athenian legacy » 2009 » July

Existenţial în istorie

Temüügin — Fri, 31 Jul 2009 10:29:27 +0000

- orice act de cunoaştere (implicit şi cunoaştere istorică) presupune o structură binară/duală: obiectul supus cunoaşterii ŞI subiectul cunoscător
- existenţialul în cunoaşterea istorică înseamnă analiza şi interpretarea subiectului cunoscător; această abordare existenţială în cunoaşterea istorică este supusă obiectivismului pozitivist, ea accentuând în schimb spiritul creator, viu, al subiectului cunoscător
- scrisul istoric este o aventură intelectuală, în care personalitatea istoricului e angajată în întregime şi din acest motiv istoria primeşte o valoare existenţială
- istoricul Dilthey consideră că restituirea istorică e în primul rând un act de autocunoaştere izvorâtă din subiectivitatea autorului, din tendinţa sa elementară de reconstituire a propriei biografii; de la propria biografie, prin extensiune, se ajunge la biografia întregii umanităţi
- filosoful francez Raymond Aron descoperă faptul că scrisul istoric conscrie biografia în marea istorie; afirmă că la un moment dat, un individ reflectează asupra aventurii sale individuale, o colectivitate reflectează asupra trecutului său şi umanitatea asupra evoluţiei sale; astfel, se naşte autobiografia, istoria particulară, istoria universală
- istoria aşadar are o valoare existenţială, pentru că relevă propria identitate, iar tentaţia istoriei de restituire a trecutului apare ca o determinare interioară a istoricului, a subiectului cunoscător, determinare pe care Heidegger a numit-o fiinţa istorică sau firea istorică – aceasta rezidă din sentimentul istoricităţii, imanent fiinţei umane; adică, sentimentul trecerii, al existenţei limitate; şi din acest motiv omul e preocupat de istorie
- acest sentiment al perisabilităţii omului predispune omul la studierea duratei, în sens de trecut istoric
- existenţialul în istorie valorizează trecutul din punctul de vedere al subiectului cunoscător, al istoricului, ce trăieşte în prezent; de aceea percepţiile asupra trecutului au o determinare a prezentului
- Benedetto Croce în Istoria ca şi gândire şi acţiune, spunea că întreaga istorie e o istorie contemporană, în sensul că istoriografia poate fi considerată ca o istorie întotdeauna contemporană; adică, scrisul istoric e marcat, impulsionat, de nevoile intelectuale şi morale ale momentului în care se scrie istoria; drumul parcurs de istoric în procesul de reconstituire a trecutului e marcat pe de o parte de istoricitatea fiinţei umane (marcat profund şi patetic), iar pe de altă parte, de asediul prezentului, ce îl provoacă pe om (şi implicit pe istoric) să reflecteze asupra propriului destin
- în consecinţă, caracterul existenţial al cercetării istorice e reprezentat de faptul că dialogul istoricului cu trecutul, vine dinspre angajarea acestuia în lupta cu imperativele vieţii prezente
- Raymond Aron afirma că în măsura în care el trăieşte istoriceşte, istoricul tinde în mod firesc spre acţiunea şi cercetarea trecutului viitorului său; între cele două repere, istoricul ocupă o poziţie intermediară – el face legătura între un trecut (istoria-realitate) şi un prezent (istoria-cunoaştere); această informaţie poate fi cuprinsă în formula:

H – i – h
unde H – istoria realitate; h – istoria cunoaştere; i – istoricul
H, h – timp tare; i – timp moale, sub presiunea lui H şi h
- trecutul e un timp tare, un timp obiectiv – care a fost; viitorul e şi el un timp obiectiv, pentru că e un timp care va fi
- prezentul, timpul istoricului, e un timp subiectiv, pentru că e un timp trecut, trăit în dublă ipostază: istoricul trăieşte ca re-trăire trecutul ŞI istoricul trăieşte prezentul = timpul existenţial
- acest timp prezent, nedefinit, deschis, e un timp/interval în care istoricul se ilustrează ca reconstitutor, ca povestitor, ca narator al trecutului; el instituie un discurs asupra trecutului, care nu e doar un simplu text spus sau scris, ci are trei caracteristici/valenţe
1. e un act memorizator
2. e un act evaluativ asupra trecutului
3. induce o anumită atitudine şi opinii asupra trectului, adică valorizează trecutul
- starea de spirit a istoricului în momentul reconstituirii trecutului e definită de o nelinişte existenţială, ce incorporează:
1. neliniştea cunoaşterii pure, erudite
2. neliniştea cunoaşterii determinată de nevoile sau de urgenţele prezentului
- din acest motiv, scrisul istoric se detaşează ca o istorie-curiozitate intelectuală şi ca o istorie prospectivă
- în ceea ce priveşte neliniştea existenţială ca predispoziţie, ca impuls spre cunoaşterea istorică şi implicit, opţiunea pentru meseria de istoric, există câteva reflecţii ale unor mari istorici; în cadrul lor, istoricii explică care au fost motivaţiile opţiunilor pentru meseria de istoric, fapt ce conturează dimensiunea existenţială a scrisului istoric
- Ph. Aries, în eseul Un copil descoperă istoria (1946) şi în cartea Un istoric de duminică, relevă neliniştile esenţiale, determinările sale personale spre cercetarea trecutului istoric; acestea îşi au originea în primul rând, în nostalgia faţă de trecut, cultivată într-un mediu familial profund regalist, unde se citea Action francaise – publicaţie ce spunea povestea trecutului Franţei; aplecarea sa spre un trecut prevalent regalist s-a concretizat în exerciţiile sale intelectuale de adolescent, de a întocmi genealogii, cronologii, scheme sintetice privind istoria universală
- în lucrarea sa din 1949, Istoria existenţială, el asociază aceste opţiuni pur intelectuale pentru istorie, asociază reflecţii asupra modului în care istoricul e permeabil la urgenţele timpului său; conform opiniei sale, istoria înseamnă un permanent dialog al prezentului cu trecutul; istoricul aparţine lumii în care trăieşte şi se află într-o permanentă străduinţă de a răspunde neliniştilor contemporanilor săi, nelinişti pe care le împărtăşeşte

A few thougths on the “Spiru Haret” affair

A.S. — Wed, 29 Jul 2009 15:07:19 +0000

Recently, the on-going media circus that grips public life in Romania stumbled upon a new subject: the University of Spiru Haret and its illegality. A few short weeks ago, the recently enointed minister of Education and Research, former rector of the Bucharest Politechnic University, saw fit to suspend the rights of the private university to issue diplomas. The decision affected a number of departments, which had their legal rights pulled, because of claims of non-concordance with the legal norms. The core of the problem resides, as always, in the intepretation of laws, which were inadequate in the first place. Moreover, the high level of inner production of professoral titles, acknowledged only by the university itself was also incriminated by the authorithies. The shady affairs of the Spiru Haret private university, were meant to be exposed to public criticism by this bold clampdown upon its rigths. The action, unfortunately for its authors, backfired, and a huge amount of criticism against was directed against the measure. Many voices asked, no less, for the minister’s resignation, for attacking “the autonomy of universities” in general, and for the blundered manner in which this measure was carried through, in particular. In the following essay, I shall attempt to critically examine the origins and conclusions of the measure to outlaw this university.

Let me start off by stating that I am in no way unbiased in my wiev towards the Social Democratic party; people who know me also know I sought to combat its actions on many occasions. I hold no particular sympathy for mrs. Andronescu, either ( I was one of her lab rat Bacalaureat 12th graders back in 2003). But in this case I cannot condone the hipocritycal criticism of this measure. Firstly, let’s examine Spiru Haret university, and private universities in general in Romania. Their status in many cases shady and uncertain, they reared their heads in the Early 90′s, with the vanguard being lead by Spiru Haret University and the Dimitrie Cantemir Christian University. Lead by men such as rector Aurelian Bondrea, and others, they sported a faculty of specialists belonging more to the era of Ceausescu than to post 90′s Romania. A novel fact for the market of higher education in Romania, they offered admission conditioned only by one being able to afford the tuition, as opposed to state-funded institutions, which required a more-or-less strict admissions exams (at least they did back in my day). This alone questions the dubios nature of persons graduating from such an institution, for their skills are never truly tested from the outset. But let us not judge right from the word go.

Another fact is the low level of education that these universities and their various departments offer. It is a well-known fact that diplomas gained from them are not on par with the ones handed out by the state universities, many of which, especially nowadays, are notoriously out of thouch with the latest developments in their respective fields ( especially those in humanities, while mathemathics and informatics seem to be the last fortress of quality Romanian scholars). One can then ask oneself: how can these institutions formally issue diplomas which should be equivalent to those obtained in the state-funded system? To put it simply, they cannot.

The private universities, with Spiru Haret being the most conspicuous, sport staggering enrollment rates and students, numbering in the millions in the present. Spiru Haret alone, reportedly has around three hundred thousand. This, combined with the upwardly mentioned low quality of studies offered, leads to a dangerous dillution of the level of higher education in the country. The competitivity of people wanting to acceed to the status of student is low, since options are plentiful ( at first glance). This gives very little motivation for the state universities to perform as well, since they are seeing admission rates decline each year. Let us take, for example, the field which the staff of our blog is engaged in: History and International Studies. The top three state universities all have such a department, with student numbers swollen ( due to the desire to compete with the numerous other universities) to around 300 in a year. The top ten largest private universities each have such a department, with more or less the same numbers. That gives us a number of roughly three to four thousand graduates each year, that have a training in history. Does Romania need three thousand historians yearly, especially when the number of full teaching positions in a metropolis such as Bucharest in the field is 2 (two), yearly? The level of overproduction of intellectuals in inadequate fields has reached staggering rates.

Getting back to the qualitative side of the matter, the lack of an adequate regulatory system from the side of the authorities is also conspicuous. The scandal has shed full light on precisely this element. Andronescu’s bold move is therefore salutary, if backed up by a move in the legal sphere as well, with the case of Spiru Haret serving as an all-important precedent. Don’t get me wrong: I am not opposed to the idea of alternative insitutions of higher education to the state ones. I am currently enrolled in one myself. But their functioning should be governed by strict norms, to serve as bulwarks of quality. The autonomy of universities has become a cloak behind which many irregularities are masked, and its instrumentalization by corrupt rectors must come to and end. A system of scholarships must be set up. And so forth. The conclusion is that I do not feel that the measure of the minister, however bungled and badly planned, is wrong in its inner core. Though to swallow for some is the very fact that they do not qualify for the status of students. This status should again become on of intellectual prestige and priviledge, not the mediocre social cathegory which it has become nowadays. The Ministry of Education must act thoughly at first, to enforce legal measures; though it might hurt some, the country’s level of education will be better off in the long run.

Relatia administratiei Clinton cu Israelul

F.T. — Mon, 27 Jul 2009 21:04:42 +0000

La 14 martie 1993 a avut loc o conferinţă de presă la Casa Albă unde au fost prezentate concluziile unei întruniri ale preşedintelui Bill Clinton cu premierul israelian Itzhak Rabin. Concluziile acesteia au fost subsumate în afirmaţia lui Rabin care a conchis că Israelul are un prieten leal în Statele Unite. Astfel incepe administratia Clinton relatia sa cu statul evreu…

Preşedintele Clinton a susţinut, pentru prima oară oficial de la oficializarea mandatului său, poziţia Ierusalimului de a negocia dur chestiunea Inălţimilor Golan cu Siria şi a afirmat necesitatea menţinerii fluxului financiar, pus în pericol de intenţiile Congresului de a micşora fondurile pentru ajutor economic si militar. De asemenea Clinton a încuviinţat poziţia lui Rabin care afirma că este imperativ ca Israelul să işi menţina avansul tehnologic militar faţă de armatele arabe pentru a “ câştiga lupta pentru pace”(1).

Reafirmarea sprijinului american către Israel rezultă şi din afirmaţiile divergente făcute de un reprezentant al Departamentului de Stat şi instituţia în sine. Ambasadorul SUA la Ierusalim, William Harrop a afirmat că Israelul nu poate spera la ajutorul american anual în valoare de 3 miliarde de dolari pe o perioadă nedefinită fiind imperativ ca Israelul sa îşi eficientizeze economia, dar a fost contrat de poziţia Departamentului de Stat care a dezavuat poziţia diplomatului, acesta demisionând la aparenta cerere a departamentului(2).

