- orice act de cunoaştere (implicit şi cunoaştere istorică) presupune o structură binară/duală: obiectul supus cunoaşterii ŞI subiectul cunoscător
- existenţialul în cunoaşterea istorică înseamnă analiza şi interpretarea subiectului cunoscător; această abordare existenţială în cunoaşterea istorică este supusă obiectivismului pozitivist, ea accentuând în schimb spiritul creator, viu, al subiectului cunoscător
- scrisul istoric este o aventură intelectuală, în care personalitatea istoricului e angajată în întregime şi din acest motiv istoria primeşte o valoare existenţială
- istoricul Dilthey consideră că restituirea istorică e în primul rând un act de autocunoaştere izvorâtă din subiectivitatea autorului, din tendinţa sa elementară de reconstituire a propriei biografii; de la propria biografie, prin extensiune, se ajunge la biografia întregii umanităţi
- filosoful francez Raymond Aron descoperă faptul că scrisul istoric conscrie biografia în marea istorie; afirmă că la un moment dat, un individ reflectează asupra aventurii sale individuale, o colectivitate reflectează asupra trecutului său şi umanitatea asupra evoluţiei sale; astfel, se naşte autobiografia, istoria particulară, istoria universală
- istoria aşadar are o valoare existenţială, pentru că relevă propria identitate, iar tentaţia istoriei de restituire a trecutului apare ca o determinare interioară a istoricului, a subiectului cunoscător, determinare pe care Heidegger a numit-o fiinţa istorică sau firea istorică – aceasta rezidă din sentimentul istoricităţii, imanent fiinţei umane; adică, sentimentul trecerii, al existenţei limitate; şi din acest motiv omul e preocupat de istorie
- acest sentiment al perisabilităţii omului predispune omul la studierea duratei, în sens de trecut istoric
- existenţialul în istorie valorizează trecutul din punctul de vedere al subiectului cunoscător, al istoricului, ce trăieşte în prezent; de aceea percepţiile asupra trecutului au o determinare a prezentului
- Benedetto Croce în Istoria ca şi gândire şi acţiune, spunea că întreaga istorie e o istorie contemporană, în sensul că istoriografia poate fi considerată ca o istorie întotdeauna contemporană; adică, scrisul istoric e marcat, impulsionat, de nevoile intelectuale şi morale ale momentului în care se scrie istoria; drumul parcurs de istoric în procesul de reconstituire a trecutului e marcat pe de o parte de istoricitatea fiinţei umane (marcat profund şi patetic), iar pe de altă parte, de asediul prezentului, ce îl provoacă pe om (şi implicit pe istoric) să reflecteze asupra propriului destin
- în consecinţă, caracterul existenţial al cercetării istorice e reprezentat de faptul că dialogul istoricului cu trecutul, vine dinspre angajarea acestuia în lupta cu imperativele vieţii prezente
- Raymond Aron afirma că în măsura în care el trăieşte istoriceşte, istoricul tinde în mod firesc spre acţiunea şi cercetarea trecutului viitorului său; între cele două repere, istoricul ocupă o poziţie intermediară – el face legătura între un trecut (istoria-realitate) şi un prezent (istoria-cunoaştere); această informaţie poate fi cuprinsă în formula:
H – i – h
unde H – istoria realitate; h – istoria cunoaştere; i – istoricul
H, h – timp tare; i – timp moale, sub presiunea lui H şi h
- trecutul e un timp tare, un timp obiectiv – care a fost; viitorul e şi el un timp obiectiv, pentru că e un timp care va fi
- prezentul, timpul istoricului, e un timp subiectiv, pentru că e un timp trecut, trăit în dublă ipostază: istoricul trăieşte ca re-trăire trecutul ŞI istoricul trăieşte prezentul = timpul existenţial
- acest timp prezent, nedefinit, deschis, e un timp/interval în care istoricul se ilustrează ca reconstitutor, ca povestitor, ca narator al trecutului; el instituie un discurs asupra trecutului, care nu e doar un simplu text spus sau scris, ci are trei caracteristici/valenţe
1. e un act memorizator
2. e un act evaluativ asupra trecutului
3. induce o anumită atitudine şi opinii asupra trectului, adică valorizează trecutul
- starea de spirit a istoricului în momentul reconstituirii trecutului e definită de o nelinişte existenţială, ce incorporează:
1. neliniştea cunoaşterii pure, erudite
2. neliniştea cunoaşterii determinată de nevoile sau de urgenţele prezentului
- din acest motiv, scrisul istoric se detaşează ca o istorie-curiozitate intelectuală şi ca o istorie prospectivă
- în ceea ce priveşte neliniştea existenţială ca predispoziţie, ca impuls spre cunoaşterea istorică şi implicit, opţiunea pentru meseria de istoric, există câteva reflecţii ale unor mari istorici; în cadrul lor, istoricii explică care au fost motivaţiile opţiunilor pentru meseria de istoric, fapt ce conturează dimensiunea existenţială a scrisului istoric
- Ph. Aries, în eseul Un copil descoperă istoria (1946) şi în cartea Un istoric de duminică, relevă neliniştile esenţiale, determinările sale personale spre cercetarea trecutului istoric; acestea îşi au originea în primul rând, în nostalgia faţă de trecut, cultivată într-un mediu familial profund regalist, unde se citea Action francaise – publicaţie ce spunea povestea trecutului Franţei; aplecarea sa spre un trecut prevalent regalist s-a concretizat în exerciţiile sale intelectuale de adolescent, de a întocmi genealogii, cronologii, scheme sintetice privind istoria universală
- în lucrarea sa din 1949, Istoria existenţială, el asociază aceste opţiuni pur intelectuale pentru istorie, asociază reflecţii asupra modului în care istoricul e permeabil la urgenţele timpului său; conform opiniei sale, istoria înseamnă un permanent dialog al prezentului cu trecutul; istoricul aparţine lumii în care trăieşte şi se află într-o permanentă străduinţă de a răspunde neliniştilor contemporanilor săi, nelinişti pe care le împărtăşeşte
