fondatorul socialismului francez
- adept al unui “guvern al afacerilor” – guvern format din tehnocraţi; el socotea că economia era mult mai importantă decât politica şi afirma că revoluţia franceză eşuase pentru că nu atacase privilegiile oferite de averi; a apreciat mult dezvoltarea economică industrială şi financiară din timpul său, de aceea recomanda formarea unui guvern din bancheri, industriaşi şi tehnicieni
- după el, mijloacele de producţie trebuiau să aparţină toate unui fond social; căci societatea urma să evolueze inevitabil spre socialism, pe care statul trebuia să îl pregătească prin crearea acestor fonduri sociale
- nu credea într-o societate fără de clase şi nu era împotriva marilor venituri pe care unii le câştigau, cu condiţia ca aceste venituri să fie câştigate onest; dar el nu accepta veniturile provenind din proprietatea moştenită – considerată a fi exploatare

Charles Fourier
- credea că răul în societate pornea din constrângerile impuse de societate individului; credea că odată înlăturate aceste constrângeri oamenii ar munci în armonie
- această formulă constituie principiul său: al “armoniei pasiunilor” (harmonie des passions); el a venit cu ideea creării unor stabilimente în care aprox 1600 persoane să fie adăpostite: falanstere (phalansteres) – pentru ca ei să muncească în armonie; nu există exploatare şi constrângeri
(unele din ideile sale – formă extremă de utopie)
- importanţă considerabilă a gândirii sale în mediul narodnic rus asupra căruia a avut o influenţă ca şi asupra unui mare gânditor rus: Cernîşevski

Louis Blanc
- autor al unei lucrări: “Organisation du travail” (1839); această carte a avut ecouri în timpul său; el credea că răul din societate era datorat competiţiei care se naşte între oameni, ceea ce îl determină să susţină că statul ar trebui să preia controlul asupra industriei
• se pare că dimpotrivă, competiţia duce la dezvoltare; dacă e desfăşurată în condiţii civilizate
(Fourier şi Blanc caută rădăcina răului existent în societate)
- acest stat trebuia să creeze nişte “ateliere naţionale” care să le garanteze muncitorilor stabilitatea postului şi salarii decente; această idee se leagă de formula sa precedentă, în legătură cu competiţia; e o idee utopică – socialism utopic
- tentativele de a organiza asemenea ateliere au dus la rezultate dezastruoase, dar ca precursor utopic al lui Marx, Blanc este important; pentru că el e primul care a atribuit statului rolul de a construi noua ordine socială – noutatea constă în faptul că el a remarcat interdependenţa reformă politică + reformă socială

4. Pierre Joseph Proudhon
- personaj contradictoriu; în 1840 el a publicat lucrarea “Qu’ est-ce que la propriete” – cu faimosul mesaj “La propriete c’est le vol”
- de fapt, el era pentru proprietatea, nu o respingea; dar la baza doctrinei sale stă individualismul, care l-a determinat să respingă statul şi să respingă orice formă de colectivism
- socialismul propus de el e un fel de mutualism, întrajutorare – acesta consta în crearea de bănci de schimb, unde muncitorii trebuiau să depună rezultatele muncii lor pentru care trebuiau să primească nişte cupoane, cupoane ce ar fi servit drept bani
- el cerea reorganizarea economică a societăţii, ca şi Marx
• revoluţiei franceze i se poate reproşa faptul că a fost doar o revoluţie politică ce nu a dus la reorganizarea economică a societăţii
• considera că tot ceea ce revoluţia politică poate să facă era să schimbe echilibrul de putere în interiorul statului dar el se opunea acestui stat; susţinea doctrina individualismului
• schimbând ordinea economică existentă trebuia să se abolească orice fel de putere organizată, iar indivizii să fie lăsaţi să îşi opereze şi să conducă singuri propriile lor aranjamente economice; pentru aceasta, Proudhon considera că revoluţia nu era necesară
- făcând diferenţa între acţiunea politică şi economică, repudiind acţiunea politică, el devine fondatorul anarhismului francez
- argumente vs proprietatea colectivă: utilizate de anarho-sindicalism
- influent asupra revoluţionarilor ruşi din sec XIX – eg: Bakunin
- celebru datorită formulei “exploatarea omului de către om”

- exista apoi un mic grup de revoluţionari francezi conduşi de Louis Blanqui (1805-1881) – un fel de continuator al lui Babeuf
• mesaj: trebuia organizată o societate unde nu vor exista nici bogaţi, nici săraci; o societate unde fiecare individ trebuia să muncească şi să posede proprietate ca rezultat al muncii sale
• s-a asociat cu Filippi Buonaroti – alt adept al lui Babeuf; publicase în 1828: “Conspiraţia egalilor zisă a lui Babeuf” – carte de căpătâi a multor gânditori revoluţionari
• cei 2 au creat o societate secretă – “Carbonara” – adoptând ideile lui Babeuf prin intermediul lui Buonaroti, Blanqui a organizat mai multe societăţi secrete, dar acestea nu au avut mare influenţă în rândul muncitorilor
• revoluţia să fie organizată de un grup “de profesionişti”
- Blanqui nu a fost un mare teoretician; el dispreţuia sindicatele şi recomanda distrugerea religiei
- după el, singurul lucru care trebuia să îl facă clasa muncitoare era revoluţia
- Blanqui e important pentru că a întreţinut tradiţia iacobină, chiar dacă problema relaţiei dintre o mică grupare organizată de conspiratori sau problema relaţiei unei mici organizaţii conspirative cu clasele de muncitori va fi rezolvată doar de Lenin
- socialiştii utopici au fost importanţi pentru că au făcut din socialism o problemă publică; tot ei i-au furnizat lui Marx multe idei, chiar dacă acesta i-a criticat şi atacat adesea