Deşi poziţia noii administraţii denota apropiere faţă de statul israelian, au existat puncte în agenda lui Clinton care au deranjat pe susţinătorii de origine israeliană ai candidaturii sale. Numirea ca secretar al Departamentului de Stat a lui Warren Cristopher a fost dezavuata de lobby-ul evreiesc datorită poziţiei acestuia neutre, Cristopher nefiind un filo-israelian. Deşi în retorica afişată în timpul alegerilor, Clinton afişase o atitudine dura (hawk), după preluarea mandatului el devine conciliant în chestiunile privitoare la politica externa (dove). Această atitudine devine evidentă odata cu pronunţarea în chestiunea iraqiana, preşedintele optând pentru o poziţie mai laxă a Statelor Unite, propunând acţiuni ale comunităţii internaţionale în defavoarea unei atitudini americane unilateral ostile.

Numirea în poziţii cheie a unor personalităţi indiferente cauzelor israeliene a iritat lobby-ul evreiesc, care spera să ocupe o poziţie cheie în administraţia americană prin intermediul unor persoane puternic afiliate intereselor sale, în virtutea susţinerii financiare pe care Clinton o primise în timpul campaniei electorale (60% din fondurile non-instituţionale afirma New York Times(3). Deşi Clinton a numit ca Secretar al Muncii pe Robert B. Reich, pe Zoe Baird ca Procuror General, Robert Rubin consilier pe probleme economice, sau Sarah Ehrman, Peter Edelman, Eli Segal, Sandy Berger in funcţii afiliate primului cerc al puterii, liderii sionişti americani au fost nemulţumiţi(4).

Directorul executiv al B’nai B’rith, Abraham Foxman spunea: “Privind la personajele numite in funcţii înalte ale politicii externe nu poţi să nu te gândeşti la Carterism”(4).

Temerile suporterilor israelieni au fost însă nefondate, Clinton conştient de influenţa AIPAC şi a celorlalte organizaţii evreieşti a continuat să numească în funcţii importante personaje cunoscute ca fiind proisraeliene. Un astfel de caz îl reprezintă Martin Indyk, director executiv al Institutului pentru Politica Orientului Mijlociu, care a fost numit asistent special al preşedintelui pe problemele Orientului Apropiat şi al Asiei de Sud şi membru al NSC. Acesta întregeşte lista filo-israelienilor membrii ai cabinetului, in care amintim pe vicepreşedintele Al Gore (considerat a fi un aliat al AIPAC in Congres), Secretarul Apararii Les Aspin, şi James Woolsey, directorul CIA. Aspin şi Woolsey erau suporteri ai Israelului şi au susţinut legături militare strânse cu Israelul, înainte de numirea în funcţii executive fiind membrii ai Institutului Evreiesc pentru Securitate Naţionala(JINSA)(6).

Atitudinea simpatetică a lui Clinton faţă de Rabin vine din necesitatea politica de a menţine susţinerea politică şi suportul financiar al evreilor în interesul Partidului Democrat şi avantajele pe care politica premierului israelian o aduce poziţiei strategice americane in zona. Teama preşedintelui Clinton rezida în pierderea susţinerii israeliene în cazul în care administraţia americană ar fi presat pe Rabin, liderii evrei temandu-se că eventuala presiune a executivului ar duce la pierderea susţinerii interne de către Likud. Dar, mai multe despre relatiile politice dintre administratia Clinton si liderii israelieni, intr-un post ulterior…

(1) Leon T. Hadar, Clinton’s Tilt în Journal of Palestine Studies, University of California Press, vol. 22, nr. 4, p. 63
(2) David Makovsky, Holding Each Other Close, Middle East Insight, 1993
(3) Thomas L. Friedman, Jewish Criticism on Clinton Picks, New York Times, 5 ianuarie 1993
(4) Leon T. Hadar, op. cit., p 65
(5) Thomas L. Friedman, op. cit
(6) Andrew Patterson, Aspin, Woolsey and JINSA, în Washington Report on Middle East Affairs, Aprilie-Mai 1993, p. 12

Actul Administrativ

Temüügin — Sun, 26 Jul 2009 10:58:03 +0000

Definitie : este un act juridic unilateral, care emană de la un organ al administraţiei publice, în temeiul puterii politice, pe baza şi în vederea executării legii. Actul administrativ dă nastere, modifică sau stinge raporturile juridice, deci produce efecte juridice.
1. Trăsături (caracteristici) : sunt acte juridice ; este o manifestare unilaterală de voinţă juridică ; este o manifestare care emană de la o autoritate a administratiei publice ; manifestarea de voinţă are loc în temeiul puterii politice – organul emitent îşi poate impune în mod unilateral voinţa faţă de cel căruia i se adresează acel act şi este executoriu din oficiu ; este emis în vederea executării legii.
2. Forţa juridică a actelor administrative :
Prin regim juridic al actelor administrative se întelege un ansamblu de reguli de fond si de formă care conturează personalitatea acestora în circuitul juridic – Criterii de valabilitate :
– sunt emise în temeiul puterii publice, deci au autoritate publică ;
– se bucură de prezumţia de legalitate, sunt considerate a fi conforme cu legea ;
– se bucură de o prezumţie relativă de legalitate (pot fi atacate, pe considerentul că actul administrativ este ilegal) ;
– fiind acte de executare a altor acte juridice, actele administrative trebie să fie conforme cu actele care le execută, deoarece dacă le încalcă vor fi declarate ilegale ;
– forţa juridică a actelor administrative este diferită în funcţie de locul ocupat de organul administrativ emitent în sistemul autorităţilor statului ;
– actele tuturor organelor statului trebuie să fie conforme cu actele adoptate de Parlament ;
– actele administrative au întodeauna forţă juridică inferioară actelor adoptate de organele superioare din sistem chiar dacă între organele respective nu există raporturi de subordonare ;
– există obligaţia pentru actele administrative de a fi conforme şi cu actele judecătoreşti şi ale procurorilor, în cazul în care sunt emise în baza şi pentru executarea acestor acte ;
– se bucură şi de prezumţia de autenticitate (redau exact relaţiile sociale pe care le constată).
Condiţiile de valabilitate privind emiterea actelor administrative (fond, formă, procedură) :
– pentru ca actul administrativ să fie legal trebuie să fie emis de organul administrativ căruia legea îi conferă dreptul şi are obligaţia de a emite actul ;
– pentru ca un act administrativ să fie valabil trebuie să fie adoptat nu numai de organul competent, dar şi de funcţionarul competent din cadrul acelui organ ;
– actul administrativ să fie în conformitate cu legea, el fiind emis tocmai pe baza şi în vederea executării legii ;
– la emiterea actelor administrative trebuie respectate condiţiile de formă şi de procedură prescrise de lege pentru emiterea lor.
Conditiile de fond :
Competenta – ansamblul atributiilor autoritătilor administrative, dar si a competentelor din autoritatea administrativă sau a persoanelor din autoritatea administrativă – apartine atât organelor administrative, cât si functionarilor.
Capacitatea juridică – desemnează posibilitatea, vocatia de a participa ca subiect independent de drept în raporturi de drept administrativ – apartine numai organului administrativ.
Atributia – învestirea legală a anumitor prerogative, apartine numai organelor si autoritătilor administrative.
Condiţiile de formă :
– forma scrisă – asigură condiţiile pentru exercitarea controlului asupra legalităţii actelor administrative şi este absolut necesară în cazul actelor cu caracter normativ ;
– forma orală (verbală) – este utilizată de regulă în caz de urgenţă şi se prezintă sub forma unei note telefonice sau a unei dispoziţii verbale pe care un funcţionar o transmite altui funcţionar ;
– forma tacită / implicită – în cazul acestor acte se pune problema de a se stabili care este sensul tăcerii organelor administraţiei publice în raport cu cererea adresată.
Actele administrative trebuie să fie oportune. Oportunitatea se apreciază în funcţie de condiţiile de timp şi de loc. Oportunitatea nu poate fi confundată cu legalitatea. Legalitatea şi oportunitatea sunt situaţii juridice diferite de valabilitate (un act poate fi legal, dar nu poate fi oportun).
Raporturile dintre legalitate şi oportunitate : legalitatea – este controlată de instanţele judecătoreşti ; oportunitatea – este controlată de organele administrative ; nerespectarea condiţiilor de fond atrage nulitatea absolută a actelor administrative ; nerespectarea conditiilor de formă atrage nulitatea relativă. Poate fi acoperită.

Creationism-Evolutionism

A.A. — Fri, 24 Jul 2009 09:06:56 +0000

De astazi Athenian Legacy o ”inroleaza” in redactie pe doamna doctor Anne Amon (licentiata in istorie – istoria religiilor) cercetator la Institutul de Studii Istorice din Haifa.
Anna este de origine romanca, ce a emigrat cu familia la sfarsitul anilor 80. Ne bucuram ca din putinul timp liber pe care il are, a decis sa colaboreze cu noi. Cu Multumiri H.N.

