Istoria Irlandei este inevitabil legată de vecinătatea Angliei, veşnicul model al alterităţii pe baza căruia irlandezii şi-au făurit cultura. Cu siguranţă că Irlanda arăta astăzi diferit sub orice aspect dacă nu se afla în vecinătatea celor ce au inspirat capitalismul, pionierat revoluţia industrială şi conturat colonialismul. Diferite culturi şi-au lăsat particularităţi în civilizaţia gaelică dar poate cea care a influenţat-o cel mai adânc a fost cea engleză chiar dacă de aceasta, irlandezii s-au ferit cel mai mult.
Valea râului Boyne este considerată leagănul culturii irlandeze, datorită descoperirii primelor urme de viață ce datează din a doua jumătate a mileniului 7 a.Chr. Popularea insulei s-a realizat prin traversarea mării dintre Marea Britanie si Irlanda iar apoi din sud, dinspre Franța sau Spania. Popularea insulei s-ar fi putut realiza și prin Sud-Estul Irlandei având în vedere că aceasta era încă unită de Țara Galilor în acele timpuri. Începând cu 6700 a.Chr. Irlanda a rămas o insulă izolată de Anglia . Urmele lăsate de aceste popoare, relicve, au fost descoperite în morminte ce au dus la o completarea unui profil fizic a locuitorilor ce demonstra primitivitatea civilizației respective. Creșterea animalelor domestice, fabricarea de arme, unelte si bijuterii mai târziu din bronz au fost caracteristici ale acestei civilizații.
Dintre monumente vechi ce atestă activitați umane incipiente putem aduce aminte: Cel mai mare cimitir megalitic din Irlanda – Carrowmore (comitatul Sligo, lângă satul Standhill), mormintele fiind împrăștiate pe o suprafață de 3.8 km.p. Aproximativ 100 de monumente au fost descoperite în acest complex dar doar 65 au scăpat atenției vandaliste din epoca victoriană. Situl 27 este estimat a fi unul dintre cele mai vechi din întregul complex, construcția lui fiind data la 3825 a.Chr .
Mormintele din Creevykeel, Dowth (3000 a.Chr.), Knowth care alaturi de Dowth si Newgrange constituie o parte a uriașei necropole descoperită în valea râului Boyne constituie alte urme ale acestei civilizații incipiente.
Tradiția irlandeză face referire la originile primilor locuitori ai acestor insule, aceasta bazându-se pe scrierile din Leabar Gabala (Cartea Invaziilor), ce povestește cum cei trei fii ai regelui Mileadh din nordul Spaniei, Heremon Heber si Ir, au cucerit insula în vremea lui Alexandru cel Mare după ce au învins Tuatha De Danann (o rasă considerată superioară, apropiată divinitații) .
Epoca bronzului datează din 2000 a.Chr. iar în ceea ce privește epoca fierului legăm apariția acesteia de popularea insulei de triburile celte (a început 600 î.hr. finalizată în 150 î.hr.). În insulele britanice din lunga si lenta invazie celtică, istoricii disting două valuri principale: primul format din goideli sau gaeli care s-au stabilit în Irlanda și în regiunile de munte din Scoția iar al doilea format din britani sau prytoni a căror limba a devenit familială galilor si bretonilor (din Franța) . Tribul celtic cel mai numeros -gaeli- și-a impus amprenta asupra dezvoltării culturii celte în insulă. Celții au reușit să-i înfrangă pe vechii locuitori datorită armamentului superior (din fier) și a calităților fizice și tehnice de luptă. Este totuși dificil de estimat când cele două culturi s-au întâlnit și completat.
Celții au administrat Irlanda în cinci provincii reunite într-o vaga Confederație: Leinster, Munster, Ulster, Meath și Connacht. Administrația centrală reunita în jurul regelui regilor „ri reuirech” deținea un control limitat asupra provincilor, ce erau controlate de regii provincilor„ruiri”. Ruiri avea în subordine pe regii clanurilor „ri” iar aceștia pe nobilii ce conduceau familiile „fine”. Clanul „tuath” unitatea de baza a lumii celte era compus din mici familii „debfine”, acestea reunind în ele circa patru generații de rude.
