Factori de dezintegrare ai Imperiului Habsburgic

Daca timp de mai bine de doua secole Imperiul Otoman a reprezentat o problema spinoasa pentru echilibrul zonei balcanice si pentru pacea europeana, am putea afirma ca spre sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul celui de-al XX-lea, treptat Monarhia Habsburgica devine „omul bolnav al europei”, puterea mult slabita care statea sa pericliteze desfasurarea afacerilor in sistemul european de puteri.
Gravitatea procesului de erodare a puterii habsburgice, este oglindita de afirmatia contelui Otto von Czernin – unul dintre ultimii ministrii de externe pe care i-a avut Austro-Ungaria: „Trebuia sa murim, aveam libertatea sa ne alegem felul in care sa o facem si l-am ales pe cel mai ingrozitor ” . Ceea ce frapeaza este pozitia nemiloasa care nu mai acorda nici o sansa continuitatii Monarhiei – fie aceasta si la nivel ipotetic – sfarsitul, fiind vazut ca o ingrata necesitate.
A.J.P. Taylor argumenteaza o posibila „continuitate” a Imperiului folosind un puternic ton ironic evidentiat mai ales de urmatorul exemplu: „Daca Monarhia nu ar fi fost invinsa la 1866, maghiarii i-ar fi acceptat pe slavi ca egali, germanii nu si-ar fi dorit un Imperiu German, popoarele supuse ar fi revenit la starea de tarani analfabeti si loiali, habsburgii ar fi incurajat sindicatele si reforma agrara, problema ar fi fost rezolvata pentru ca nu ar mai fi existat. Daca ar mai fi putut sa respire, mortul ar fi fost perfect sanatos”
Nu vom insista asupra efectelor revolutiei de la 1848 asupra procesului de dezintegrare a monarhiei dualiste, amintind doar de problematicile specifice ale revolutiei maghiare si prin extrapolare a intregii zone geografice in care aceasta se desfasoara. Maghiarii dovedesc acum ca pot avea un impact nu doar politic asupra Imperiului, mai mare decat tehnocratii de la Viena isi puteau imagina.
In plan extern interesele Austriei urmeaza o coordonata care le plaseaza in sfera politicii balcanice intrand in conflict sau in relatii de amicitie cu puterile vecine. Problemele specifice ale Vienei, periclitarea pozitiei in Confederatia Germana, ca urmare a neutralitatii in razboiul Crimeii (in contrast cu neutralitatea binevoitoare a Prusiei), ocuparea principatelor dunarene la cererea Portii (fapt ce atrage reactia Rusiei si primejduieste status quo-ul balcanic) si in final reactiile marilor puteri semnifica lepadarea de politica Sfintei Aliante.
Austria pierde prin aceasta un sistem favorabil fara a castiga nimic de pe urma prabusirii acestuia, ba mai mult, ajunge sa fie singura putere europeana care ajunge in planul izolarii, ocupand locul „cedat” de catre Rusia.
Triumfil ideii nationale, care pana acum se manifesta mai mult in plan ideologic ajunge sa loveasca Austria, odata cu conflictele din 1859 si 1866, soldate cu infrangeri usturatoare pentru Viena, infrangeri care se resimt in plan teritorial, demonstrand incapacitatea acesteia de a-si mentine fara sprijin extern granitele.
Ba mai mult, in 1867, criza interna si externa fara precedent, obliga Monarhia sa puna in aplicare compromisul dualist, actiune ce va marca domnia lui Franz Joseph pana la sfarsit. Atreagerea Ungariei in prim-planul politicii Vieneze, ba mai mult, maghiarii devin factori de decizie esentiali in Imperiu, obliga unele natiuni conlocuitoare, lezate in loialitatea lor fata de imparat si considerand ca au trecut in plan secund, sa ia atitudine.