CREAŢIONISM-EVOLUŢIONISM

În lumea ştiintifică de astăzi, dezbaterea privind evoluţionismul şi creaţionismul a depăşit prin importanţă cadrul unei simple dezbateri academice.
Sunt angrenaţi în ea nu numai cercetătorii din paleontologie, microbiologie sau zoologie, ci şi filozofi, teologi şi chiar membri ai altor discipline, lucru firesc dată fiind anvergura temei vizate.
Evoluţia nu se confundă cu mişcarea, ci are loc când fazele unui fenomen diferă între ele, când se produce o schimbare succesivă.
Dar să vedem o definitie a evolutionismului:
“Evoluţionismul este ştiinţa care se ocupă cu studiul fenomenelor evolutive actuale şi reconstituirea evoluţiei trecute”.
Academicianul Radu Codreanu afirmă:”Evoluţia…păstrează raporturi organice cu toate ştiinţele biologice şi se extinde chiar mult dincolo de limitele lor…de la astronomie pînă la disciplinele sociale.”
Pentru Emil Racoviţă: “noţiunea de evoluţie nu este nici ipoteză, nici teorie, este o constatare de fapt, este una din cele mai sigure şi fundamentale dobândiri ale ştiinţei şi constituie împreună cu principiul conservării energiei, cea mai de preţ comoară din zestrea greu agonisită a omenirii.”
Julian Huxley declară: “Întreaga realitate este evoluţie, un singur proces de autotransformare”.
Evoluţia cuprinde toate stadiile dezvoltării Universului: dezvoltările cosmice, biologice, umane şi culturale…Viaţa este un produs al evoluţiei naturii anorganice, iar omul este un produs al evoluţiei vieţii.” (Theodor Dobzhansky)
Evoluţionismul nu e doar o teorie biologică, ci o concepţie atotcuprinzătoare. La o conferinţă –Virginia Technological Institute-un profesor declară: “Biologia secolului XX e aşezată pe o temelie de concepte evoluţioniste…Baza evoluţiei e de asemenea evidentă în domenii independente periferice, precum chimia, geologia, fizica, astronomia. Nici un concept ştiinţific nu este mai solid fixat în gândirea noastră, în metodele noastre şi în interpretările noastre ca acela de evoluţie.”
Transformarea necontenită a speciilor ca rezultat al continuităţii şi discontinuităţii genetice constituie procesul evoluţiei.
Pe plan ecologic evoluţia vieţii este efectul şi cauza proceselor de acumulare, transformare şi transfer de substanţă, energie şi informaţie avînd ca principală sursă de energie radiaţia solară.
Pe plan genetic este rezultatul schimbării în compoziţia genetică a unei populaţii al cărei punct de plecare este formarea de indivizi cu genotipuri diferite.
Elementul de bază al evoluţiei este selecţia naturală. Atât în concepţia darwinistă cât şi în cea modernă selecţia naturală este elementul de decizie care stabileşte valoarea adaptativă a mutaţiilor şi recombinărilor, generalizându-le pe cele favorabile (care conferă indivizilor purtători avantaje în lupta pentru existenţă) şi eliminându-le pe cele nefavorabile.
Naturalistul englez Alfred Russel Wallace a dedus, independent de Darwin, acţiunea selecţiei naturale, însă a evitat să o aplice în cazul unor aspecte ale naturii pe care le considera un apanaj exclusiv al omului, considerându-i pe oameni prea inteligenţi, rafinaţi, pentru a putea fi produsul unei simple selecţii naturale.
Mutaţiile, datorită caracterului lor întâmplător, nu pot orienta evoluţia.
Organismele vii posedă anumite caractere specifice care se moştenesc din generaţie în generaţie. Acest fenomen se numeşte ereditate.
Pe de altă parte, fiecare organism prezintă unele caractere care-l diferenţiază de toate celelalte organisme, fiecare individ fiind un unicat. Acest fenomen se numeşte variabilitate.
Ştiinţa care studiază ereditatea şi variabilitatea organismelor vii se numeşte genetică.
Se consideră că părintele geneticii moderne este călugărul ceh Gregore Mendel, care în urma unor experienţe efectuate pe diverse soiuri de mazăre, a enunţat primele legi ale eredităţii.
Genotipul cuprinde totalitatea informaţiei genetice dintr-un organism.
Fenotipul este ansamblul însuşirilor morfologice, fiziologice, biochimice ale unui individ, rezultate din interacţiunea genotipului cu mediul.
Zaharurile care intră în alcătuirea acizilor nucleici sunt riboza (acid ribonucleic)ARN şi dezoxiriboza la AND.
Unul dintre marii sistematizatori, chiar întemeietori ai evoluţionismului “ştiinţific” este Charles Darwin. Acesta publică celebra sa lucrare ”Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă”,în 1859, după 20 de ani de studii, efectuate cu ocazia unei călătorii în jurul lumii cu nava Beagle. Această carte provoacă o adevărată revoluţie în rândul oamenilor de ştiinţă şi al întregii societăţi prin afirmarea că plantele şi animalele nu au fost create de o forţă supranaturală, ci ele derivă dintr-o formă de viaţă precedentă, dispărută.
Dar el nu este întemeietorul evoluţionismului, deşi este considerat cel mai reprezentativ. Înaintea lui, alţi cercetători au observat că unele specii de plante se pot modifica prin hibridizare, de către om şi au presupus o evoluţie de la simplu la complex.
În 1759, cu o sută de ani înainte de “Originea speciilor”, K.G.Wolf publică lucrarea “Theoria generaţionis”, care marchează începul evoluţionismului în ştiinţele naturii. El combate teoriile religioase şi metafizice, fără succes deosebit, şi pune bazele teoriei epigenezei.
Câţiva ani mai târziu, un alt naturalist celebru, Jean Baptiste Lamarck (1744-1829) a publicat în 1809 o lucrare “Filozofia zoologică”, iar în 1815 publică “Istoria animalelor fără vertebre.”
El împarte animalele în vertebrate şi nevertebrate, şi le împarte în mai multe grupe evolutive. Neagă fixitatea speciilor, susţinând că speciile au o stabilitate relativă, derivând unele din altele în urma unor mici variaţii ce se acumulează treptat de la o generaţie la alta.
Două dintre ideile sale sunt considerate revoluţionare pentru epoca sa:
-posibilitatea ca viaţa să fi apărut pe cale spontană, sub forme inferioare, care, sub influenţa unui “impuls iniţial”, parcurg un drum trasat de acesta.
-condiţiile de mediu, schimbătoare, forţează vieţuitoarele să se abată de la acest drum, adaptându-se noilor condiţii de viaţă
Aşadar toate speciile, inclusiv omul, descind din alte specii; variaţiile se datorează influenţei directe a mediului şi modificările dobândite devin ereditate, explicând realizarea adaptărilor. Fiinţele vii se transformă sub influenţa factorilor fizici din mediul înconjurător “factori lamarckieni”. Ele se adaptează la mediu prin variaţii lente, care se transmit ereditar.
Interesantă este ideea conform căreia procesul de adaptare nu este doar progresiv, ci şi regresiv,cum ar fi atrofia organele care nu funcţionează, unele părţi dezvoltându-se, altele regresând.
Un alt element interesant este însă existenţa în natură a unor fiinţe neevoluate, cu o structură primitivă; Lamarck explică aceasta emitând o altă teorie, aceea a creării continue de fiinţe noi (teoria arhigoniei). Darwin combate această teorie, din cauza elementului vitalist, arătând că variaţia poate continua un număr de generaţii, apoi se poate opri, reapărând la nevoie, fără a fi creată de nimeni.
Dar Lamark consideră că evoluţia se datorează în principal unei tendinţe interne spre perfecţionare continuă.Acest lucru a fost însă aspru combătut de către Darwin, care nu vede vreo tendinţă internă de perfecţionare. Lui Lamarck i se mai reproşează şi faptul că a considerat că adaptarea şi evoluţia sunt procese separate, având naturi calitativ diferite.
Aceste idei privind evoluţia unui animal sau plantă din altceva-superior, provin din greutatea de a distinge speciile şi variaţiile, din gradaţia aproape perfectă a formelor în anumite grupe, cât şi în urma analogiei dintre plante şi animale.
Se consideră în prezent că Lamarck a greşit când a afirmat că caracterele somatice se transmit urmaşilor, pentru a-i avantaja în lupta pentru existenţă: de exemplu, musculatura puternică s-ar transmite urmaşilor-eroarea este evidentă. Nu funcţia crează organul, ci organul apare iniţial, deşi nu cunoaşte funcţia: picioarele se dezvoltă la un embrion uman, deşi fătul nu ştie să meargă.
Concepţia moştenirii caracterelor dobândite susţinută de Lamarck nu a fost validată de ştiinţă. Însăşi natura cadrului genetic împiedică orice modificare deliberată a programului genetic sub influenţa mediului. “Programul genetic nu primeşte lecţii de la experienţă”.
Revenind la Darwin, şi el a observat asemănările dintre animale, şi a tras concluzia controversată că din moment ce se aseamănă, ele provin din aceiaşi urmaşi.
In opera lui Darwin găsim câteva idei fundamentale:
-convingerea că viaţa provine din materie anorganică, moartă
-viaţa evoluează, transformându-se, luând diferite forme.
-sensul evoluţiei, de la simplu la complex.
Darwin a observat că plantele şi animalele duc o luptă crâncenă pentru a trăi, atât între ele cât şi cu natura potrivnică. Cruzimea vieţii l-a făcut să nege existenţa unui Creator, considerând că viaţa însăşi determină schimbările din natură:
“Nu am intenţia să scriu ca un ateu…Nu mă pot convinge pe mine însumi că Dumnezeu generos şi omnipotent a creat întradins Ichneumonidul cu intenţie expresă ca el să se hrănească cu omida vie, sau că pisica trebuie să se distreze cu şoarecele…”
(O femelă de viespe săpătoare nu numai că-şi depune ouăle în omidă, astfel încât larva ei să se poată hrăni, dar ea îşi orientează cu grijă înţepătura într-un ganglion al sistemului nervos central al prăzii de aşa manieră încât să o paralizeze, dar nu să o omoare. În felul acesta hrana se menţine în viaţă, proaspătă. Nu se ştie dacă rostul paraliziei este anestezia generală sau doar imobilizarea victimei. Cazul din urmă presupune faptul că prada ştie că este mâncată de vie).
Aşadar, pentru a supravieţui, o fiinţă trebuie să evolueze, deci nu există specii create de la bun început de Creator, ci totul evoluează, pe baza mutaţiilor din organism;
După Darwin, evoluţia a avut un ritm lent: (“Dacă numeroase specii aparţinând aceloraşi genuri şi familii au apărut într-adevăr simultan, acest fapt ar fi fatal teoriei evoluţiei prin selecţie naturală, deoarece dezvoltarea pe această cale a unui grup de forme ce se trag dintr-un singur strămoş, trebuie să fi fost un proces extrem de lent…”) fiind criticat în prezent pentru că deşi a cunoscut variaţiile bruşte, el nu le-a luat în considerare; mai mult, le-a combătut, aducând dovezi paleontologice. “Rezultatul (variaţiilor bruşte) va fi adesea mult încetinit prin încrucişare liberă.”
Tot Darwin enunţă principiul conform căruia o specie nou apărută va extermina specia din care a provenit: copiii îşi ucid părinţii: “Descendenţii perfecţionaţi şi modificaţi ai unei specii vor cauza, în general, exterminarea speciei parentale…” “Astfel, din bătăliile naturii, din foamete şi moarte decurge în mod direct cel mai important obiect pe care-l putem concepe, şi anume producerea animalelor superioare.”
( Dar unii biologi moderni chiar văd astăzi evoluţia ca o sumă de variaţii bruşte, excluzând variaţiile lente).
Mecanismul esenţial al acestor transformări este selecţia naturală. Aceasta stabileşte valoarea adaptativă a mutaţiilor şi recombinărilor, generalizându-le pe cele favorabile şi eliminându-le pe cele nefavorabile. Mutaţiile reprezintă “materia primă a procesului evolutiv”.
Soarta mutaţiei fie că este avantajos selectiv, fie dezavantajos,fie că e neutră adaptativ, depinde de presiunea selecţiei naturale, mai mare, mai mică, în funcţie de condiţiile de mediu.
Aşadar, principalele cauze ale evoluţiei biologice sunt mutaţiile şi selecţia naturală, aceasta reflectându-se în transformarea evolutivă divergentă şi totodată adaptativă a speciei.
Academicianul român Nicolae Botnariuc apreciază că orice teorie ştiinţifică a evoluţiei se confruntă cu rezolvarea a cel puţin trei probleme speciale:
-cauzele evoluţiei,
-mecanismele prin care se produc adaptările speciilor,
-diversitatea crescândă a formelor vieţii.
Selecţia naturală asigură supravieţuirea celor mai apţi indivizi, adică a acelora care posedă variaţii utile, întâmplătoare. Variaţiile ereditare utile se vor acumula în decursul generaţiilor, ceea ce va conduce la transformarea speciilor, acestea adaptându-se cel mai bine la mediu, dar niciodată perfect.
Când vorbim despre selecţie naturală trebuie să menţionăm că Darwin face distincţie între
-selecţia naturală, care a început odată cu apariţia vieţii
-selecţia artificială, care se realizează prin acţiunea constantă a omului prin îmblânzirea animalelor.
Selecţia artificială fiind făcută de om, acţionează în favoarea omului, iar selecţia naturală acţionează întotdeauna în favoarea speciei, asigurându-i acesteia o adaptare mai bună la condiţiile de mediu.
Mai este şi o selecţie specială naturală: selecţia sexuală, adică succesul în lupta dintre indivizii de acelaşi sex, si transmiterea caracterelor de urmaşi.
Este bine să menţionăm că Darwin a emis principiul determinismului, adică al explicării tuturor fenomenelor naturale prin cauze naturale pure.
În prezent i se reproşează lui Darwin nelămurirea principiului său de bază, supravieţuirea celor mai adaptaţi: cine supravieţuieşte?cel mai adaptat; dar cine este cel mai adaptat? Cel care supravieţuieşte…Acest lucru reprezintă o problemă de logică, fiind o tautologie.

Cauzele Războiului american de Secesiune

F.T. — Thu, 23 Jul 2009 10:47:15 +0000

Războiul civil din 1861-1865 este studiat marginal în spațiul universitar românesc, ca, de altfel, întreaga istorie a continentului american. Istoria modernă universală studiată de subsemnatul pe băncile facultății s-a rezumat la continentul european și la nesfârșitele războaie care-au animat secolele XVII și XVIII. În materie de istorie americană cred ca am trecut nefiresc de rapid peste momentul 1776, dar atât. Practic, în sistemul universitar românesc, absolventul de istorie rămâne cu pete albe în ceea ce privește istoria altor continente. Pun acest neajuns pe lipsa de competențe specifice a cadrelor universitare… dar nu asta este subiectul discuției noastre. Gândindu-mă că războiul de secesiune este cunoscut de români din romanul “Pe aripile vântului” și din ecranizarea acestuia, am considerat oportun să discutam un pic despre acest conflict îndepărtat. Și, bineînțeles, vom începe cu cauzele…