Marian Lupu – profilul unui posibil preşedinte

F.T. — Sun, 23 Aug 2009 21:32:54 +0000

Conform biografiei postate pe site-ul său Pagina Oficială, Marian Lupu s-a născut la 20 iunie 1966 în municipiul Bălţi într-o familie de profesori. Studiază la Facultatea de Economie şi Comerţ a Universităţii de Stat din Moldova, unde a obţinut diplomă cu menţiune (1987).
În perioada 1987-1991 urmează studii postuniversitare la Academia Economică din Moscova şi la Universitatea de Stat din Moldova în urma cărora, în anul 1991, obţine titlul de doctor în economie.
Din anul 1991 lucrează în cadrul Departamentului Relaţii Economice Externe al Ministerului Economiei, devenind în anul 1997 director al acestui departament. Concomitent, în perioada anilor 1992-2000, a fost director executiv al Programului TACIS – Moldova.
În anul 1994 urmează cursuri de specializare în macroeconomie la Institutul Fondului Monetar Internaţional (FMI) din Washington, iar în anul 1996 – cursuri de comerţ internaţional la Institutul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) din Geneva.
La 24 mai 2001 este numit în funcţia de viceministru al economiei, iar la data de 5 august 2003 este numit în funcţia de Ministru al Economiei.
La 6 martie 2005 a fost ales în calitate de deputat în pe lista Partidului Comuniştilor din Republica Moldova, iar la 24 martie 2005 este ales în funcţia de Preşedinte al Parlamentului.
Din iunie 2009 este liderul Partidului Democrat, iar la 19 iulie 2009 este confirmat, in cadrul Congresului al VI-a extraordinar al acestei formatiuni politice, presedinte al partidului.
Cunoaşte limbile franceză, engleză şi rusă. Este căsătorit şi are doi copii.
Deoarece a acces în guvernul comunist fără a fi membru de partid, Marian Lupu a fost perceput de opinia publică si de analişti mai mult ca un tehnocrat.
În secţiunea Interviuri şi Alocuţiuni este postat un interviu acordat de politicianul democrat Marian Lupu Anei Tarlapan la 9 iulie 2009. El şi-a explicat ieşirea târzie din PCRM prin faptul că acest partid i-a acordat şansa de a se manifesta ca un bun tehnocrat, fiind cooptat în guvernul comunist fără a fi membru de partid. Apoi, alegerea sa ca preşedinte al Parlamentului dominat de comunişti a luat-o în serios în vederea schimbării politicii externe a ţării, deşi la sfârşit a considerat-o ca o cursă în care fusese atras economistul Marian Lupu pentru a fi transformat în politicianul Marian Lupu: un ‘’blazon credibil’’ pentru a promova ideea apropierii PCRM faţă de Europa.
Lupu a explicat că a încercat să schimbe lucrurile din interior, dând exemplu plenara din iulie 2007, când a propus schimbarea denumirii PCRM, dar aripa conservatoare din partid a blocat acest proces. El a subliniat că nu a plecat în acel moment din Partidul Comuniştilor, deoarece se consideră un luptător şi o persoană cu simţul datoriei şi al responsabilităţii. Lupu a respins ideea că ar fi trădat partidul comunist prin plecarea sa dând ca exemplu pe omul politic britanic Winston Churchill, care s-a alăturat adversarilor partidului său când nu a mai fost de acord cu poziţia acestuia şi când acest demers a fost cerut de susţinerea interesului naţional.
Liderul PD a respins si ideea că el ar fi proiect politic al lui Mark Tkaciuc, eminenţa cenuşie a comuniştilor, şi a susţinut că el este ‘’marea lor bătaie de cap’’.În acest sens a amintit şi de traiectoria politică a lui Vlad Filat, liderul PLD, despre care s-a spus la fel că ar fi un proiect al PCRM. Alegerea PD de către Lupu ca nou vehicul politic a fost făcută după tratative cu mai multe partide, dar cum acestea erau interesate doar de-al avea pe listele electorale şi cum el venea cu o echipă în spate, a ales în cele din urmă centru –stânga ca o opţiune optimă pentru majoritatea alegătorilor. În opinia sa, electoratul său este format din persoane care resping discursul extremist, din electoratul comunist care a votat la 5 aprilie în speranţa că Lupu va fi ales ca preşedinte şi din persoane cu vederi social-democrate care nu au posibilitatea până de a se regăsi în discursul unui adevărat lider social-democrat. Deşi timpul de la momentul la care a preluat şefia PD până la alegerile din 29 de zile a fost foarte scurt, candidatul PD s-a arătat încrezător în notorietatea sa şi profesionalismul echipei sale. ”Cert este că noi nu vom vota un preşedinte comunist’’, a asigurat Lupu opinia publică asupra orientării politice a partidului său după scrutinul din 29 iulie.
Într-un alt interviu postat la 15 iulie 2009, Lupu comentează ieşirea sa din PCRM ca fiind părăsirea unui partid autoritarist, iar preluarea şefiei PD ca fiind o şansă pentru acest partid de accede în Parlament şi consolidarea opţiunii electorale de centru-stânga, afectată de divergenţele dintre lideriide pe această parte a eşichierului politic. El nu vede în funcţia de Preşedinte al R. Moldova o treaptă de evoluţie a unei persoane care a ocupat postul de Preşedinte a Parlamentului. Consideră necesară o reformă a mentalităţii moldoveneşti, fiind îngrijorat de războiul politic din ţară care poate degenera într-o catastrofă socială şi criză de stat. Chestionat asupra posibilităţii ca alegerile anticipate să fie falsificate, se limitează la a face apel la revenirea la adevăr şi bun-simţ politic. Clasa politică din Moldova este definită ca un grup de oameni care se lasă ghidaţi prea mult de interesele de moment, deşi a fi politician înseamnă să iei decizii privind pe toţi compatrioţii.