Croatii catolici si traditional loiali dinastiei de Habsburg, se simt frustrati de compromisul impus de catre statul maghiar la 1868 si care ii plaseaza tutela Budapestei. Dupa incheiera compromisului, guvernul maghiar a impus limba nationala, „maghiarizandu-i ” pe toti locuitorii tarii. Aceasta polititca de asimilare aplicata celor ce voiau sa acceada in inalta societate era legitima in sine dar a fost insotita, in special dupa 1880 de imprudente ce veneau exact in perioada desteptarii nationale, fapt ce a atras dupa sine conflicte cu state vecine care isi sprijineau protejatii, compatriotii aflati in interiorul monarhiei dualiste, state precum Romania sau Serbia, dar mai ales prin prisma periculoitatii, Rusia. In ceea ce ii priveste pe croati, frustrarea pentru ei survenea prin simplul fapt ca ei, in calitate de servanti loiali ai imparatului s-au simtit inselati de alegerea facuta de la Viena, intrucat maghiarii, vazuti ca si contestatari ai imparatului, mai ales dupa momentul 1848, primesc cele mai mari privilegii, care dupa sine atrag retrogradarea croatilor la statutul de provincie administrata de catre maghiari. Evident, alegerea facuta la 1867 pare incorecta moral si daca privim problema de pe o pozitie neutra. Acest sir de evenimente da nastere unei colaborari care ar fi parut cu putin timp inainte imposibila. Chiar daca la inceput nu putea fi vorba de o relatie stransa, deciziile ulterioare luate de Budapesta si atitudinea binevoitoare a lui Franz Joseph fata de actiunile guvernantilor maghiari duc la cimentarea relatiei dintre sarbii ortodocsi si croatii catolici.
Alta reactie deosebitde importanta vis-a-vis de compromisul din 1867 este cea a cehilor. Alaturi de nobilimea istorica, cehii au fost marii pagubiti ai combinatiei austro-maghiare. Ca si pentru croati, mutarea vienei era frustranta intrucat in 1848,cea care facuse secesiune nu fusese Boemia, ci Ungaria, iar loialitatea ii fusese rasplatita prin incorporarea intr-un stat unitar.
Daca anul 1870 a reprezentata o cotitura capitala in politica germana (infrangerea Frantei si de aici privarea Austro-Ungariei de o alternativa in politica externa, cum ar fi fost o alianta cu Franta in ideea razbunarii infrangerii de la Sadowa). Efectul anului 1870 in politica externa a fost aruncarea Austro-Ungariei in Bratele Germaniei in planul politicii externe europene. Cu aceasta paranteza de politica externa incheiata si revenind la planul intern, daca momentul 1870 a reprezentat a fost de o importanta deosebita in plan extern anul 1871 a con sfintit blocajul situatiei politice interne, punand intr-un mod acut problema ceha. In acest an, cabinetul conservator Hohenwart, de tendinta federalista cauta realizarea unui compromis dupa modelul celui cu maghiarii, care sa multumeasca boemienii. In vara acestui an sunt demarate negocierile si se realizeaza pregatiri in vederea incoronarii lui Franz Joseph la Praga ca rege al Boemiei, eveniment ce ar fi avut rolul de a consfinti acordul dintre partea germana si cea ceha. Adversari exponentiali ai acestui posibil acord erau Andrassy, care se temea ca acordul ar fi amplificat cererile slavilor, si Beust (fostul cancelar) care ii argumenteaza imparatului ca acest fapt ar putea periclita apropierea de Germania, care devenise dintr-o miscare indezirabila, una indispensabila. Drept urmare, imparatul semneaza o ordonanta inacceptabila pentru Dieta Boemiei si refuza incoronarea la Praga. Acest lucru avea sa atraga consecinte deosebit de grave pentru Monarhie pana in 1918, pentru ca cehii, adanc ofensati de refuzul imparatului nu aveau sa-l ierte niciodata pentru acest pas gresit.
O alta insemnata lovitura primita de monathia habsburgica in plan intern a fost crahul bursier din 1873. Desi semne anuntand criza existau, climatul economic favorabil din anii precedenti impreuna cu atmosfera de exaltare ce domina datorita deschiderii Expozitiei Universale au dat o dimensiune dramatica crizei, accentuata si de faptul ca avea sa dureze. Prin consecintele sale, care aveau sa marcheze constiinta colectiva am putea afirma despre crah ca reprezinta un moment de cotitura. Aceasta se datoreaza faptului ca schimba pozitia liberalismului, aducandu-l in pozitia de acuzat. Criza il pune sub semnul intrebarii, ca sistem de gandire, ca principiu economic si pana la urma ca mod de organizare al societatii. Falimentul liberalismului, desi nu survine imediat dupa crahul din 1873 anunta mai devreme sau mai tarziu necesitatea revizuirii practicilor guvernamentale. In perioada urmatoare in Imperiu se va raspandi un puternic sentiment anticapitalist, formandu-se o bresa in spectrul politic. Prin breesa deschisa vor patrunde pe prima scena politica vieneza antisemitismul, crestinismul social, socialismul, care vor lua liberalismul la tinta grabindu-i declinul. Singur, votul cenzitar a amanat caderea liberalilor de la putere.