Subiectul este unul extrem de dezbătut de istoriografia americană, creându-se adevărate tradiții istoriografice în analiza cauzelor. Perspectiva tradițională, care invocă percepția asupra conflictului a contemporanilor, afirmă ca principala cauză a războiului a fost sclavia. Această perspectivă, care a beneficiat de o puternică susținere din partea istoricilor, trebuie nuanțată în raport cu accepțiunea actual asupra fenomenului “sclaviei”.
În 1860 puțini americani ar fi acreditat ideea egalității rasiale dintre albi și africani. Superioritatea rasei albe era un principiu firesc în epocă, orice altă opinie fiind considerată cel puțin extravagantă, ca să folosesc un eufemism. Abraham Lincoln însuși, un susținător îndârjit al eliberării sclavilor, era un rasist sadea, în accepțiunea modernă a termenului. De asemenea, membri ai cabinetului de Război nordist au fost proprietari de sclavi pe toată durata conflictului. Așadar, diferențele de percepție între susținătorii nordului și cei ai sudului erau minime din acest punct de vedere. Se poate afirma, “off the record”, ca pe un blog, că perspectiva nordistă asupra sclavilor era una condescendentă. Trebuie totuși amintit că de multe ori, în timpul războiului, Lincoln s-a prevalat de principiul egalității între oameni, statuat de Constituția americană.
Tabăra confederată (sudistă), prin vocea președintelui Jefferson Davis, a contrazis această perspectivă. Mulți sudiști au considerat că luptă pentru drepturile lor cetățenești, pentru dreptul lor de a obține suveranitatea statală. Președintele Davis nota:
“Ne-am luptat pentru apărarea unui drept moștenit, inalienabil… acela de a se retrage dintr-o uniune în care, în calitate de comunități suverane, intraseră voluntar… Existența servituții africane nu era în niciun caz cauza conflictului, ci doar un incident”.
Astfel că, mulți sudiști au perceput conflictul ca o luptă pentru apărarea drepturilor lor cetățenești.
Viziunea istoriografică care a avut ca argument pivotal sclavia a fost dominantă până la începutul secolului XX, când s-a afirmat o nouă școală istoriografică – cea progresistă.
Progresiștii argumentează că nu sclavia, sistem care coexistase pentru o perioadă bună de timp cu principiile Constituției americane, a fost cauza principal a conflictului ci mai degrabă disensiunile economice, între un sistem agrar, susținut de o forță de muncă extrem de ieftină și ambițiile industriale ale nordului. Școala progresistă indică ca principal conflict disensiunea economică, comercială (pe taxe, tarife, etc). Au fost destui cei care au susținut această viziune care, pe lângă dimensiunea principială (conservarea drepturilor cetățenilor din sud), consacra și o dimensiune tradițională, ce ținea de conservarea unui mod de viață.
La începutul anilor ’70 a ieșit la rampă o nouă școală istoriografică, care nega ambele teze exprimate până în acel moment. Așadar, nu sclavia și nici disensiunile economice nu au fost cauzele… de fapt, nu au existat cauze, susțin revizioniștii. Aceștia considera ca războiul civil a fost unul redundant, inflamat de radicalii ambelor părți ( aboliționiștii agresivi din nord și retrograzii secesioniști din sud). Școala revizionistă consideră că sclavia nu putea fi o miză reală a conflictului deoarece anacronismul ei ar fi făcut-o să dispară de la sine, în viitor și că liderii din Sud și cei din Nord ar fi putut evita conflictul, dacă ar fi reușit să dialogheze mai mult.
Trebuie menționat că, în prezent, se observă un reviriment al teoriei clasice (sclavia, cauza a conflictului) și pe fondul dispariției exponenților școlilor progresiste și revizioniste.
Ca o perspectivă personală, sclavia, coroborată cu o serie de frustrări acumulate în timp între cele două părți, este un argument solid pentru declanșarea conflictului. Sistemul socio-economic sudist a început, odată cu intrarea în epoca industriala, să decadă. A devenit productiv și demografic inferior Nordului… și a început să decadă în plan politic, plan dominat în prima jumătate a secolului XIX. De asemenea, marii cultivatori din sud manifestau un oarecare dispreț pentru noii îmbogățiți din nord. Așadar, nu o cauză ci un cumul de cauze a stat la baza conflictului.

Traianus – Optimus Princeps

M.T. — Mon, 20 Jul 2009 21:22:02 +0000

In lungul sir al imparatilor romani, figura lui Marcus Ulpius Traianus se distinge alaturi cea a lui Augustus, Vespasianus, Marcus Aurelius, Septimius Severus etc. Domnia lui Traianus (98-117) a reprezentat momentul de maxima putere si expansiune teritoriala a imperiului roman. Senatul i-a acordat titlul Optimus Princeps (Cel mai bun dintre principi) in 114 si a creat o traditie in a adresa urmatorilor imparati urarea: “Sa fii mai fericit decat Augustus si mai bun decat Traian!” Pentru a intelege motivele acestor demersuri ale Senatului vom descrie personalitatea lui Traianus, care in istoria Romaniei este cunoscut mai mult prin faptul ca a cucerit Dacia.
In ceea ce priveste sursele,. trebuie spus ca din pacate memoriile imparatului s-au pierdut, iar contemporanii sai, istoricii Tacitus si Suetonius, s-au oprit in lucrarile lor la sfarsitul domniei lui Domitian. Cel mai important izvor scris este o istorie a Romei a greco-romanului Dio Cassius (c.150-c.235), precum si partial lucrarea romanului Ammianus Marcellinus din sec.IV. Alte stiri disparate au ramas de la contemporanul sau Plinius cel Tanar, de la Sextus Aurelius Victor (sec.IV), Eutropius (sec.IV), imparatul Iulian Apostatul (sec IV) etc., dar ele sunt completate de un mare numar de izvoare arheologice.
Traianus s-a nascut la 18 septembrie 53 in municipiul Italica din sudul Spaniei. Era fiul unui cetatean roman cu acelasi nume si al unei localnice iberice cu nume necunoscut. Originea si locul de nastere i-au determinat pe unii istorici antici sa-l numeasca ‘’hispan’’, el fiind primul imparat roman nascut in afara Italiei.. Traianus-tatal a fost un stralucit militar, fapt pentru care a primit functia de consul si apoi de guvernator al Siriei.
Traianus fiul si-a inceput cariera militara cu gradul de tribun militar sub comanda tatalui sau. Desi putea, conform legii, sa stea doar un singur in armata, Traianus fiul a servit ca ofiter 10 ani in legiunile din Siria, in cadrul carora a participat la campanii, manevre, constructii de drumuri si de fortificatii. El s-a remarcat prin rezistenta fizica, gandire si actiune rapida, in confruntarea cu caldura si pustietatea deserturilor siriene, unde mergea pe jos alaturi de ostasii sai. Chiar si la batranete se va intrece cu cei tineri la traversarea Eufratului inot. Astfel explica istoricul roman Dumitru Tudor marea popularitate a lui Traian in randurile armatei, institutia pe care se baza puterea imparatilor romani.
Dio Cassius ne spune despre modul in care Traianus controla armata: “Daca era iubitor de razboaie, se multumea cu victoria, cu umilirea dusmanului si cu sporirea teritoriala a statului roman; caci sub domnia lui nu s-a intamplat, cum se face de obicei in asemenea imprejurari ca soldatii sa se ingamfeze si sa comita excese. Asa de ferm domnea peste militari si de aceea pe buna dreptate Decebal se temea de el”. Grija sa fata de soldati s-a manifestat din plin in timpul bataliei de la Tapae (101) din primul razboi dacic, cand pierderile au fost atat de mari, incat chiar si Traian a trebuit sa-si rupa hainele pentru a se bandaja ranitii, asa cum apare si pe Columna din Forul. ce-i poarta numele. Tot in domeniul militar, Traian a fost autorul unor foarte bune regulamente militare, care au stat la baza unor tratate militare scrise in sec II si IV de catre Hyginus si respectiv Vogetius.
Din Siria a fost transferat pe frontiera germanica a Rhinului, apoi a ocupat functii civile la Roma, de unde a fost trimis la comanda legiunii VII Gemina din Hispania, pentru ca ulterior sa primeasca functia de guvernator al provinciei natale. In aceasta calitate a zdrobit revolta lui Saturninus (88), imparatul Domitian (81-96) rasplatindu-l cu functia de consul si apoi cu cea de guvernator al Germaniei.
Acolo l-a surprins vestea adoptarii sale de catre batranul si bolnavul imparat Nerva (96-98), fapt care echivala cu desemnarea sa ca succesor. Un rol important in adoptie l-a jucat sfatul fostului consul Lucius Licinius Sura, hispanic si el, care i-a devenit prieten si consilier. Sura il elogiase pe Traianus in fata lui Nerva pentru victoriile impotriva germanilor, pentru care a primit titlul de Germanicus. Sura considera ca numai un militar cu caracterul si experienta lui Traianus putea tine sub control cohortele pretoriene (garda imperiala), care il regretau pe tiranicul Domintian ce ii obisnuise cu daruri numeroase.
Iata cum il portretizeaza Dio Cassius pe Traianus pentru a motiva alegerea lui ca succesor in octombrie 97: “Traianus era un om cu totul deosebit, mai ales prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vanjos si infrunta toate greutatile cot la cot cu ceilalti, iar cu sufletul era la inaltime, deoarece nici nu se lasa purtat de indrazneala tineretii, dar nici impiedicat de batranete. Nu invidia, nici un nedreptatea pe nimeni, ci dimpotriva, ii onora pe toti cei buni si-i inalta in demnitati, de aceea nu nici se temea si nici nu ura pe nimeni. Nu-si pleca urecehea la intrigi si nici nu cadea prada maniei. Se feri de a acapara bunurile altora si a face onoruri nedrepte.” In alta ordine de idei, personalitatea lui Traian era caracterizata de austeritate, camaraderie, corectitudine si simtul masurii.
In mod asemanator l-a caracterizat si arheologul Vasile Parvan: “Asa era mare, simplul, cumintele, modestul, neinvatatul spaniol, care era acum imparat al Romei.”
Traian nu a plecat spre Roma nici in momentul adoptiei si nici la moartea lui Nerva la 27 ianuarie 98, datoria determinandu-l sa ramana inca un an la Rhin si la Dunare pentru a inspecta aceste frontiere naturale care desparteau imperiul de doi puternici inamici, germanii si dacii. Totodata, el i-a chemat la el pe Rhin pe principali nemultumiti din cohortele pretoriene, pe care i-a judecat si executat. Acestea au fost printre putinele condamnari la moarte pe care le-a pronuntat, judecandu-le prin prisma intaririi disciplinei militare. Ca urmare, si-a constituit o noua garda personala din soldati din provincie, iar sefului acesteia i-ar fi spus: “Sa folosesti spada ta pentru apararea mea , daca voi domni cu cinste; altfel sa sa o intrebuintezi pentru pedepsirea mea”.
Abia in primavara lui 99 va porni spre Roma, unde isi va face o intrare simpla, pe jos, fara lictorii din garda personala, in aclamatiile populatiei, senatorilor si cavalerilor. Lui Traian ii placea sa se considere nu un cap incoronat, ci primul dintre cetatenii statului, iubit si stimat de supusi. Un istoric antic, la care face trimitere Dumitru Tudor, observa ca Traian a fost printre putinii imparati aparati de asasinate mai mult de dragostea publica si mai putin de garda sa..
Popularitatea lui Traianus in randurile romanilor reiese si din urmatorul pasaj din Dio Cassius: ”Era daruit de natura cu atata inaltime de caracter, incat cand a ridicat Circul cel mare din ruinele sale, puse pe el o inscriptie in care arata ca l-a facut astfel, ca sa incapa in el tot poporul roman. Deci ii placea mai mult sa fie iubit pentru aceasta decat onorat. Se purta cu blandete fata de popor si cu demnitate in relatiile sale cu Senatul; era iubit de toti, dar netemut de nimeni, in afara de inamici. Lua parte la vanatorile organizate de cetateni, la ospetele, lucrarile, proiectele si petrecerile acestora, ocupand adesea al patrulea loc la masa si nu se sfia sa intre in casele cetatenilor fara garda. Nu poseda la perfectie stiinta oratoriei, dar ii stia rostul si o folosea. Nu era nimic in care sa nu se remarce…. el bea vin pana se satura, fara a se imbata, iar la petrecerile sale nu vatama pe nimeni.”.
Faptul ca avea simtul masurii si ca ii placea mai mult sa fie iubit decat onorat rezulta si din aceea ca respingea onorurile exagerate si lingusirile, neacceptand ca statuile sale din temple sa fie facute din aur sau argint, ci din bronz sau piatra. Nu refuza insa sa-i fie ridicate pe tot cuprinsul imperiului monumente inscriptionate cu laude pentru faptele sale de arme. Aceste monumente erau atat de multe, incat in sec. IV, imparatul Constatntin cel Mare remarca in gluma ca numele lui Traian se vedea peste tot ca si iarba ce se agata de pereti.
Relatia sa cu Senatul a fost una de colaborare (principatus et libertas), dar cu limite impuse de autoritatea sa de: imperator, tribun al poporului si Princeps Senatus (primul dintre senatori). Spre deosebire de predecesorii sai participa la sedintele Senatului, unde se dezbateau probleme de stat.
Dio Cassius ne spune ca in scrisoarea trimisa Senatului din Germania el se angaja “ca nu va ucide nici nu va dezonora pe un barbat virtuos si acestea le-a intarit prin juramant nu numai atunci, ci si mai apoi si s-a tinut de cuvant, cu toate ca s-au urzit conspiratii impotriv sa, caci din fire nu avea nimic suspiciune , nicci viclean , nici aspru , ci ii iubea pe cei buni , ii primea cu blandete si-i onora…”Aceasta atitudine a lui Traian contrasta cu modelul imparatilor tiranici, precum Caligula, Nero si Domitianuus si se asemana cu cel al imparatilor care au stiut sa pastreze aparentele republicane ale statului ca Augustus si Vespasian .
Mai mult, puterea sa se va extinde si prin faptul ca administratia provinciilor senatoriale (din interiorul imperiului) nu se ridica la nivelul provinciilor administrate de delegati ai imparatului (de granita), imparatul fiind nevoit sa intervina si sa trimita delegati ai sai si acolo. Un astfel de caz este cel al provinciei Bitinia (nordul Turciei) unde l a trimis pe prietenul sau., Plinius cel Tanar. S–a pastrat corespondenta dintre cei doi, in care se reflecta calitatile de administrator al lui Traian , care era solicitat de Plinius chiar si pentru prrobleme marunte. Tot de la Plinius a ramas si Panegericul lui Trauian, o cuvantare tinuta in fata senatului si a lui Traian, in care il elogiaza pe imparat pentru faptul ca a asigurat viata si existenta pasnica a concetatenilor sai, ca a suprimat lex maiestatis, folosita de Domitian pentru a condamana la moarte persoane din inalta soceitate si a le confisca averile, ca a pedepsit pe falsii denuntatori, ca informa mereu Senatul despre principalele probleme ale statului etc.
Dio Cassius ni-l prezinta pe Traian justitiarul, mai ales in cazurile guvernatorilor de provincii corupti: ”Cu toate ca era barbat iubitor de razboi nu se ingrijea mai putin de alte datorii ale administratiei, nici mai putin de ale justitiei, ci, cand in forul lui Augustus, cand sub porticul numit al Liviei, adesea si in alte locuri pronunta sentintele sale stand la tribuna.”
In timpul domniei lui Traianus imperiul s-a reconciliat cu filozofii, dupa ce inaintasii lui Traian ii persecutasera pe acestia. Ca urmare, grecul Dio Hrisostomul (40-120) va putea tine un discurs in fata lui Traian in care ii amintea acestuia despre datoriile imparatului fata de supusii sai. Dio il compara pe Traian cu zeul Hercules, muncitor si supus ordinelor lui Jupiter, zeul suprem. In domeniul religios Traian s–a aratat credincios traditiilor romane, avand ca zei preferati pe Jupiter, Hercules, zeii lari (casei), fiind tolerant cu cultele orientale, desi acestea incepusera sa se raspandeasca si la Roma.
Marea problema cu care se confrunta imparatul a fost cea financiara. Rezervele acumulate de inteleptul Vespasianus fusesera cheltuite fara limite de tiranicul Domitianus. Cu toate acestea Traian avea planuri mari, asa cum spune Dio Cassius: ”Cheltuia sume foarte mari pentru razboaie , foarte mari si pentru lucrarile de pace si cu toate ca cele mai multe si cele mai necesare cheltuieli le facea pentru drumuri, porturi si edificii publice nu varsa singele nimanui pentru aceste lucrari.” Problema a fost rezolvata cu prada capturata in razboaie, cu minele de aur din Dacia, cu severitatea administrativa in provinciile imperiale, care au inceput sa foloseasca coloni in locul sclavilor in agricultura, si cu infiintarea functiei de curatores ai finantelor municipale numiti direct de imparat.. Pe de alta parte a infiintat doua legiuni , II Traiana si XXX Ulpia (numarul legiunilor ajungand la 30, cel mai mare numar in perioada imperiului) , a redus luxul casei imperiale, a redus taxele de mostenire, a anulat impozitele restante ale contribuabililor saraci si a constituit un aparat fiscal de stat pentru a nu mai arenda veniturile publice unor persoane corupte. Dupa ce a redresat finantele imperiului a publicat dari de seama pentru a le confrunta cu cheltuielile inutile ale lui Domitianus si a altor inaintasi risipitori.
De asemenea la Roma, oras cu 1 milion de locuitori, existau o categorie a plebeilor intretinuti de stat cu alimente si bunuri cu diverse ocazii. Prin masuri favorabile agricultorilor si brutarilor si defavorabile speculantilor de cereale, Traian a putut adauga pe lista 15 000 de nume de copii de plebei. De asemena a impartit bani de trei ori: in timpul domniei sale: la sosirea la Roma in 99 si a constat in 65 de dinari pe cap de plebeu; celelalte in anii 102 si 107 dupa victoriile din razboaiele cu dacii, cand au revenit de cap de plebeu cate 500 si respectiv 650 de dinari. La aceste daruri trebuie adaugate si cele 123 zile de sarbatori dupa victoria finala impotriva lui Decebal. Astfel el punea in practica ideea ca poporul poate fi tinut sub control oferindu-i paine si circ.
Renumele lui Traian s-a proiectat si asupra numelor multor orase, care au adoptat numele de Ulpia sau Traianopolis: in Germania, provinciile dunarene, Africa de nord si Asia. A infiintat de asemeni colonii militare care ii vor purta numele: Ulpia Traiana pe Rhin, Ulpia Poeteovio (Ptuj, Iugoslavia), Ulpia Oescus si Ulpia Ratiaria (nordul Bulgariei)
Daca in viata privata Traianus era modest si econom, in viata publica s a aratat un iubitor al fastului si monumentalului. Cea mai importanta constructie a sa a fost Forul care-i poarta numele. In For se afla Columna si o statuie ecvestra a imparatului turnata in bronz si acoperita cu aur, care este subiectul unei anecdote transmisa de istoricul roman Ammianus Marcellinus. Cand imparatul Constantiu II a vizitat forul in 356 a ramas uluit de splendoarea calului si si a exprimat dorinta de a construi unul la fel la Constantinopol. La aceasta afirmatie, Hormisda, un print persan din anturajul imparatului a remarcat: ”Mai intai imparate, da porunca sa se construiasca un grajd ca acesta (forul lui Traian), daca esti in stare si numai dupa aceea adu si calul pe care ai intentia a-l ridica, asemanator cu cel pe care il avem in fata”. Forul a fost ocupat de numeroasele statui ale oamneilor celebri din Istoria Romei si cu Columna lui Traian . Aceasta pasiune a lui Traian pentru constructii a fost imitata in provincii de guvernatori, care se aflau intro adevarata intrecere.
Razboiul cu partii (Iran) a fost motivat in opinia lui Dumitru Tudor de dorinta lui Traian de a trai din nou viata de militar si de mirajul Orientului care pusese stapinire pe el din vremea tineretii din Siria. Ammianus Marcellinus il citeaza ca spunea frecvent fraza: “Ma voi tine de acest juramant , asa cum voi face din Dacia o provincia romana si dupa cum voi trece Dunarea si Eufratul (fluviu in Irakul de azi, hotar al imperiului roman si cel part). pe poduri.’’ In momentul in care a ajuns victorios impotriva partilor la Golful Persic ar fi spus: “Daca as fi inca tanar m-as incumeta sa o pornesc si spre indieni”. Victoria impotriva partilor i-a adus titlul de Parthicus si reabilitarea mandriei romane, grav afectata de infringerile din sec I iH. ale lui Crassus si Marcus Antonius.
Starea sanatatii sale era precara inca de la inceputul campaniei impotriva partilor, dar a rezistat pe front timp de patru ani (113-117) cu pretul agravarii bolii. In cele din urma s-a stins din viata la 13 august in orasul Selinus (Turcia), pe drumul de intoarcere spre Roma.
Amintirea lui Traian a fost pastrata de succesorul sau Hadrian, care i-a ridicat un templu in forul sau de la Roma, precum si la Alexandria, Antiohia (Siria), Pergam (Turcia) etc. Imparatul Iulian Apostatul (360-363) in lucrarea sa despre cezarii Romei, imagineaza o disputa oratorica aprinsa intre Traian si Alexandru cel Mare in fata zeilor pe tema victoriilor obtinute in razboaie. Zeii au decis ca lui Traian i se cuvinea premiul blandetii si al dreptatii. La randul sau regele ostrogot Teodoric cel Mare(493-526) dupa cucerirea Italei si l-a ales ca model pe Traian, supusii sai italici numindu-l “noul Traian”.
In evul mediu crestin s-a nascut legenda mantuirii sufletului pagan al lui Traian, fiind considerat singurul nebotezat caruia i s-a permis sa paraseasca iadul si sa intre in paradisul crestin, dupa indelungate rugaciuni ale papei Grigore cel Mare (590-604). Acesta a fost impresionat de povestea unei vaduve care ceruse de la imparat dreptate, deoarece fiul lui Traian i-ar fi ucis fiul. Pentru dreapta aplicarea a legii Traian a amanat chiar si plecarea in razboi si si-a pedepsit aspru fiul. Desi aceasta poveste este o legenda , deoarece Traian nu a avut copii, poetul italian Dante Alighieri a acceptat sa deschida cu versurile sale din Divina Comedie portile purgatoriului si apoi cele ale paradisului pentru un singur imparat roman necrestin:Traian. La randul sau, filozoful francez Voltaire il considera pe Traian modelul de monarh constitutional si luminat.
Cu ocazia implinirii a 1800 de ani de la moartea lui Traian, Vasile Parvan i a inchinat urmatorul memorial: ”Ochii mei te vad imparate , in zilele tale de incetat veghe. Cu statura ta majestuos inalta, cu parul tau alb inainte de vreme, cu fata ta nobila si energic dominatoare, cu ochii tai atenti privind ca pentru a patrunde dincol de lucruri si de oameni, cu fruntea ta brazdata de dunga verticala a vointei cu buzele stranse in semn de stapanire de sine, cu linistea ta sigura cuminte, hotarata rabdatoare, nesguduita si la nevoie aspra dar nu cruda, cu iubirea ta de ascultare, ordine, statornicie”.