Dup ce vorbeşte despre preferinţele sale culinare, ocupaţiile relaxante, educaţia copiilor, locul de petrecere a concediilor şi relaţia cu soţia sa, Marian Lupu se regăseşte în afirmaţia lui Goethe: ‘’ pentru orice realizere, primul pas este curajul’’, subliniind că ieşirea sa din PCRM a fost o dovadă de curaj. În ceea ce priveşte ultima carte citită, aceasta a fost “Îndrăzneala de a spera” scrisă de Barack Obama. În sfârşit îşi defineşte prietenii ca fiind ‘’acei oameni, care ştiu să te oprescă de la un pas greşit, să te susţină într-o decizie riscantă şi să rămînă fideli şi atunci, cînd o lume ntreagă este supărată pe tine.’’
La alegerilea anticipate din 29 iulie, cele patru partide necomuniste, Partidul Liberal Democrat, Partidul Liberal, PD şi Alianţa Moldova Noastră au obţinut în total 53 de mandate din cele 101 ale legislativului de la Chişinău, restul de 48 revenind comuniştilor. Pentru câştigarea postului de preşedinte al Moldovei, ales indirect de către parlament, sunt necesare 61 de voturi.
Presa internaţională din 30-31 iulie acorda atenţie rolului pe care îl juca pe eşichierul politic noul lider al PD. Astfel, Reuters sublinia că Lupu, “un intelectual care a plecat din Partidul Comuniştilor” este principalul pion în configurarea viitoarelor coaliţii. Financial Times s-a focalizat asupra scenariilor postelectorale, afirmând că partidele de opoziţie speră ca fostul preşedinte al Parlamentului să convingă şapte sau opt parlamentari comunişti să treacă de partea candidatului lor la preşedinţia ţării. Acelaşi Financial Times revine la 3 august şi apreciază că Marian Lupu ar putea juca un rol-cheie în formarea unei coaliţii pentru preluarea puterii în R. Moldova..
La 31 iulie 2009 M. Lupu a expus într-o conferinţă de presă cele 10 principii pe baza cărora urma să se alcătuiască viitoarea largă coaliţie democratică de guvernare, subliniind ‘’misiunea istorică’’ a PD în acest sens:
1. Renunţarea la limbaj virulent şi discriminator; abţinerea de la orice declaraţii şi acţiuni de natură să tensioneze atmosfera social-politică din ţară.
2. Elaborarea unui plan anti-criză cu participarea expertilor si reprezentantilor societatii civile, ce ar contine setul de măsuri şi acţiuni în vederea diminuării impactului şi depăşirii crizei financiar-economice la nivel naţional.
3. Instituirea unei Comisii de anchetă credibilă şi depolitizată, cu participarea experţilor independenţi în domeniu, reprezentantilor societatii civile, instituţiilor internaţionale specializate pentru elucidarea adevărului despre evenimentele din 7 aprilie şi perioada imediat următoare. Instituirea unui moratoriu cu privire la acuzaţiile privind evenimentele din 7 aprilie până la finalizarea activităţii Comisiei de anchetă şi publicarea concluziilor acesteia.
4. Aplicarea corectă a prevederilor Codului Audiovizualului referitoare la activitatea tuturor posturilor Radio şi TV din Republica Moldova, dar în mod special a Companiei publice „Teleradio-Moldova”, si asigurarea reflectării imparţiale şi pluraliste a evenimentelor şi proceselor social-politice din Moldova. [Alegerea noii conduceri a Companiei “Teleradio-Moldova” şi a noii componenţe a Consiliului Coordonator al Audivizualului].
5. Reducerea imediată a implicării excesive a statului în activitatea mediului de afaceri, separarea instiuţiilor de stat cu funcţii de elaborare şi implementare a politicilor de cele cu funcţii de control.
6. Asigurarea independenţei sistemului judecătoresc prin eliminarea oricărei influenţe politice şi finalizarea reformelor în domeniu.
7. Restabilirea încrederii şi accelerarea negocierilor cu instituţiile financiare internaţionale în vederea încheierii unui nou acord de finanţare concesională cu Fondul Monetar Internaţional.
8. Eliminarea neîntârziată a obstacolelor pentru demararea negocierilor privind Acordul de Asociere dintre Moldova şi Uniunea Europeana, inclusiv prin aplicarea unui tratament nediscriminatoriu în materie de vize pentru toţi cetăţenii UE.
9. Revenirea la o politica externa echilibrata şi consecventa, dezvoltarea parteneriatului durabil cu Federaţia Rusă.
10. Asigurarea transparenţei procesului de soluţionare a diferendului transnistrean şi identificarea mecanismului viabil pentru reglementarea complexă, pe toate dimensiunile a problemei în cadrul relansării negocierilor în formatul “5+2”.
Derularea negocierilor postelectorale dintre liderii PLD, PL, PD şi AMN a condus la declaraţia de tatonare a Corinei Fusu, vicepreşedinte PL, citată la 3 august de agenţia Stirea Zilei, potrivit căreia formaţiunea sa ar agrea o formulă de compromis în baza căreia Marian Lupu să devină preşedinte al ţării, Vlad Filat, prim ministru şi Mihai Ghimpu, preşedinte al Parlamentului. Comentând această declaraţie tot pentru Ştirea Zilei, Vlad Filat, preşedintele PLD, a spus că formula nu “este corecta sub aspectul rezultatului obţinut in urma alegerilor”. Miza oficială a acestor negocieri este excluderea comuniştilor de la putere, dar împărţirea funcţiilor nu se dovedeşte uşoară.

