„Gata, îmi trecuse complet,
nu mai eram regalist, nu mai eram nimic
eram ateu, nu mai credeam in Dumnezeu,
în nimic. Nu mai credeam decât în partid”
(fostul torţionar Franţ Ţandără în Drumul Damascului)
Ororile sistemului totalitar comunist din România, în special cele comise în sistemul concentraţionar comunist au ajuns sa fie foarte bine reprezentate în memorialistica publicată în genere după 1989 de către foştii deţinuţi ai răposatului regim. Aplicarea modelului de Gulag importat din U.R.S.S se face uneori de o maniera obsesiv-destructiva de parcă ar fi vorba de depăşirea unor planuri cincinale în materie de crime, durere şi suferinţe însa ceea ce este mai dureros este faptul ca aceste efecte negative aduse de comunism în România au afectat societatea pe de-a-ntregul lăsându-i cicatrici care încă îşi mai fac simţită nefericita prezenţă.
Poate cel mai ironic fapt e ca regimul care se declara cel mai egal şi democratic îşi ticseşte lagărele de muncă şi închisorile cu oameni proveniţi din toate categoriile sociale. În postura de deţinuţi ajung astfel scriitori, oameni politici, prelaţi, dar şi ţărani, muncitori, şi chiar şi foşti comunişti căzuţi ulterior în dizgraţie. Majoritate memoriilor autohtone se vor a fi nişte radiografii obiective ale sistemului represiv comunist. C.C. Giurescu, spre exemplu foloseşte termenul de testimoniu în încercarea de a dovedi un plus de obiectivitate scrierilor sale despre care pretinde de asemenea ca ar fi amintiri redate fără părtinire şi fără ură cu cel mai pur scop istoric.
Etapele transformării deţinuţilor în nişte „epave” umane lipsite de demnitate sunt: arestul, ancheta, procesul , trecerea prin închisoarea de tranzit – care de regula e reprezentată de Jilava şi reprezintă ultimul contact cu un mediu cât de cât uman – şi într-un final cantonarea la închisoarea de destinaţie sau în lagărul de muncă silnica, în funcţie de pedeapsa primită.
Arestul şi ancheta:
Aceste prime doua etape ale procesului de transformare sunt privite din perspectiva memorialisticii drept etape tranzitorii. Oricum în perioada premergătoare arestului şi anchetei contactele existente între viitoarea victima si cei care ulterior se vor dovedi a fi torţionari sunt nişte contacte formale, caracterizate prin amabilitate . Registrul însa se schimbă de o maniera dramatică odată cu momentul arestării. Acest moment este perceput fie o scăpare de urmărire, fie ca o greşeală, cel adus în arest neştiind pentru ce se afla acolo. Începutul anchetei reprezintă de regula un şoc pentru victime , întrucât ancheta este dublată de tortură, fie ea fizică sau psihică. Modul de desfăşurare al anchetei releva un obiectiv precis pe care îl urmăreau anchetatorii, şi anume momentul în care victima cedează semnând o declaraţie incriminatoare cu privire la nişte fapte închipuite ori reale, moment care echivalează cu transformarea victimelor în instrumente supuse regimului. Atâta timp cât tortura fizica şi psihică erau necontenite şi mergeau mână în mână cu privarea de orice drepturi consecinţa inevitabilă a anchetei o reprezintă trimiterea în penitenciar a anchetatului.