In ceea ce priveste Transleithania, compromisul dualist atrasese dupa sine un paradox. Momentul 1867 atrage micii nobilimi victoria politica, simultan cu ruina economica., mai ales dupa abolirea robotei la 1848. Dupa pierderea pamantului, aceasta are ocazia de a se transforma in noua functionarime. Alt paradox, este reprezentat chiar de aceasta transformare a micii nobilimi care in mod traditional era contestatara statului centralizat si ajunge acum sa se confunde cu acesta. Problema nationala ia (ca si in Cisleithania) aspectul luptei pentru functiile in birocratie (de aici decurgand si neaplicarea de catre nobilimea maghiara a legii nationalitatilor din 1868). Foarte important pentru situatia din Transleithania, si evolutia ulterioara a evenimentelor a fost aceasta atitudine. Dorinta micii nobilimi maghiare de a preveni o revolta in randul romanilor sau a slovacilor era mult mai mare decat cea de a face propria natiune sa creasca, iar gandul educarii taranimii maghiare nu ii preocupa deloc. Ideea centrala a guvernarilor maghiare tine de atitudinea radicala in problema nationalitatilor din Transleithania.
In plus fata de problemele specifice fiecarei dintre cele doua zone ale Imperiului, daunatoare pentru coeziunea acestuia erau si tensiunile existente intre Viena si Budapesta. Maghiarii, pe fondul avantului nationalismului, mai ales in timpul guvernarii partidului independentei (condus de fiul marelui Kossuth), vizau in principal monopolul limbii germane din armata imperiala. De asemenea cereau ca regimentele maghiare sa nu poata stationa in afara Ungariei si sa fie impusa obligatia depunerii juramantului pe constitutia maghiara. In fond, Budapesta urmarea crearea unei armate nationale. Evident ca acest lucru era inacceptabil pentru Franz Joseph intrucat armata si diplomatia erau singurele mari institutii in care mai supravietuia traditia monarhiei unitare. Principala arma folosita de monarhul habsburgic in contracararea acestor tendinte ale maghiarilor era amenintarea cu votul universal. Lucru care nu putea sa aiba decat consecinte nefaste asupra pozitiei dominante detinuta de catre maghiari in Transleithania intrucat acestia erau evident minoritari in regiune.arma folosita impotriva maghiarilor s-a dovedit a fi eficienta, dar pretul platit de imparat a fost fatal dualismului intrucat a insemnat permiterea desfasurarii politicii de maghiarizare, accentuata prin legea scolara a lui Apponyi din 1907.
In plan extern. Desi perioada cuprinsa intre anii ‚80 ai secolului al XIX-lea si 1903 se caracterizeaza prin acalmie, anul 1892 este notabi intrucat marcheaza iesirea Frantei din izolare, care prin apropierea de Rusia contribuie la fisurarea tot mai pronuntata a sistemului bismarckian. Mai mult, schimbarea de dinastie din Serbia, produsa la 1903, prin venirea la tron a familiei Karagheorghevici a insemnat ruperea Serbiei de la politica de aliniere fata de Austro-Ungaria si inlocuirea acesteia cu un program pan-sarbesc, in timp ce simpatiile Belgradului se muta inspre Sankt Petersburg. Parea a fi un moment favorabil unei interventii militare, Franz joseph se margineste la a recunoaste faptul implinit. Totusi, cresterea tensiunilor cu Serbia, imping Viena la masur de represiune economica, insa aceasta decizie a adus consecinte nefaste asupra economiei imperiale iar locul Vienei pe piata sarbeasca a fost luat de Germania si Franta (in special in sectorul armamentului, lucru ce va duce la apropierea Serbiei de Antanta).