Surse: http://www.marianlupu.md/home_MD, http://politicom.moldova.org, www.mediafax.ro,

Marius Teja

Participanţi în procesul penal. Scurtă prezentare

Temüügin — Sat, 22 Aug 2009 05:39:24 +0000

Instanţele de judecată

În sistemul organelor de judecată din România, potrivit Legii nr. 92/1992 de organizare judecătorească, republicată, intră următoarele instanţe: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie. De asemenea, există instanţe militare organizate prin lege, iar în cadrul Curţii Supreme de Justiţie funcţionează secţiile civilă, penală, comercială, de contencios administrativ şi militară. Tribunalele şi curţile de apel pot avea una sau mai multe secţii, după natura şi amploarea activităţii care o desfăşoară. În conformitate cu prevederile Decretului nr. 203/1974 pe lângă judecătoriile şi tribunalele Constanţa şi Galaţi funcţionează secţiile maritime şi fluviale competente să soluţioneze (printre altele) infracţiunile care ar crea stări de pericol pentru siguranţa navigaţiei sau care au tulburat activităţile de transport maritim şi fluvial .
Prin instanţe de judecată în conformitate cu dispoziţiile constituţionale şi cele din legea de organizare judecătorească se înţeleg verigile care constituie sistemul unitar al organelor judiciare, aşa cum ele sunt dispuse în piramidă şi până la vârf la unităţile de bază. Art. 125 din Constituţia României precizează că în ţara noastră justiţia se înfăptuieşte prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege . Spre deosebire de această accepţiune, ori de câte ori Codul de Procedură Penală utilizează noţiunea de instanţă de judecată are în vedere organul judiciar concret, constituit într-o compunere strict determinată, dar variabilă după diverse ipoteze precis delimitate şi care este chemat să judece şi să soluţioneze o anumită pricină penală dedusă în faţa unui anumit organ judecătoresc. Din punct de vedere organizatoric, la o instanţă de judecată pot să desfăşoare activitatea jurisdicţională mai multe complete de judecată sau la un tribunal anumite complete judecă în primă instanţă, iar altele în apel etc. Toate aceste organe judiciare compuse şi constituite potrivit normelor legale sunt instanţe de judecată .

Ministerul Public

Un important organ judiciar, care desfăşoară activitatea pe parcursul întregului proces penal este Ministerul Public. Art. 130 din Constituţia României fixează atât rolul Ministerului Public în activitatea judiciară, cât şi relaţia dintre noul organism creat şi procurorii care îl încadrează. Ministerul Public reprezintă în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Parchetele sunt organizate pe criteriile subordonării ierarhice şi funcţionează pe lânga judecătorii, tribunale şi curţi de apel fiind conduse de prim procurori şi respectiv procurori generali pentru parchetele de pe lângă curţile de apel. Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie are în fruntea sa pe Procurorul General. Totodată, parchetele militare sunt organizate şi funcţionează pe lângă fiecare instanţă militară, în raport cu întinderea circumscripţiilor teritoriale ale instanţei respective. În cadrul Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie funcţionează şi secţia parchetelor militare. Secţiile maritime şi fluviale ale instanţelor din Constanţa şi Galaţi au şi ele organizate parchete.

Evoluţia şi morala

A.A. — Fri, 21 Aug 2009 11:08:11 +0000

Şi religia şi morala au fost considerate ca fiind un produs al evoluţiei: Dr.Theodosius Dobzhansky spune că “Crearea chipului lui Dumnezeu în om nu e un eveniment ci un proces, şi prin urmare, legea morală este un produs al dezvoltării evoluţioniste”.
Acest lucru presupune că legea morală va continua să evolueze pentru a se conforma faptelor schimbătoare ale existenţei, că binele nu a fost dintotdeauna bine…
Selecţia naturală poate favoriza aroganţa, laşitatea în locul vitejiei, înşelătoria şi exploatarea, pe când etica de grup din aproape toate societăţile tinde să contracareze sau să interzică un asemenea comportament natural, preamărind contrariile lor: bunătatea, generozitatea şi chiar sacrificiul personal, pentru binele celorlalti.
Isaac Asimov: “Sunt ateu din cap până în picioare. Nu am dovezi să demonstrez că Dumnezeu nu există, dar am o bănuială atât de mare că nu există, încât nu vreau să-mi pierd timpul.”
Aşadar ateismul este o formă de religie, ca teismul, şi nu se bazează pe dovezi ştiinţifice, ci pe sentimente personale. Ateii acceptă şi susţin evoluţionismul nu pentru că sunt dovezi clare, ci pentru că este singurul model (în afara celui creaţionist).
Majoritatea religiilor lumii sunt evoluţioniste; nu doar ştiinţa este evoluţionistă, ci şi religiile: budhismul, confucianismul, taoismul. Pentru ele Universul însuşi este realitatea finală şi singura realitate eternă, religiile acestea pretinzând că sunt “ştiinţifice”.
Cosmogoniile extrabiblice consideră cauza primară “materia primordială”; cele mai vechi religii din lume (sumeriană şi egipteană) descriu “materia primordială” ca fiind un haos lichid, asemeni fizicienilor actuali. Chiar zoologul evoluţionist Richard Dawkins consideră ştiinţa tot o religie, datorită preceptelor sale metafizice.
Sistemul evoluţionist a fost investit cu mantia falsă a autorităţii ştiinţifice. Elevii sunt învăţaţi că ştiinţa ar confirma evoluţia şi că toţi oamenii de ştiinţă o acceptă.
Dar evoluţioniştii înşişi se ceartă între ei, iar dr. Keith Thompson, profesor de biologie şi decan la Graduate School-univ.Yale declară:
“Acum douăzeci de ani, Mayr, în cartea sa Speciile animale şi evoluţia părea să fi arătat că, dacă evoluţia este un mozaic constituit din diverse bucăţi ce trebuie îmbinate, măcar bucăţile de la margini se află la locul lor. Astăzi suntem mai puţin convinşi de acest lucru, întreaga discuţie fiind cât se poate de aprinsă. Conceptul de evoluţie este atacat atât din afară, de insistenţa enervantă a antiscientiştilor, cât şi dinăuntru, de tulburătoarea complexitate a mecanismelor genetice de dezvoltare, şi de noile întrebări despre misterul central-speciaţia însăşi”.
Nu putem vorbi de nici un fel de morală creştină în cadrului sistemului evoluţionist; singurul lucru care contează este supravieţuirea cu orice preţ. Evoluţioniştii nu acceptă ideea unei forţe supranaturale care a creat lumea, chiar dacă ea este logică şi dovedită: “În opinia mea, creaţia divină, sau alte asemenea creaţii, sunt ipoteze complet inutile. Cu toate acestea, asta nu înseamnă să negăm existenţa câtorva caracteristici mai ciudate ale vestigiilor fosilifere.”
Sistemul darwinist al supravieţuirii celui mai adaptat s-a impus în toată lumea, mai ales în Statele Unite, pe plan economic şi politic.
Tezele Manifestului Asociaţiei Umaniste Americane:
-“Umaniştii consideră că omul face parte din natură şi că a apărut ca rezultat al unui proces continuu, nu vor exista emoţii sau atitudini religioase unice, asociate cu credinţa în supranatural.
-Prin cuvântul “umanist” înţelegem pe cel care crede că omul e un fenomen natural în aceeaşi măsură în care este animalul sau planta, că mintea şi sufletul său nu au fost create supranatural, ci sunt produse ale evoluţiei, şi că el nu se află sub controlul sau călăuzirea uneia sau mai multor fiinţe supranaturale, ci trebuie să se bazeze pe el însuşi şi pe propriile sale forţe.”
Marele evoluţionist M.Goldsmith consideră “că speciile sunt născute unele din altele, nu e numai o deducţie care se sprijină pe fapte, căci faptele pot fi contestate şi mai ales interpretate în mod diferit, dar e o noţiune care se impune spiritului nostru, ca singura acceptabilă, din moment ce am părăsit teoria creaţiei supranaturale.”