Bibliografie
Tudor, D, Traian imparat al Romei, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1966
Tudor, D. (ed), Enciclopedia civilizatiei romane, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1982
De imperatoribus romanis: An Online Encyclopedia of Roman Rulers and Their Families, http://www.roman-emperors.org/trajan.htm

Irlanda: De la Valea râului Boyne la invazia vikingă.

Temüügin — Mon, 20 Jul 2009 09:21:32 +0000

Istoria Irlandei este inevitabil legată de vecinătatea Angliei, veşnicul model al alterităţii pe baza căruia irlandezii şi-au făurit cultura. Cu siguranţă că Irlanda arăta astăzi diferit sub orice aspect dacă nu se afla în vecinătatea celor ce au inspirat capitalismul, pionierat revoluţia industrială şi conturat colonialismul. Diferite culturi şi-au lăsat particularităţi în civilizaţia gaelică dar poate cea care a influenţat-o cel mai adânc a fost cea engleză chiar dacă de aceasta, irlandezii s-au ferit cel mai mult.
Valea râului Boyne este considerată leagănul culturii irlandeze, datorită descoperirii primelor urme de viață ce datează din a doua jumătate a mileniului 7 a.Chr. Popularea insulei s-a realizat prin traversarea mării dintre Marea Britanie si Irlanda iar apoi din sud, dinspre Franța sau Spania. Popularea insulei s-ar fi putut realiza și prin Sud-Estul Irlandei având în vedere că aceasta era încă unită de Țara Galilor în acele timpuri. Începând cu 6700 a.Chr. Irlanda a rămas o insulă izolată de Anglia . Urmele lăsate de aceste popoare, relicve, au fost descoperite în morminte ce au dus la o completarea unui profil fizic a locuitorilor ce demonstra primitivitatea civilizației respective. Creșterea animalelor domestice, fabricarea de arme, unelte si bijuterii mai târziu din bronz au fost caracteristici ale acestei civilizații.
Dintre monumente vechi ce atestă activitați umane incipiente putem aduce aminte: Cel mai mare cimitir megalitic din Irlanda – Carrowmore (comitatul Sligo, lângă satul Standhill), mormintele fiind împrăștiate pe o suprafață de 3.8 km.p. Aproximativ 100 de monumente au fost descoperite în acest complex dar doar 65 au scăpat atenției vandaliste din epoca victoriană. Situl 27 este estimat a fi unul dintre cele mai vechi din întregul complex, construcția lui fiind data la 3825 a.Chr .
Mormintele din Creevykeel, Dowth (3000 a.Chr.), Knowth care alaturi de Dowth si Newgrange constituie o parte a uriașei necropole descoperită în valea râului Boyne constituie alte urme ale acestei civilizații incipiente.
Tradiția irlandeză face referire la originile primilor locuitori ai acestor insule, aceasta bazându-se pe scrierile din Leabar Gabala (Cartea Invaziilor), ce povestește cum cei trei fii ai regelui Mileadh din nordul Spaniei, Heremon Heber si Ir, au cucerit insula în vremea lui Alexandru cel Mare după ce au învins Tuatha De Danann (o rasă considerată superioară, apropiată divinitații) .
Epoca bronzului datează din 2000 a.Chr. iar în ceea ce privește epoca fierului legăm apariția acesteia de popularea insulei de triburile celte (a început 600 î.hr. finalizată în 150 î.hr.). În insulele britanice din lunga si lenta invazie celtică, istoricii disting două valuri principale: primul format din goideli sau gaeli care s-au stabilit în Irlanda și în regiunile de munte din Scoția iar al doilea format din britani sau prytoni a căror limba a devenit familială galilor si bretonilor (din Franța) . Tribul celtic cel mai numeros -gaeli- și-a impus amprenta asupra dezvoltării culturii celte în insulă. Celții au reușit să-i înfrangă pe vechii locuitori datorită armamentului superior (din fier) și a calităților fizice și tehnice de luptă. Este totuși dificil de estimat când cele două culturi s-au întâlnit și completat.
Celții au administrat Irlanda în cinci provincii reunite într-o vaga Confederație: Leinster, Munster, Ulster, Meath și Connacht. Administrația centrală reunita în jurul regelui regilor „ri reuirech” deținea un control limitat asupra provincilor, ce erau controlate de regii provincilor„ruiri”. Ruiri avea în subordine pe regii clanurilor „ri” iar aceștia pe nobilii ce conduceau familiile „fine”. Clanul „tuath” unitatea de baza a lumii celte era compus din mici familii „debfine”, acestea reunind în ele circa patru generații de rude.
Coeziunea acestei Confederații era datorată și sistemului de loialitate bazat pe ostatici. Regelui superior îi erau încredințați membrii familiei, ca o dovadă a atașamentului și respectului față de o autoritate ierarhică. Limba, codul de legi „Brehon”, cultura orală și istoria adaptată după vechile legende au constituit baze ale funcționării acestui sistem. Elita politico-spirituală era alcătuită din privilegiați „memea” din care se distingeau, sacerdoții „drui”, poeții „file” și judecătorii „brithem” . Oamenii liberi „cele” erau baza societății irlandeze iar sclavii „mug” erau ultima treaptă în ierarhia socială. Existau două centre administrativ – politice, Emain Macha (lângă Armagh – localizat de Ptolemeu din Alexandria) și Tara în valea râului Boyne .
Administrația romană nu a fost interesată de insulă, deoarece beneficiile anexării ar fi fost minime, singurele măsuri luate fiind preventive, construirea de fortificații în munții Cambrian din Țara Galilor. Romanii s-au limitat în a administra o partea din Britania, ocuparea insulei efectuându-se în timpul administrației împăratului Claudius (41 – 54 p.Chr.), iar apoi construirea limes-ului (ridicat la granița fluidă dintre provincia romană și pământurile picților din nord) în timpul împăratului Hadrian dovedind dezinteresul Romei față de Irlanda și Scoția. Cucerirea si interesul doar asupra Britaniei se datora, fie unei desteptari a ofensivei romane sau „pur si simplu dorința de a stăpâni druidismul generator de tulburări în Galia” . Gaelii erau cunoscuți de romani sub numele de „scoți” iar țara lor Erin, sub numele de Hibernia.
Moștenirea lăsată de celți irlandezilor este uriașă. Limba și tradițiile celte au constituit dea lungul istoriei argumente în fața pericolului asimilării reprezentat de vecinii britanici. Astăzi cultura irlandeză, scoțiană și galeză prin toate formele ei, literatură, tradiții, sporturi, reușește să își conserve particularismele în fața unei culturi britanice permanent expansionistă. „În lume, probabil cea mai apreciată tradiție a culturii celte moderne este muzica [...]Irlanda și Scoția au tradiții muzicale neîntrerupte de secole, ce continuă să fie apreciate și care au inspirat alte genuri muzicale” .
Dacă administrația romană nu a fost interesată de Irlanda, nu aceeași atitudine o vom întâlni în Roma Papală de mai târziu. Primul șoc major extern pentru civilizația gaelică la constituit începutul creștinării insulei după trimiterea lui Palladius de către Papa Celestin în 431 p.Chr. Creștinismul sa extins până la moartea Sfântului Patrick (provenit dintr-o familie romană înstărită din vestul Britaniei) 461 p.Chr, acesta reușind să evanghelizeze aproape toată insula. Rezistența druizilor față de noua credință a fost puternică ea, încetând în secolul al VII-lea, atunci când creștinismul a fuzionat cu spiritualitatea gaelică. Scrierile Sf. Patrick reunite in „Confesiune” au constituit o sursă a explicării procesului de creștinizare din Irlanda.
Spiritul anarhic al gaelilor a determinat biserica creștină celtă la o servire a lui Dumnezeu mai directă, diferită de organizarea rigidă a bisericii romane. Călugării din Irlanda locuiau în colibe izolate și numai nevoia de siguranță i-a silit să accepte conviețuirea în chilii împrejmuite. În Irlanda, căsătoria călugărilor nu era interzisă și nici măcar a preoților mireni. Bisericile erau sărăcăcioase, fără altare iar botezurile se efectuau pe malul râurilor. Liturghia se făcea în gaelică iar comportamentul social al preoților era moderat. Multe sărbători se țineau după un calendar propriu acomodat cu cel al vechilor credințe deci diferit de cel oficial roman.
Până la invazia vikingă, Irlanda sa afirmat în Europa evului mediu timpuriu printr-o tradiție culturală de excepție („epoca de aur”) promovată de numeroasele mănăstiri creștine din insulă. Studiile creștine și profane predate se ridicau la un nivel calitativ echivalent instituțiilor culturale din Alexandria sau Constantinopol. Lanțul de mănăstiri au atras atenția multor nobili înstăriți cate au susținut aceste instituții. Dintre cele mai reprezentative mănăstiri aducem aminte: Kildare, Bongor Clonmacnoise, Glendalough, Shannon . Dintre operele ce au marcat această perioadă s-au evidențiat, The Book of Kells, The Book of Durrow .

Barbu Catargiu – Conceptia politica.