Revolutia junilor turci atrage temerile Vienei in ceea ce priveste Bosnia- Hertegovina, care nu avea un statut limpede fixat si pute fi supusa aplicarii constitutiei turcesti datorita schimbarii de regim produsa in Turcia. Conjunctura parea a fi favorabila din moment ce Rusia nu era complet refacuta dupa esecul suferit impotriva Japoniei.
In baza unui acord informal intre ministrul de externe de la Viena (Alois Lexa von Aehrentahl) si miistrul de externe rus Isvolsk primul era sigur de acordul Rusiei in cazul anexarii Bosniei si Hertegovinei. In acest context Austro-Ungaria trece la fapte in data de 5 octombrie 1908 anuntand anexarea Bosniei si Hertegovinei, fapt ce atrage dupa sine reactia Rusiei. Situatia se amplificain momentul in care Isvolsk, sustinut de Franta si de Marea Britanie cereconvocarea unei conferinte internationale iar Sernia isi vede amenintate planurile si realizeaza pericolul reprezentat de constituirea la portile sale a uui pol ce ar fi reunit majoritatea slavilor sudici.
Desi in cateva randuri fusese pe punctul de a degenera, criza s-a soldat cu un epilog fericit pentru monarhie, printre altele si pentru ca atat imparatul cat si Aehrenthal considerau ca utilizarea fortei este „ultima ratio”. Totusi, anexarea Bosniei si Hertegovinei avea sa se dovedeasca un succes artificial, sau poate ai degraba o lovitura de imagine, in timp ce problemele cu care se confrunta monarhia nu isi gasisera inca solutia erodand in continuare sistemul. Problema Bosniei-Hertegovina avea sa atraga alte consecinte nefaste asupra dualismului datorita faptului ca prin anexarea celor doua provincii Viena modificase status-quo-ul in balcani, lucru ce a iritat marile puteri.
Inca din a doua jumatate a sec. al XIX-lea Viena era constienta ca, fiind cea mai slaba dintre puterile europene avea riscul ca, apeland la ajutor extern sa fie exploatata de un aliat mai puternic in scopuri straine de cele proprii. Aruncata in bratele Germaniei, si din acest motiv parasita si de Marea Britanie, Austro-Ungaria se gaseste in 1914 intr-o lupta pe viata si pe moarte cu un aliat incomparabil mai puternic. Astfel, posibilitatea ca nu doar inamicul ci si aliatul poate ameninta independenta Monarhiei ca putere independenta capata acum o forma acuta.
Totusi, cel mai dezastruos fapt era acela ca apropierea de Germania a adus Monarhia intr-o stare de izolare fata de celelalt puteri, care in ultimul secol fusesera interesate sa o protejeze. Aflata in pragul falimentului Monarhia avea nevoie de o demonstratie de forta pentru a-si demonstra statutul de mare putere. De aici si alegerea facuta in 1914, ca urmare a asasinarii lui Franz Ferdinand. Insa problema declaratei de razboi la adresa Belgradului in 1914 era ca, in precedentele crize, daca monarhia era dezamagita avea optiunea de a se reorienta in cautarea sprijinului. Dar, izbucnirea razboiului cu cele 3 membre ale antantei si Italia au lasat Austro-Ungaria fara aceasta optiune. Avea sa fie ultima din marile greseli comise de Viena, iar conflictul iscat in 1914 din dorinta de a demonstra puterea de care dispunea fost in fapt cantul de lebada al monarhiei habsburgice

Bibliografie:
1. Berenger, Jean, Istoria Imperiului Habsburgilor, ed. Teora, Bucure;ti 2000;
2. Bled, J.P., Franz Joseph, ed. Trei, Bucuresti, 2002;
3. Ellis, Steven, Empires and States in European Perspective, ed. Plus, Universita di Pisa, 2002;
4. Jelavich, Barbara, The Habsburg empire in European affairs, Rand McNally&Co. , Chicago 1969;
5. May, Arthur J., The Habsburg Monarchy 1867-1914, ed. Cambrige Massachusetts Univ. Press, Cambrige, 1965
6. Taylor A.J.P., Monarhia Habsburgica, ed. Allfa, Bucuresti, 2002;