Institute for Cultural Diplomacy. Upcoming Programs 2009.

Temüügin — Thu, 20 Aug 2009 07:44:59 +0000

Following our previous communications and your kind cooperation, I am writing you now to announce the dates of the forthcoming programs being organised by the Institute for Cultural Diplomacy in Berlin this fall (please find the complete list below). I would be grateful if you could inform your students or any other individuals who you feel may be interested in attending.

Founded in 1999, The Institute for Cultural Diplomacy (ICD) is an international, not-for-profit, non-governmental organisation with headquarters in Germany. As one of Europe’s leading organisations in the field of cultural exchange, the ICD is at the centre of a global network of independent partners in both the public and private sectors. Our collective mission is to enhance the process of international and interregional human interaction by improving the very fabric of social relations.

Call for Applications

Europe Meet Latin America: A Forum for Young Leaders; Berlin, 14 – 18 September, 2009

The ICD Academy for Cultural Diplomacy; Berlin, 30 September – 04 October, 2009

Cultural Diplomacy in East Asia: A Forum for Young Leaders; Berlin, 06 – 10 October, 2009

Cultural Diplomacy and the Economy: A Forum for Young Leaders; Berlin, 14 – 18 October, 2009

Cultural Diplomacy in Europe: A Forum for Young Leaders; Berlin, 19 – 23 October, 2009

Europe Meets Russia: A Forum for Young Leaders; Berlin, 04 – 09 November, 2009

“A World without Walls: An International Congress on Interdependence and CD“; Berlin, 06 – 09 November, 2009

USA Meets Europe: A Forum for Young Leaders; Berlin, 06 – 11 November, 2009

Where can I find more information?

Further information about the ICD can be found under: www.culturaldiploma cy.org

Enquiries should be addressed to info@culturaldiplom acy.org

Poliarhia şi mişcarea valorilor democratice: R.A.Dahl

Temüügin — Wed, 19 Aug 2009 10:57:06 +0000

Scopul final al analizei lui Dahl din Democracy and Its Crtics (1989) este acela de a găsi un model de prezentare a configuraţiilor structural-instituţionale şi participative ale lumii politice şi ale socialului, model care să identifice constantele obligatorii a ceea ce numim astăzi “regim democratic”. O democraţie în sensul “tare” al cuvântului nu a existat şi nu există încă în nici-o ţară şi în nici-un sistem politic, afirmă autorul american. Un astfel de regim politic este, după Dahl, un ideal niciodată atins la nivel empiric. De aici nevoia introducerii unui nou concept care să facă posibilă analiza sistemelor politice reale, pe care să le raportăm la idealul democratic de organizare al lumii politice. Termenul propus de autor pentru modul de organizare a statului şi a relaţiei dintre structurile de tip politic şi lumea socială este cel de “poliarhie”.

Poliarhia este definită de Dahl drept “o ordine politică ce se distinge la nivelul cel mai general prin două caracteristici: cetăţenia este extinsă la o proporţie destul de mare de persoane adulte iar drepturile instituţiei cetăţeniei includ şi posibilitatea de a te opune şi de a vota împotriva celor mai importanţi deţinători de funcţii în guvernământ. Prima caracteristică distinge poliarhia de sisteme de conducere mai exclusive în care, deşi opoziţia este permisă, guvernaţii şi opozanţii lor legali sunt restrânşi la un grup destul de mic, aşa cum a fost cazul în Marea Britanie, Belgia, Italia şi alte ţări înainte de sufragiul universal. Cea de-a doua caracteristică distinge poliarhia de regimurile politice în care, deşi cei mai mulţi adulţi sunt cetăţeni, cetăţenia nu include dreptul de a te opune şi de a vota împotriva guvernământului, precum este cazul regimurilor politice moderne de tip autoritar.”