Temüügin — Sun, 19 Jul 2009 15:13:07 +0000

Barbu Catargiu, unul dintre cei mai controversaţi oameni politici ai României, îşi leagă numele de cunoscuta sintagmă “Totul pentru ţară, nimic pentru popor” şi se consideră că a fost primul şi ultimul care la rostirea acesteia credea cu adevărat în ea şi încerca să o pună în practică.
Dacă ar trebui să spunem doar câteva cuvinte despre acesta ar merita spus că a fost primul prim-ministru al României (după recunoaşterea de către Marile Puteri şi Turcia a Unirii celor două Principate sub numele de România) dar şi primul demnitar al României asasinat.
Barbu Catargiu s-a născut la 26 octombrie 1807 într-o ilustră familie, fiind fiul marelui vornic Ştefan Catargiu şi al Stancăi Văcăreaschi. Urmează şcoala grecească de la Măgureanu, aici fiind coleg cu cei mai mulţi fii de boieri. A învăţat gramatica greoaie a limbii elene .
Pleacă la Paris, unii credeau că pentru a studia pictura, dar a ales politica unde face temeinice studii universitare de litere, drept, istorie, filosofie, economie politică.
In 1834 se reîntoarce din străinătate şi devine membru al Societăţii Filarmonice, aici apropiindu-se de liderii opoziţiei împotriva guvernului A. Ghica. Astfel, la alegerile pentru Adunarea Obştească participă ca şi candidat al opoziţiei. Catargiu, care avea vârsta cerută pentru a fi deputat stabilită în Regulamentele Organice (minim 30 de ani) este ales pentru judeţul Ialomiţa (unde îşi avea proprietăţile), acum susţine un discurs care este considerat „discursul de fecioară” care produce o impresie neaşteptată asupra Adunării, remarcându-se printr-o linie organizatoare, prin energia frazei, vivacitatea gesturilor atrag simpatia auditoriului .
Odată cu instalarea Căimăcămiei de Trei, la 18 octombrie 1858, Barbu Catargiu a fost cooptat în Guvern, fiind titular al portofoliului Finanţelor, urmând apoi alte trepte ale ierarhiei politice până la cea de logofăt. A fost ales ca persoana care să-l desemneze pe domn la Adunarea Electivă din 1858 reprezentând Ialomiţa. Barbu Catargiu îşi va continua şi cariera ministerială şi guvernamentală.
În ceea ce priveşte Revoluţia de la 1848, el fiind un conservator convins, credea că dreptul public şi privat, ca să fie naţional trebuie să fie rezultatul activităţii poporului întreg şi nu al străinilor şi cel al cabinetelor. El nu credea în izbânda acţiunii Revoluţiei, de acum când puterile conducătoare – Guvernul Provizoriu şi Locotenenţa Domnească – se acuzau reciproc de trădare. Pentru că nu era de acord cu o asemenea manifestare Barbu Catargiu a părăsit Principatele şi a început vizitarea unor ţări ca Austria, Franţa, Anglia, ţări emancipate pentru a studia instituţiile de aici şi de a se întoarce apoi cu învăţăminte pentru patria sa .
In perioada 25 ianuarie – 26 martie 1859 a deţinut portofoliul Finanţelor în cabinetul condus de I.A. Filipescu.
Anastasie Iordache îl considera ca un nou doctrinar al conservatorismului intransigent care îşi face apariţia pe scena politică a ţării, tocmai în perioada de avânt al principiilor democrat-liberale în Principatele Române . Este unul dintre cei mai îndârjiţi susţinători ai regimului politic bazat pe privilegiul de castă al marii boierimi conservatoare. Considera că războiul Crimeei a pus din nou Principatele Române într-o situaţie critică.
De la proclamarea Convenţiei de la 7/19 august 1858 Barbu Catargiu se declară pentru respectarea ei până în amănuntele cele mai mici, căutând în toate legalitatea cea mai strictă, progresul modern ţi dreptatea pentru toţi, fapt care l-a făcut să fie campionul de necontestat al Partidului Comunist. El izbuteşte să facă din vechii boieri un partid politic compact şi puternic, capabil să lupte contra agitatorilor de meserie şi contra domnului, care voia să substituie voinţa sa voinţei alegătorilor. Spiritul său eminamente organizator a dat adepţilor săi disciplina regimentului şi unitatea în acţiunile politice .
Pentru a putea creiona concepţia politică a lui Catargiu este important a sublinia rolul pe care îl jucau conservatorii mai ales după Unire, dar şi rolul lui Catargiu în acest partid.
Conservatorii alcătuiesc după Unire o puternică forţă politică care reprezenta o emanaţie a vechilor stări de privilegiu politic, preponderenţa lor era rezultatul unei opţiuni bazate pe confruntări electorale. Atât în Moldova cât şi în Muntenia conservatorii dispuneau de o poziţie copleşitoare în Corpurile Legiuitoare, ceea ce însemna că o dorinţă de reorganizare a societăţii se realiza în spiritul celor mai egoiste interese de clasă. Problemele aduse în discuţie în toate Adunările priveau rezolvarea situaţiei politice a moşierimii în condiţiile asaltului noilor forţe sociale în direcţia unor reforme profunde, se fereau de reforme care să provoace societăţii zguduiri care afectau serios poziţiile marii moşierimi. Concepţia lor era de a închega un regim bazat pe ordine şi stabilitate, iar pentru ca acest lucru să se poată realiza erau gata să sprijine nu numai pe „indefinitul” Cuza – cum se exprima Barbu Catargiu – ci chiar pe „dracul în carne şi oase” . Factorul esenţial de coeziune era atitudinea faţă de problema agrară prin împotrivirea acţiunii de împroprietărire a ţărănimii şi consolidarea stăpânirii moşiereşti asupra proprietăţii funciare.
Pericolul pe care îl reprezentau liberalii îi determină pe conservatori să se grupeze în jurul unui lider politic care să învingă slăbiciunea din mijlocul lor, generată de rivalitatea dintre grupări şi care să se identifice, astfel că a fost desemnat Barbu Catargiu ca şef al conservatorilor munteni, încă din primele momente după Unire.
Încă din timpul luptei pentru organizarea statului naţional, Barbu Catargiu s-a afirmat ca „cel mai ireductibil şi implacabil apărător al intereselor marilor proprietari”. Prin talent şi cultură, prin hotărârea cu care se călăuzea în viaţă, prin autoritate şi prestigiu în rândurile „coreligionarilor” săi politici, prin energia şi vigoarea dovedite în lupta pentru concretizarea ideilor sale retrograde conservatoare, câştigase un mare ascendent în rândul clasei conducătoare şi în Adunările legiuitoare pe care le domina cu totul . Dar ceea ce contribuie la recunoaşterea lui ca şef fusese concepţia social-politică, pentru toţi conservatorii de talia lui progresul societăţii româneşti trebuia înfăptuit după cum chiar el spunea „răbdare şi vor veni toate cu încetul”, orice popor ce trece nepregătit de la o stare politică primitivă la o libertate garantată numai pe hârtie e osândit a cădea într-o tiranie sigură .
În calitate de şef al conservatorilor munteni, Barbu Catargiu se baza pe activitatea desfăşurată pe concursul unui comitet coordonator cu reşedinţa la Bucureşti. În concepţia lui V. Boerescu, Barbu Catargiu exprimă cel mai bine interesele de ansamblu ale acestui curent politic, pentru că înţelegea să făurească nu un partid modern, ci să strângă coeziunea dintre membrii unei „caste”. O asemenea tendinţă este dictată de faptul că în rândul conservatorilor erau numeroşi oameni demodaţi, produsul tipic al privilegiului, care au constatat cu stupoare că venise pentru ei „o nouă lume”.
Dovedind care a fost rolul lui pentru conservatori, el s-a afirmat în Parlament de la primul până la ultimul său discurs politic, a atras atenţia întregului Parlament de la cel mai însemnat discurs până la cel mai neînsemnat.
În toate biografiile despre Barbu Catargiu el este caracterizat ca un orator nepereche, demonstrând fermitatea cu care acesta îşi arăta ideile, conceptele. El era imprevizibil prin excelenţă, superioritatea lui vine de acolo că este totdeauna în situaţie.
Multe din discursurile pronunţate în Parlament se pot recita tot aşa de bine într-un salon sau într-o Academie, fără ca pentru aceasta să pară mai slabe, dar ale lui Barbu Catargiu nu sunt la locul lor decât în momentul şi pentru publicul dinaintea cărora au fost rostite, poate că multe dintre ele par astăzi neîngrijite dar tocmai acest efect le ridică în ochii auditoriului şi le făcea naturale . Discursurile lui chiar şi cele neînsemnate sunt numai realitate şi intuiţie, nici o degresiune cu scopul de a-şi pune în relief ştiinţa, nici un abuz de erudiţie nu vine să îngreuneze mersul repede şi viu al argumentaţiei sale.
Ca formă de guvernare, avea drept model sistemul din Marea Britanie. Considera că o clasă socială care nu a avut până atunci o viaţă publică nu se putea apăra de interese: de aceea membrii desfiinţatei aristocraţii erau mai potriviţi. Barbu Catargiu susţinea un regim constituţional, însă dorea ca regimul electoral să fie unul cenzitar ridicat pentru a exclude electoratul mai puţin instruit .
El dorea o evoluţie cu dezvoltarea normală a principiilor cuprinse în Convenţie şi Regulamentele Organice Adversarii săi politici urmau sistemul francez şi revoluţia. El nu visa o nobilime închisă în caste, ca a Indiei sau o oligarhie veneţiană, ci o nobilime accesibilă fiecărei capacităţi, cum este cea engleză, care cu timpul să cuprindă în sânu-i toată intelighenţia română.
Cu prilejul Unirii definitive, Barbu Catargiu a rostit în faţa Parlamentului de la Bucureşti un discurs epocal, comparabil cu cel al lui Mihail Kogălniceanu expus la 5 ianuarie 1859. „Dăltuit în memoria veşnică a românilor” va dăinui finalul discursul din 11 decembrie 1861 (adunarea cu ocazia recunoaşterii internaţionale a Unirii): „Să trăiască Domnul nostru care singuri, prin a sa stăruinţă ne-a dat mijlocul de a striga iarăşi „Trăiască România! Să trăiască Domnitorul veşnic şi nedespărţit de noi!”
Primul guvern al României, instituit de Cuza la 22 ianuarie 1862 l-a avut în frunte pe Barbu Catargiu, care a deţinut şi portofoliul Internelor şi cu intermitenţe Finanţele şi Lucrările Publice.
Când Europa a impus Convenţia, el a primit-o cu toate dispoziţiile ei din care vroia să facă baza dezvoltării ulterioare, el nu era vrăjmaşul reformelor moderate, înţelepte, dar era adversarul neîmpăcat al oricăror inovaţiuni dezvoltării violente .
Putem aprecia că Barbu Catargiu promovează un reformism concret, posibil, programul său doreşte o ameliorare şi nicidecum o schimbare bruscă care după părerea sa ar tulbura toate structurile societăţii, dar apără în continuare marea proprietate a boierimii.
Pentru a putea ilustra concepţia politică a lui Barbu Catargiu se vor urmări cele mai importante probleme în discuţie de după Unire, în timpul guvernării Catargiu.
În şedinţa din 2 martie 1862 s-a pus în discuţie legea presei în Moldova. La cererea de revizuire a Codului Penal Barbu Catargiu într-un discurs înflăcărat aduce argumentele necesităţii revizuirii Codului Penal care este diferit în Moldova de Muntenia şi cere unificarea lui, cere ca legea presei să fie pusă în aplicare: „şi am cerut ca o Comisiune să se ocupe de proiectul de lege al Comisiunii Centrale pentru aplicarea codicelui penal al Ţării Româneşti şi în Moldova, precum şi introducerea legii de presă acolo şi dincolo de Milcov astfel să ne scoată din nevoia de a vedea în o parte din ţară o lege criminală şi în cealaltă alta,din nevoia de a vedea în o parte presa supusă unei legi iar în alta fără nici o lege!”. „ … am cerut să unificăm legile noastre … ca să înlesnim mersul lucrărilor noastre şi să fim într-o stare normală.” . În urma unor interpelări ale lui M. Kogălniceanu se poate observa în discursul lui Barbu Catargiu fermitatea cu care acesta îşi susţinea punctul de vedere, neadmiţând să mai treacă câteva zile până la votarea acestor legi importante pentru cauza ţării.