Coeziunea acestei Confederații era datorată și sistemului de loialitate bazat pe ostatici. Regelui superior îi erau încredințați membrii familiei, ca o dovadă a atașamentului și respectului față de o autoritate ierarhică. Limba, codul de legi „Brehon”, cultura orală și istoria adaptată după vechile legende au constituit baze ale funcționării acestui sistem. Elita politico-spirituală era alcătuită din privilegiați „memea” din care se distingeau, sacerdoții „drui”, poeții „file” și judecătorii „brithem” . Oamenii liberi „cele” erau baza societății irlandeze iar sclavii „mug” erau ultima treaptă în ierarhia socială. Existau două centre administrativ – politice, Emain Macha (lângă Armagh – localizat de Ptolemeu din Alexandria) și Tara în valea râului Boyne .
Administrația romană nu a fost interesată de insulă, deoarece beneficiile anexării ar fi fost minime, singurele măsuri luate fiind preventive, construirea de fortificații în munții Cambrian din Țara Galilor. Romanii s-au limitat în a administra o partea din Britania, ocuparea insulei efectuându-se în timpul administrației împăratului Claudius (41 – 54 p.Chr.), iar apoi construirea limes-ului (ridicat la granița fluidă dintre provincia romană și pământurile picților din nord) în timpul împăratului Hadrian dovedind dezinteresul Romei față de Irlanda și Scoția. Cucerirea si interesul doar asupra Britaniei se datora, fie unei desteptari a ofensivei romane sau „pur si simplu dorința de a stăpâni druidismul generator de tulburări în Galia” . Gaelii erau cunoscuți de romani sub numele de „scoți” iar țara lor Erin, sub numele de Hibernia.
Moștenirea lăsată de celți irlandezilor este uriașă. Limba și tradițiile celte au constituit dea lungul istoriei argumente în fața pericolului asimilării reprezentat de vecinii britanici. Astăzi cultura irlandeză, scoțiană și galeză prin toate formele ei, literatură, tradiții, sporturi, reușește să își conserve particularismele în fața unei culturi britanice permanent expansionistă. „În lume, probabil cea mai apreciată tradiție a culturii celte moderne este muzica [...]Irlanda și Scoția au tradiții muzicale neîntrerupte de secole, ce continuă să fie apreciate și care au inspirat alte genuri muzicale” .
Dacă administrația romană nu a fost interesată de Irlanda, nu aceeași atitudine o vom întâlni în Roma Papală de mai târziu. Primul șoc major extern pentru civilizația gaelică la constituit începutul creștinării insulei după trimiterea lui Palladius de către Papa Celestin în 431 p.Chr. Creștinismul sa extins până la moartea Sfântului Patrick (provenit dintr-o familie romană înstărită din vestul Britaniei) 461 p.Chr, acesta reușind să evanghelizeze aproape toată insula. Rezistența druizilor față de noua credință a fost puternică ea, încetând în secolul al VII-lea, atunci când creștinismul a fuzionat cu spiritualitatea gaelică. Scrierile Sf. Patrick reunite in „Confesiune” au constituit o sursă a explicării procesului de creștinizare din Irlanda.
Spiritul anarhic al gaelilor a determinat biserica creștină celtă la o servire a lui Dumnezeu mai directă, diferită de organizarea rigidă a bisericii romane. Călugării din Irlanda locuiau în colibe izolate și numai nevoia de siguranță i-a silit să accepte conviețuirea în chilii împrejmuite. În Irlanda, căsătoria călugărilor nu era interzisă și nici măcar a preoților mireni. Bisericile erau sărăcăcioase, fără altare iar botezurile se efectuau pe malul râurilor. Liturghia se făcea în gaelică iar comportamentul social al preoților era moderat. Multe sărbători se țineau după un calendar propriu acomodat cu cel al vechilor credințe deci diferit de cel oficial roman.
Până la invazia vikingă, Irlanda sa afirmat în Europa evului mediu timpuriu printr-o tradiție culturală de excepție („epoca de aur”) promovată de numeroasele mănăstiri creștine din insulă. Studiile creștine și profane predate se ridicau la un nivel calitativ echivalent instituțiilor culturale din Alexandria sau Constantinopol. Lanțul de mănăstiri au atras atenția multor nobili înstăriți cate au susținut aceste instituții. Dintre cele mai reprezentative mănăstiri aducem aminte: Kildare, Bongor Clonmacnoise, Glendalough, Shannon . Dintre operele ce au marcat această perioadă s-au evidențiat, The Book of Kells, The Book of Durrow .