În cadrul pe care-l circumscriu cele două caracteristici generale ale poliarhiei, putem defini regimul politic pe care ea îl numeşte ca fiind acel tip de ordine politică ce se distinge prin prezenţa a şapte instituţii, fără de care nici-o ordonare a relaţiilor dintre stat şi societate nu poate fi numită “democratică”, în sensul uzual cu care folosim astăzi acest termen de “democraţie”. Dahl enumeră următoarele instituţii sau caracteristici ale poliarhiei:
1. Guvernanţi aleşi şi controlul asupra deciziilor guvernamentale să aibă statutul de articole de lege în Constituţie şi să fie caracteristici funcţionale.
2. Alegeri libere şi corecte. Guvernanţii sunt aleşi în alegeri periodice şi corecte, în care coerciţia nu trebuie să funcţioneze.
3. Sufragiu universal. Toţi adulţii au dreptul de a vota alegerea guvernanţilor.
4. Dreptul de a fi ales. Toţi adulţii au dreptul de a candida pentru un post sau o funcţie în stat, deşi limitele de vârstă pot exista pentru anumite funcţii.
5. Libertatea de exprimare, care se referă la libertatea cuvântului, inclusiv în probleme de critică a guvernanţilor, regimului, etc.
6. Dreptul la informare şi la a apela la surse de informare alternative, care sunt protejate prin lege.
7. Autonomia şi dreptul la asociere, care se referă la posibilitatea de a participa la asociaţii sau partide politice pentru a-ţi apăra sau promova drepturile.

Pornind analiza democraţiilor şi a procesului de democratizare de la definirea unor concepte cu valorile lor speciale în epocă, Dahl observă că în istoria omenirii se poate vorbi despre mai multe transformări fundamentale la nivelul articulării structurilor politice şi ale relaţiei dintre acestea şi lumea socială.
O primă transformare de tipul unei rupturi în acest plan îl reprezintă oraşele-cetate ale Greciei vechi, în cadrul acestora membrii comunităţii percepându-se ca egali din punct de vedere politic. În acest caz grupul sau comunitatea se percepe ca suverană pe un teritoriu determinat şi posedă toate resursele şi instituţiile de care are nevoie pentru a se guverna singură. Acest moment al Greciei vechi – Atena în special, este numit de Dahl “prima mare transformare democratică”.

A doua transformare democratică de referinţă, continuă autorul, este cea produsă prin trecerea de la oraşul-stat al Greciei vechi, apoi al Romei şi al Italiei Renaşterii, la statul naţiune. Astfel, ideea democratică este transferată de la statul-cetate la statul-naţiune, organizat pe o întindere mult mai mare şi cu instituţii mult mai numeroase, capabile să gestioneze interesele proprii şi pe cele ale cetăţenilor care o alcătuiesc, pe un teritoriu întins. Dar, cum este lesne de înţeles, această a doua transformare, a “..dus la un set de instituţii politice radical noi. La acest set de instituţii luate împreună ne vom referi atunci când vom vorbi despre “democraţie.”"

Punând problema unei a treia transformări democratice în istorie, autorul menţionează că nu se poate răspunde la o astfel de întrebare decât după ce se lămuresc conceptele legate de ceea ce numim astăzi “democraţie” şi se stabilesc deopotrivă meritele dar şi limitele unui astfel de regim politic. “Desvrăjind” temenii folosiţi astăzi pentru a desemna regimuri politice de tip democratic, precum “guvernarea poporului”, “democraţia”, “popor”, etc. Dahl ajunge la concluzia că aceasta este singura cale de a construi o teorie democratică pentru viitor.

Pentru scopurile analizei de faţă, Dahl este semnificativ prin modelul celor trei transformări politice de tipul “rupturii”, prin care iau naştere modele de agregare societală diferite, cu sisteme instituţionale la fel de diferite. Pentru secolul al XIX-lea european, care ne interesează în mod special, ne aflăm în plin proces de transformare politică, pentru regimurile acestei perioade definiţia cea mai potrivită fiind cea încercată de Huntington prin delimitare de sensul tare cu care operăm la sfârşit de secol XX. Reluând definiţia poliarhiei în capitolul XVII, el încearcă să explice de ce şi cum poliarhia-definită la rândul ei prin intermediul celor două caracteristici generale care circumscriu cele şapte trăsături fundamentale, s-a dezvoltat în anumite ţări şi de ce nu s-a dezvoltat în altele.

În realitate, “poliarhia” trimite la sistemul de organizare a politicului în unele ţări occidentale după cel de-al doilea război mondial. Este la fel de adevărat, continuă autorul, anumite trăsături ale poliarhiei au apărut în diferite ţări europene încă din secolul al XIX-lea, fără însă ca vreuna dintre ele să intre în aria conceptului larg, definit mai sus.
Conform analizei lui Dahl, poliarhia a cunoscut în “secolul lung” al democratizării statului-naţiune trei perioade de creştere. Prima perioadă este cuprinsă între 1776-1930. Ea începe deci cu Revoluţiile americană şi franceză şi se încheie la puţină vreme înaintea celui de-al doilea război mondial. Deşi instituţiile poliarhiei au evoluat şi s-au dezvoltat în această perioadă, după standardele prezente ele erau “defective” şi incomplete sub aspect funcţional. Prima caracteristică a poliarhiei nu a fost respectată decât de foarte puţine dintre ţările care au participat în această perioadă la procesul de democratizare. Alegerile guvernanţilor au fost, de asemenea, departe de standardele pe care le folosim astăzi pentru a denumi o ţară sau alta “democratică”. De exemplu, votul secret (secret ballot), a devenit o caracteristică generală şi operaţională abia după ce a fost introdus în Australia de Sud în 1858. În Marea Britanie, votul secret nu a fost introdus în alegerile parlamentare şi municipale până în 1872. În SUA, unde votul deschis nu era ceva neobişnuit, a fost acceptată inovaţia democratică australiană a votului secret abia după alegerile prezidenţiale din 1884, care duseseră la o fraudă generalizată. În Franţa, de asemenea, votul secret a fost adoptat abia după 1913.