Închisoarea ca spaţiu de opresiune şi supravieţuire:
Poate cel mai important element al închisorii este celula, întrucât este spaţiul în care deţinutul îşi petrece cea mai mare parte a timpului. În cazul majorităţii lagărelor de muncă avem însă de-a face cu barăci. Pe lângă celulele obişnuite mai avem de-a face şi cu o serie de celule specializate. De regulă, celulele sunt mici, înghesuite, şi adăpostesc un număr mare de deţinuţi. Oricum, varietatea lor este foarte mare datorită diferitelor roluri pe care le au (în cazul celor specializate) sau pur şi simplu diferenţiate datorită penitenciarului în care se află. Oricum, indiferent daca sunt mobilate cu paturi de lemn sau prezintă mobilier integrat, din beton scopul îl reprezintă izolarea deţinutului. Ba chiar mai mult, în penitenciare precum cel de la Aiud sau cel de la Râmnicu Sărat, se găseau celule speciale pentru izolare. Aceste condiţii, dublate de tortură şi de interdicţia de a vorbi in foarte multe dintre cazuri conduceau de cele mai multe ori la labilitate psihică. Comunicarea cu vecinii din alte celule se făcea foarte dificil prin intermediul Codului Morse exprimat fie prin tuse, fie prin bătăi in pereţi.
Baraca era specifică după cum spuneam lagărelor de munca silnică. De regula era de dimensiuni mari, găzduind câteva zeci de deţinuţi. Mobilierul extrem de auster era din lemn. Un lucru caracteristic era rata extrem de ridicată a mortalităţii.
Dintre celulele specializate amintim celula medicală, care insă in cazul multor penitenciare lipseşte. Ceea ce avea în plus această celula erau paturile cu saltele, şi posibilitatea administrării de perfuzii. Unul din cazurile cele mai fericite în ceea ce priveşte celulele medicale este penitenciarul Văcăreşti, care pe lângă acest fapt mai prezenta şi particularitatea ca deţinuţii politici şi cei de drept comun aveau acelaşi regim. Altă celulă specializată ar fi celula de triaj, caracteristică pentru penitenciarul Jilava. În acest tip de celula erau închişi deţinuţi de toate tipurile, pe o perioada scurta de timp, înainte să fie trimişi la alte penitenciare unde aveau e executat pedepse. Oricum pentru foarte mulţi deţinuţi Jilava cu-ale sale celule de triaj constituie un pas obligatoriu în transformarea pe care o suferă. Alte încăperi specializate erau camerele de tortură, însa existenţa acestora nu înseamnă neaparat că deţinuţii erau torturaţi doar aici. Bătăile puteau fi aplicate oriunde şi oricum. Alt tip de încăpere specializata era carcera, cu clarul scop de a izola persoana încarcerată.
De regulă celulele tip pentru deţinuţii politici numărau între 4 şi 20 de locuri, paturi cu saltele de paie, şi o oala de noapte, care de regula era departe de a răspunde nevoilor mai multor oameni ai căror alimentaţie era in genere bazată pe lichide. În afara acestor obiecte de mobilier nu exista altceva iar deţinuţii nu aveau voie să deţină altceva asupra lor, însa acest lucru era relaţionat cu atitudinea gardienilor, indulgenţa unora dintre ei fiind o adevărată mană cerească pentru deţinuţi.
Lucrurile de baza care îi ajutau pe deţinuţi să supravieţuiască în penitenciare erau mâncarea (chiar daca inuman de proastă), somnul, ţigările şi discuţiile (în măsura în care puteau fi purtate). Pe lângă acestea în penitenciarele unde se găseau intelectuali se făceau cursuri clandestine unii ocupându-se de propria educaţie/ reeducare în sensul clasic al cuvântului, acumularea de noi cunoştinţe ajutându-i intr-o oarecare măsură sa facă faţă tratamentului inuman şi să-şi păstreze integritatea capacităţilor mentale. De asemeni, credinţa în Divinitate îi ajuta pe mulţi deţinuţi sa facă faţă ororilor suferite.