Liberalii prin Mihail Kogălniceanu şi I.C. Brătianu s-au pronunţat pentru întocmirea unei legi a presei prin care se încerca o libertate de exprimare şi renunţarea la controlul presei; Barbu Catargiu prezintă dezavantajele pe care libertatea presei le-a adus în anii care au trecut prin acuze violente la adresa întregii clase politice a societăţii româneşti. Dacă se spune „ despre presă că este chemată spre a răspândi lumina: aceasta este una sinistră, a Iadului, lumina care întunecă, lumina infernală care a sădit germenii pernicioşi prin vinele şi sângele junimii, lumină care a înlocuit veninul chiar şi în copiii din şcoli”. Pentru el presa influenţează societatea în cea mai mare măsură şi ar fi existat pericolul unei nerespectări a legii, a guvernului. Barbu Catargiu la început a fost de acord cu o libertate a presei, de care are nevoie oricine dar „a fost efectul ce experienţe ne-a dovedit? Care a fost răsplata ce am avut? În loc de recunoştinţă am primit injurii şi calomnii de-a doua şi am fost atacaţi în tot ce avem mai sfânt.”. Libertatea presei poate fi considerată o valoare abstractă, dar punerea ei în practică poate genera abuzuri. Barbu Catargiu doreşte o unificare a celor două legi din Principate şi să se încerce „a se lua ce este mai bun din fiecare”.
La o nouă şedinţă din data de 21 martie tema de discuţie era legată tot de legea presei.. Barbu Catargiu credea că este inutilă o nouă discuţie asupra unei chestiuni care trebuia să se încheie de mult şi începerea discuţiilor mult mai importante privind noua structură politică a României şi anume Unirea. De aceea el cere atât din partea presei cât şi a miniştrilor şi deputaţilor dă se lase de-o parte propria persoană şi să se ocupe de „persoana cea mai mare, de patrie: faceţi pentru patrie toate câte ea are nevoie, organizând-o, întăriţi-o faceţi ca pretutindeni să respire ordinea şi siguranţa arătând-o Europei în această stare”. Catargiu este de acord cu libertatea presei, doar că libertatea cum o înţelege presa nu este constructivă, nu ajută la nimic, ba chiar denigrează patria şi persoanele acesteia. Catargiu era dezamăgit că în cei trei ani de libertate a presei aceasta nu a arătat în mod obiectiv cele petrecute în societatea românească şi nu a încercat să se focalizeze pe anumite probleme esenţiale pentru dezvoltarea ei ci îi interesează denigrarea unor persoane. O dovadă este felul în care ziarele au reacţionat la adresa conservatorilor la adoptarea legii din 23 martie. Reforma din 1 aprilie 1862 spunea „aşteptăm promulgarea legii contra presei, precum este aşteptăm osândul, în agonia sa între viaţă ţi moarte, securea călăului.”
Problema agrară a reprezentat după Unire principalul germen de dezbinare politică din cadrul societăţii româneşti. Relaţiile agrare purtau contradicţia socială „ cea mai gravă ţi cea mai fierbinte”, apăsând asupra „moşierimii ca un coşmar ” ea provoacă „neodihnă în toate inimile paraliza toate facultăţile”. Divergenţele de păreri în soluţionarea problemei agrare provocaseră cum remarca Barbu Catargiu , în iulie 1860 o „stare de necontenită frământare în care se aflau spiritele în ţara noastră” .
Caracterul absolut al proprietăţii era demonstrat şi prin prisma relaţiilor agrare. Îmbrăcând haina liberalismului conservatorii principiul relaţiilor de şerbie afirmând că acestea fuseseră abolite încă din timpul reformelor lui Constantin Mavrocordat. Clăcăşia, în concepţia conservatoare, nu era o instituţie feudală ci una modernă bazată pe libera învoială între muncă şi proprietate asemănătoare chiriei .
Grija lui Catargiu de a nu modifica legea electorală şi de a grăbi rezolvarea problemei rurale, au fost două probleme cu caracter politic şi social de cea mai mare însemnătate deoarece prin ele se punea în joc atât chestiunea proprietăţii cât şi viitoarea politică a ţării stăpânită până atunci numai de pătura aristocratică .
În cadrul Adunării Deputaţilor din 29 mai 1862 proiectul la ordinea zilei era proiectul de Lege rurală. Mihail Kogălniceanu a deschis dezbaterea asupra ei printr-un discurs de o mare valoare, atât din punct de vedere oratoric cât şi din punct de vedere oratoric, cât şi din punct de vedere istoric – el s-a pronunţat pentru împroprietărirea ţăranilor, luându-se „cu sila” din măştile proprietarilor, lui M. Kogălniceanu i-au urmat Gr. Cuza, în acelaşi sens, apoi gr. M. Sturdza, Dimitrie Ghica, A. Moruzzi, A. Arsache, care s-au pronunţat pentru proiectul de lege al Comisiei Centrale. Replica lui Barbu Catargiu a fost „dacă principiile de economie pe care se reazimă unii din dumneavoastră nu dau alt mijloc de a înmulţi averile decât de a lua de la unii şi de a da altora, apăi sărace sunt acele principii”. El este împotriva împroprietăririi ţăranilor şi nu din cauză că această împroprietărire se făcea prin confiscarea din averile boiereşti ci pentru că el credea că odată ce ţăranul român va avea pământul în posesie el nu va fi în stare să-l administreze, iar, în cele din urmă se va ajunge la starea iniţială şi va fi nevoit să-l vândă.
Catargiu face apel la moralitate: „dacă voiţi să faceţi pe ţăran liber, trebuie să-l faceţi virtuos, şi ca să fie virtuos trebuie să-l moralizaţi. A face dintr-înşi nişte milogi, nişte cerşetori calabrezi, care cu espengala în mână, să ceară de la cei mai avuţi decât ei punga sau viaţa? Aceasta e virtutea ce trebuie să aibă o naţiune care aspiră la libertate?” el însuşi se dă drept exemplu, fiind un mare proprietar de terenuri, că el ar putea să dea din proprietate nu 5, 7, 10 pogoane de pământ, ci 20 doar că ţăranul nu va putea să beneficieze de acest pământ pentru că ei trebuie să depăşească acel stadiu de a fi obişnuiţi să primească totul.: „faceţi dintr-înşi oameni virtuoşi, iar nu oameni plini de vieţii otrăvitoare familiei şi societăţii, şi atunci ţăranul ştiind să-şi apere vatra câştigând cu sudoarea sa va şti să-şi apere şi ţara lui.” El argumentează că acest favor nu este făcut niciunde în Europa, dând exemplul Marii Britanii unde din 28 de milioane de locuitori doar 250.000 erau proprietari dar ceilalţi nu puteau fi acuzaţi de lipsă de patriotism.
Barbu Catargiu demonstrează evoluţia proprietăţii rurale, considerând că „ţăranul n-a fost oprimat de proprietate”. El denaturează grav esenţa relaţiilor agrare din Principate, dând pe vina pe ţărani, care fără nici o îmbunătăţire funciară pe pământul dat în folosinţă, luau recolte de trei ori mai mare decât în alte ţări. Degajat faţă de condiţia vreunei obligaţii către ţăran, Catargiu susţine că boierii români n-au dat şi n-au promis nimic ţăranilor de natură să-i antreneze în vreo mişcare revoluţionară oarecare. El susţine cu convingerea că nu este necesar să constitui existenţa unei clase de oameni sărmani, ci şi cauzele înapoierii altminteri prin vindecarea răului se dezorganizează ţara care era supusă unei reforme .
Excluzând împroprietărirea pe moşiile particulare ca o obiectivitate impusă prin lege, conservatorii năzuiau să arunce această îndatorire asupra moşiilor publice ale statului şi mănăstirilor (ideea se reflectă în discuţiile conservatorilor încă din 1860) . Conservatorul Catargiu a argumentat urmările unor împroprietăriri a ţăranului care odată văzut cu pământul nu va putea să-l plătească răspunsul era evident – prin arendare.
O altă problemă de mare controversă între cele două poluri politice a fost problema manifestaţiilor stradale. Adunările şi demonstraţiile populare erau destul de frecvente, ele fiind privilegiul unor campanii electorale, de reuniuni politice mai importante cât şi de aniversarea unor evenimente istorice cum ar fi Revoluţia de la 1848. Radicalii sunt cei care introduc, în noua viaţă politică românească aceste demonstraţii de stradă care reprezenta o modalitate de protest faţă de măsurile respective ale guvernului. În optica conservatoare, asemenea manifestaţii erau considerate „ilegale şi demenţiale”, pentru ei era de neconceput ca mulţimea maselor populare orăşeneşti şi chiar săteşti, să fie amestecate în lupta politică. Reuniunile acestea erau, după Barbu Catargiu „cu atât mai blamabile” cu cât apăsau „voinţa mandatorilor ţării” împiedicându-i să delibereze nestingherit. Cu dispreţul caracteristic moşierimii retrograde faţă de straturile populare Catargiu considera că participanţii la ele erau oameni de cea mai joasă speţă, proveniţi din tot ce avea societatea mai rebarbativ .
Oportunitatea şi caracterul lor sunt în mai multe rânduri aduse în dezbaterea Corpului Legiuitor muntean, unde cel mai intransigent adversar al acestei modalităţi de raliere a maselor populare în jurul radicalilor era Barbu Catargiu, care interzicea o manifestare consacrată aniversării Revoluţiei de la 1848 .
În ultima şedinţă la care a participat Barbu Catargiu, cea din 8 iunie 1862 una din problemele care a creat conflicte a fost decizia unor liberali de a avea loc „pe data de 11 iunie pe Câmpul libertăţii un banchet poporal comemorativ, vă facem cunoscut aceasta, ca să nu se poată da interpretări rătăcite întrunirii de cetăţeni, ce se vor aduna pentru această serbare naţională.”(scrisoare adresată Prefectului de Bucureşti de către A. I. Arion, N.T. Orăşeanu, Gr. Miculescu, Gr. Heliot, E. Carada, I. Ionescu, C. Trandafir).
La această scrisoare conservatorii se opun vehement prin Barbu Catargiu care aduce în discuţie întâmplările petrecute cu exact un an înainte când au venit la Bucureşti pentru a serba această zi cu „flori”, „ voiţi să vedeţi şi dumneavoastră florile, trandafirii din acele buchete, cu care se găteau să serbeze? N-aveţi decât să mergeţi la Văcăreşti şi veţi vedea că buchetele se compuneau din topoare, cuţite, suliţe, ciomege şi chiar puşti şi îndată veţi înţelege ce scopuri nevinovate avea şi acea serbare!” El avertiza de consecinţele pe care le putea avea o nouă manifestaţie luându-şi răspunderea pentru orice pagube care puteau avea loc . Conservatorul îşi încheie ultimul discurs: „ Pacea, domnilor, pacea şi odihna sunt scăparea ţării şi voi prefera moartea mai înainte de a călca sau de nu a lăsa să se calce vreuna din vreuna din instituţiile ţării!”
O problemă care a fost mai puţin legată de numele lui Barbu Catargiu în comparaţie cu legea rurală şi legea presei ci alături de întreg Partidul Conservator susţineau introducerea şi dezvoltarea unei reţele de cale ferată, proiect cu care liberalii nu erau de acord. Conservatorii erau conştienţi de necesitatea unei reţele feroviare, un mijloc modern de comunicare, propunându-şi încă din primii ani de după Unire o politică guvernamentală în acest sens. Liberalii vedeau în reţeaua feroviară română o pârghie cu implicaţii economice mai complexe, reduceau utilitatea căilor ferate la sfera comercială şi a transporturilor de călători. Catargiu în discursurile sale era preocupat ca prin intermediul căilor ferate să sporească valoarea marii proprietăţi şi să transmită ţăranilor român preocupaţii noi, pe care le „socoteau de basma”.
Catargiu a fost acuzat că în calitate de prim-ministru nu a făcut nimic pentru unirea administrativă şi politică – această acuzaţie a fost făcută de principele Nicolae Şuţu. În rapoartele Consulului francez, Tillos, către ministrul de Externe al lui Napoleon al III-lea şi al baronului Eden „ catastrofa a fost provocată, dup mine, de impopularitatea pe care dl Catargiu şi-a atras-o de cinci luni de când este la putere şi în timpul cărora nu a făcut nimic pentru realizarea uniunii administrative şi politice a celor două ţări şi legea de presă care era opera sa .
După rostirea discursului de pe 8 iunie 1862 din Adunarea Deputaţilor despre o rezolvare a legii rurale şi a manifestaţiilor care trebuiau să aibă loc pe 11 iunie, Barbu Catargiu este asasinat.
Până la asasinarea lui Barbu Catargiu a fost şeful necontestat al grupărilor conservatoare, elementul care pun spiritul său refractar faţă de necesitatea unor largi reforme social-politice, energia, tenacitatea şi talentul oratoric a reuşit să dea coeziunea unui curent politic format din prea multe facțiuni.
BIBLIOGRAFIE