Dahl face trimitere în analiza procesului de democratizare la cea de-a treia instituţie a poliarhiei privită în această perspectivă istorică. Ea se referă la dependenţa premierului şi a Cabinetului de monarh, pe de o parte, la aprobarea primului asupra Cabinetului, pe de altă parte (în anumite cazuri chiar de acceptul celei de-a doua Camere nealese). Înainte de 1900, doar în Italia, Elveţia şi Franţa existau independenţi în procesul alegerilor. În Marea Britanie independenţa nu era totală, deşi încă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a pus problema independenţei Cabinetului şi a premierului, iar în ţările scandinave Parlamentul a câştigat controlul asupra alegerilor şi numirii premierului şi a Cabinetului abia după 1900, acest câştig democratic survenind numai în urma unor crize politice prelungite. În Olanda, Parlamentul câştigă controlul pentru alegeri şi Cabinet încă în prima decadă a secolului al XIX-lea, pe când în Norvegia, abia în 1884 (în condiţiile dependenţei ei de coroana suedeză până în 1905). Danemarca ajunge la o astfel de libertate instituţională abia în 1901, iar Suedia în 1918.

Nici una dintre aceste ţări însă nu avea un “demos inclusiv”, în sensul că în nici-o ţară nu găsim dreptul de vot pentru întreaga populaţie adultă. Nu numai că exista în aproape toate ţările un procent extrem de important din populaţia adultă exclusă de la vot, dar până în al doilea deceniu al secolului nostru doar Noua Zeelandă (1893) şi Australia (1902, deşi Australia de Sud încă din 1894) extinseseră dreptul de vot la populaţia feminină. (4) Populaţia feminină nu a putut participa la vot până după cel de-a doilea război mondial în Franţa şi Belgia de exemplu, pe când în Elveţia, unde sufragiul universal pentru bărbaţi a fost stabilit încă de la 1848, cel pentru femei nu a fost garantat decât după 1971.

Dahl pune problema excluderii de la vot în termenii reali ai excluderii de la multe alte forme de participare politică. Concluzia lui este că până în secolul XX, cele mai multe ţări democratice erau guvernate de “poliarhii masculine”, în fiecare ţară populaţia cu drept de vot netrecând de mai mult de 20% (poate cu excepţia Noii Zeelande).
Aşa cum se poate observa şi din valurile democratizării la Huntington, între 1860 şi 1920 numărul ţărilor care intră în valul întâi este din ce în ce mai mare, posedând aproape toate instituţiile poliarhiei, mai puţin prima-cea a sufragiului universal. Se ajunge în vestul Europei ca în 1930, să existe 18 poliarhii şi 3 poliarhii masculine, în Europa sau în ţări de limbă engleză sau ex-colonii precum Australia, Canada, Noua Zeelandă şi Statele Unite, la care se adaugă în America Latină Costa Rica şi Uruguay. O prezentare a tabelelor oferite de Dahl ne dau o imagine clară asupra procesului de democratizare în secolul al XIX-lea în Occident.

În fapt, ceea ce încearcă să ne arate Dahl este că evoluţia poliarhiilor este legată de evoluţia şi dinamica unei configuraţii de idei liberale ce pot ordona într-un spaţiu participativ interacţiunea dintre lumea socială şi lumea politică şi o pot organiza în instituţii specifice. Aşa cum observăm, analiza lui Dahl se poartă pe acest “lung secol XIX”, cum îl numeşte David Goldblat în culegerea de studii Democratization (1997), unde socoteşte că secolul XIX începe o dată cu Revoluţia industrială şi ţine până după primul război mondial. Preluarea termenului din discursul istoric este justificată prin faptul că întreaga perioadă poate fi privită ca fiind unitar definibilă prin intermediul schimbării la nivelul politicului şi al participării politice.

O interpretare specială pentru procesul de democratizare în secolul al XIX-lea pare cea dată de Charles S.Mayer în studiul “Democracy since the French Revolution”, apărut în culegerea Democracy. The Unfinished Journey (1992). Autorul pleacă de la premisa că istoria democraţiei în secolul al XIX-lea nu este atât de mult legată de povestea unei lumi sigure pentru democraţie, cât de faptul că trebuie să fie făcută democraţia sigură pentru lume. Evoluţia politică a ţărilor occidentale către democraţie este, în acest caz, legată de faptul că “…trendurile democratice nu puteau fi oprite la nesfârşit. Motivul era că societatea însăşi evolua în mod democratic”. În epocă, minţi luminate observau că, încă înainte de secolul luminilor se pregătea o mare revoluţie, pe care am putea-o numi “revoluţia democratică”. În 1764 D’Argenson avertiza că “O mare revoluţie democratică se produce în zilele noastre…este universală, este durabilă şi scapă intervenţiei umane de fiecare dată; fiecare eveniment, după cum fiecare om, participă la derularea ei.” La aproape 100 de ani de la profeţia lui D’Argenson, J.St.Mill observa şi el în On Liberty (1859) că există o tendinţă accentuată în lumea modernităţii, către o construcţie de tip democratic, însoţită sau nu de instituţii politice “populare”.

Observaţia care se poate face la sfârşit de secol XX faţă cu situaţia mai sus prezentată, când avem în faţă tabloul desfăşurării procesului democratic, este aceea că procesele politice şi dinamica instituţiilor politice urmează dinamica lumii sociale: “Formele politice tind, pe termen lung, să recapituleze trendurile sociale”, cum zice Ch.Maier.