1. Bulei Ion, Conservatori şi conservatorişti în România, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001;
2. Anghel Demetriescu – Barbu Catargiu, Discursuri parlamentare (1859 – 1962 iunie, 8), ed. Minerva, Bucureşti,1914;
3. Filliti, Ioan C.,Un liberal clasic: Barbu Catargiu în Pagini din Istoria României Moderne, Bucureşti, 1933
4. Anastasie Iordache, Originile şi constituirea Partidului Conservator din România, , Paideia, Bucureşti,1999
5. Alexandru Lapedatu, Mărturii şi precizări nouă cu privire la sfârşitul lui Barbu Catargiu, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1939
6. Stelian Neagoe, Cazul Barbu Catargiu, o crimă politică perfectă, Bucureşti, 1992
7. Victor Slăvescu, Scrieri inedite ale lui Barbu Catargiu, Bucureşti, 1942
8. Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă(1859-1877), ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
9. Reforma, Bucureşti, 4 martie 1862, nr. 7

Statele Unite si Orientul Mijlociu – studiu asupra presei arabe

F.T. — Fri, 17 Jul 2009 21:29:19 +0000

Având în vedere climatul ostil în care Statele Unite sunt obligate să își promoveze politicile este clar că o analiză a a reacțiilor care le stârnește nu pleacă de la premise favorabile. Mai exact, dacă luăm în considerare anti-americanismul din regiune, programele propuse de SUA nu găsesc un teren fertil în care să rodească.
Pentru a analiza acest fapt, voi recurge la o trecere în revistă a presei arabe. Această metodologie este constructivă pentru că diatribele prezente în presa arabă arată de ce Statele Unite beneficiază de o credibilitate atât de precară, și ce trebuie să schimbe pentru a deveni un partener credibil.
Primul lucru pe care orice observator onest îl deduce din lectura presei arabe este suspiciunea cu care politicile americane sunt privite. În primul rând, presa arabă reflectă percepțiile publicului larg în ceea ce privește politicile americane din regiune sau așa cum un comentator sublinia “vederile exprimate de ziare nu sunt în divergență cu cele ale cititorilor” . Aceste reacții sunt, pe de altă parte, instrumentalizate de regim, pentru a distrage atenția către un inamic exterior, justificându-și astfel politicile represive.
Se poate spune că presa exprimă și opiniile regimurilor arabe: “acestea au permis critici constante, sălbatice, la adresa politicilor SUA – presa este suficient de controlată în Orientul Mijlociu, așa că jurnaliștii nu pot exprima opinii contrare cu ceea ce dorește puterea” .
După ce am justificat această abordare metodologică, trebuie menționat că toți comentatorii privesc politicile americane cu neîncredere, convinși de existența unei agende ascunse. Cu alte cuvinte, jurnaliștii arabi juxtapun politicilor americane un sistem de interpretare predefinit, care, de obicei se transformă într-o critică la adresa politicilor pro-democrație ale SUA. Acest fapt este foarte important, pentru ca această interpretare este primul semn al neîncrederii – “interpretează toate declarațiile politice într-un mod care aruncă o umbră de suspiciune asupra Statelor Unite” .
Cea mai importantă linie de analiză pe care jurnaliștii arabi o preferă este punerea egalului în modificarea politicii americane dupa 9/11 (care afirma că stabilitatea în regiune în dauna democrației, nu va mai fi valabilă) și schimbarea regimurilor. Într-adevăr, comentatorii arabi au interpretat retorica dură împotriva lui Yaser Arafat, urmată de intervenția din Irak, ca pe un indicator asupra politicii vitoare din Orientul Mijlociu.
De exemplu, într-un interviu acordat Financial Times, care a înfuriat presa arabă, Condoleeza Rice a afirmat că SUA nu dorește doar dispariția lui Saddam Hussein ci și “democratizarea sau marșul libertății în lumea arabă” . La acest interviu, cotidianul iordanian al-Dustour a răspuns într-o manieră dură: ”Ignoră (n.a. Condoleeza Rice) mai mult de o jumătate de milliard de musulmani care suferă de pe urma lăcomiei și opresiunii americane și a războiului contra Islamului și musulmanilor” , iar ziarul al-Hayat, cu sediul la Londra a condamnat “ayatollahul Condoleeza și exportul democrației” .
De asemenea, mai multe afirmații ale unor personalități neoconservatoare din apropierea lui George Bush, au escaladat această ostilitate. Un academic al Institutului American pentru Afaceri declara că “ar trebui… să folosim toata capacitatea noastră politică, morală și militară pentru a elibera popoarele din Orientul Apropiat de tiranie” . În mod evident, această retorică, dublată de cea a administrației Bush a condus presa arabă la ideea ca Statele Unite vor lansa o campanie care va schimba toate regimurile ostile din regiune, impunându-și dorința asupra respectivelor țări.
O analiză atentă a presei arabe realizată de specialiștii occidentali a relevat existența a trei leitmotivuri înaintate ca argumente împotriva politicilor americane de democratizare:
1. Democratizarea susținută de SUA nu este decât o perdea de fum, menită să ascundă interesele reale ale Americii în regiune. Pentru a-și susține argumentația, jurnaliștii arabi invocă dominația în zonă a Israelului, permisă de Statele Unite, care i-a oferit undă verde pentru a distruge insurgența palestiniană: “primul obiectiv al SUA este să susțină Israelul și să implementeze perspectiva sharonistă prin îndepărtarea de pe hartă a unei țări arabe cheie, oferind astfel Israelului dominația asupra regiunii pentru o perioadă nedefinită de timp” . Alte obiective amenințătoare ale SUA menționate de comentatorii arabi sunt securizarea resurselor de petrol, după ce în prealabil, SUA și-a extins hegemonia asupra statelor arabe. De exemplu, Salima Bensaid, un jurnalist marocan, conchidea că “administrația Bush nu este interesată de democrație, ci, mai degrabă, de hegemonie” .
2. Având în vedere istoricul său în regiune, SUA nu are credibilitate când vorbește despre democratizare. Pe lângă ignorarea drepturilor palestinienilor și susținerea regimurilor autocrate prietene, ziariștii arabi au în vedere și conflictul din Irak. Ei îl citează pe Khaled Soufiani, un activist în drepturile omului care s-a adresat unei audiențe care demonstra împotriva găzduirii Forumului pentru Viitor de către Maroc: “Despre ce democrație vorbesc? Despre cea de la Abu Ghraib sau cea de la Fallujah?” .
3. În conformitate cu dreptul internațional, SUA nu are dreptul de a se implica în problemele interne ale statelor din Orientul Mijlociu. Acest argument este unul folosit și de către retorica americană, motiv pentru care au fost create programe indirecte, ca MEPI. Așa cum vom arăta în continuare, aceste inițiative au determinat un nou val de critici.