Hiroshima 1945-2009

M.T. — Wed, 19 Aug 2009 06:45:16 +0000

La 6 august, la ora locală 8,15, locuitorii oraşului japonez Hiroshima au comemorat împlinirea a 64 de ani de la primul atac nuclear din istoria lumii. Circa 50.000 de persoane, printre care se aflau şi supravieţuitori ai bombardamentului american, s-au adunat în faţa memorialului dedicat victimelor, în prezenţa premierului Taro Aso şi a reprezentanţilor a de ţări. Tadatoshi Akiba, primarul oraşului, a adresat un elogiu preşedintelui american, Barack Obama , pentru poziţiile sale antinucleare, într-un discurs pronunţat lângă “Domul Genbaku”, o fostă sală de expoziţii, din care nu mai există decât acoperişul calcifiat şi care a fost singura clădire rămasă în picioare în apropierea locului unde a explodat bomba atomică. Akiba a reamintit cuvintele lui Obama, care a subliniat că, în calitate de singură putere nucleară care a recurs la arma supremă, SUA au “responsabilitatea morală de a acţiona” pentru denuclearizare. Cu această ocazie oficialul japonez a cerut abolirea armelor nucleare până în anul 2020 (1).
Potrivit unui studiu realizat între 27 iulie şi 3 august de Universitatea Quinnipiac (Connecticut), 61% dintre americani continuă să creadă că SUA au avut dreptate să recurgă la arma atomică, în timp ce 22 % dintre persoanele chestionate cred, din contră, că preşedintele H. Truman nu a procedat corect luând această decizie. Circa 16 la sută dintre persoanele chestionate nu s-au pronunţat. Persoanele în vârstă de peste 55 de ani o aprobă în proporţie de 73 de procente, faţă de 60 la sută din rândul persoanelor cu vârste cuprinse între 35 şi 54 de ani şi faţă de 50 la sută în cazul celor cu vârste între 18 şi 34 de ani(2).
Morris Jeppson, 87 de ani, unul dintre membrii echipajului bombardierului B-29 care a lansat bomba deasupra Hiroshimei, a apreciat , într-un interviu acordat cotidianului japonez Mainichi Shimbun, că preşedintele Obama se află pe o “pistă greşită” şi că apelul său este “naiv”. Mai mult, el i-a reproşat că aşteaptă ca veteranii de război să dispară pentru a spune că SUA au greşit utilizând bomba atomică.
Politicienii şi istoricii continuă să dezbată pentru a stabili dacă atacurile atomice de la Hiroshima şi Nagasaki au fost necesare pentru terminarea războiului sau dacă a fost vorba despre testarea unei noi arme.
Istoricul belgian Jacques de Launay a făcut în 1974 o interesantă analiză a acestei probleme. El a pornit de la cele patru puncte ale argumentaţiei japoneze: 1.Japonia era practic înfrântă; 2.Japonia era pe punctul de a accepta o capitulare condiţionată; 3. O demonstraţie atomică ar fi fost suficientă;4.Un bombardament atomic nu avea nici o justificare morală.
De Launay admite că lovitura de graţie putea fi dată Japoniei şi cu arme convenţionale, dar ţine seama şi de calculele generalului D. MacArthur. Acesta planificase invazia Japoniei pentru 1 noiembrie 1945 şi estima pierderile, având în vedere dramatica experienţă a cuceririi Okinawei (aprilie-mai 1945), la uriaşa cifră de 500.000 de militari
Americanii cunoşteau codul japonez şi descifrau comunicaţiile între Tokyo şi ambasada niponă de la Moscova. Astfel ei erau la curent, începând cu 24 iulie, cu faptul că partea japoneză dorea să condiţioneze capitularea de menţinerea statutului împăratului. Acesta a fost şi sfatul dat preşedintelui Truman de subsecretarul de stat J. Grew, susţinut ministrul de război H. Stimson şi de ministrul Marinei J. Forrestal, sfat de care nu s-a ţinut seamă. Întrebarea care se pune este: de ce s-a încăpăţânat Truman să nu accepte menţinerea împăratului înaintea lansării bombei atomice pentru ca trei săptămâni după aceea să o accepte?
În ceea ce priveşte oportunitatea unei demonstraţii atomice pentru japonezi, trebuie spus că bombardamentele cu bombe incendiare asupra Tokyoului din martie şi mai 1945, care au făcut peste 80.000 de victime nu au produs nici o reacţie conducerii militare a Japoniei. Testul ar fi putut eşua şi atunci ar fi produs un efect contrar. În sfârşit americanii dispuneau în acel moment de două bombe şi nu vroiau să rişte una din ele pentru un test discutabil.
Aspectul moral a contat doar în colectivul de savanţi care a lucrat la ‘’Proiectul Manhattan’’, care a costat două miliarde de dolari. (23 de miliarde dolari la cursul anului 2007). Opinia politicienilor este sugestiv reliefată de mărturisirea lui premierului britanic W. Churchill: ‘’nu s-a pus nici un moment problema dacă să fie lansată bomba sau nu’’.
În plan militar nu bomba a decis în cele din urmă capitularea necondiţionată a Japoniei, în opinia lui Churchill, a amiralului american Leahy şi a altora. Împăratul a luat această decizie pe 9 august, la ora 7,30 dimineaţa cînd a convocat Conferinţa Imperială, adică în momentul în care a aflat de intrarea sovieticilor în război şi cu trei ore înainte de lansarea bombei de la Nagasaki. Dacă se ţine seamă şi de intervenţia secretarului de stat Byrnes pe lângă Truman, în sensul că bomba putea fi o armă diplomatică împotriva URSS, atunci se poate pune întrebarea dacă lansarea bombelor nu a fost determinată de dorinţa de a-i impresiona pe sovietici ca să nu participe la ocuparea Japoniei. În orice caz acesta este punctul de vedere sovietic şi pare plauzibil. Astfel, în concepţia profesorului Blackett atacul cu bomba atomică a fost primul act al Războiului Rece (3).
Dacă încercăm să facem abstracţie de orientarea politică stângistă a lui de Launay şi a lui Blackett, care activau în plin Război Rece, putem susţine că interpretarea lor are un anume grad de credibilitate.

(1)    http://www.mediafax.ro/externe/orasul-martir-hiroshima-cere-abolirea-armelor-nucleare-pana-in-2020.html?3614;4724933
(2)    http://www.mediafax.ro/externe/majoritatea-americanilor-considera-justificata-bombardarea-orasului-hiroshima-galerie-foto.html?3614;4722493
(3)    Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. II, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988, pp.410-411