Torţionarul:
Omniprezent în memorialistică, torţionarul (în cazul anchetatorului) reprezintă de regulă, la prima vedere, singura persoană relativ de încredere şi cu care deţinutul poate discuta (dintre membrii aparatului represiv), dar bruma de încredere acordată cu disperare torţionarului se dovedeşte a fi o greşeală de fiecare dată. De regula torţionarii sunt ca vârstă situaţi undeva intre 25 şi 40 de ani, chipeşi, aranjaţi îmbrăcaţi îngrijit. Însa bestialitatea de care dau dovadă ulterior coroborată cu minciunile spuse şi inventivitatea în materie de elemente de tortură îl aduc în viziunea victimei în postura de cel mai diabolic membru al aparatului represiv şi aducându-i astfel o aura mitică, prin excelenţă malefică. Gardienii sau anchetatorii erau studiaţi cu atenţie şi cu mare curiozitate de către deţinutul politic şi vice-versa. Rar au existat şi reprezentanţi umani ai represiunii, însa puţinii reprezentanţi „normali” ai represiunii erau sancţionaţi dacă tortura nu era aplicată cu originalitate şi cruzime ieşită din comun. Nicolae Steinhardt, vizibil marcat de excesul de zel al unor torţionari, clasifică gardienii în zeloşi şi moderaţi, cruzi-inventivi şi umani, iar din moment ce moderaţii constituie o excepţie, binele fiind prin urmare neprincipial, concluzionează că între bine şi comunism există o discrepanţă de principiu. Un aspect foarte important este reprezentat de vocabularul pe care îl prezintă memorialistica drept vocabular al reprezentanţilor represiunii privitor la deţinuţi. Acest vocabular conţine termeni de genul: „păduchi”, „viermi”, „jivine”, vădită fiind intenţia de degradare şi dezumanizare a victimelor in scopul unei legitimări a organelor de represiune care se considerau „aleşi” comunişti.
Şocul cel mai mare e reprezentat de transformarea victimei în călău în cazul Fenomenului Piteşti, şocul fiind uriaş datorită faptului ca în mod natural, persoana care primea cea mai mare doză de încredere era colegul de celulă şi implicit de suferinţa. Acest procedeu va atrage după sine consecinţe negative de o intensitate uimitoare pe palierul psihic al victimei datorită dezumanizării prin negarea oricăror valori morale, torturii nelimitate ca procedee precum şi lipsei oricărui mijloc de suicid.
Tipuri de deţinuţi:
În Gulagul autohton avem de-a face cu un mozaic de deţinuţi indiferent care ar fi criteriul de clasificare. Daca pornim de la considerente politice atunci majoritatea deţinuţilor sunt liberali, ţărănişti şi legionari, nelipsind însa nici comuniştii. Daca premisele sunt de ordin social atunci deţinuţii sunt fie intelectuali, fie ţărani, fie muncitori. De asemenea eterogenitatea e prezenta şi daca avem in vedere factorul religios. De o importanţa primordiala în clasificare deţinuţilor este insă dihotomia deţinut politic – deţinut de drept comun, întrucât în majoritatea cazurilor se făcea o diferenţiere clara între cele doua categorii.
În cazul deţinuţilor politici, potrivit memorialisticii, de o importanţa deosebită era diferenţierea între cei ce colaborează cu gardienii şi cei ce nu o fac. La modul general vorbind, deţinutul e categorisit de către aparatul represiv ca obiect sau ca necuvântătoare (procedeu văzut ca o etapă a dezumanizării). Memorialistica foloseşte pentru deţinuţi termenii de nimeni sau nimic.
Ţăranul ca tip de deţinut pare de regulă resemnat cu chinurile şi suferinţele la care este supus, găsindu-şi liniştea şi bucuria în cele mai mărunte şi neînsemnate lucruri. Femeia – deţinut pe de altă parte îşi minimizează martiriul comparativ cu bărbaţii.
Mai poate fi identificată o tipologie a luptătorului, războinicului, poate cel mai bine ilustrată de cazul lui Ion Ioanid care face tot ce îi sta în putinţa pentru a lupta împotriva regimului. În această ordine de idei, printr-o varietate de acţiuni de la greva foamei până chiar la evadare şi apoi călătoria de la Cavnic la Bucureşti în postura de fugar, pune probleme sistemului. Stăruinţa lui îl va aduce în situaţia de a fi expulzat.
O altă categorie este reprezentată de cei ce se regăsesc în detenţie, regăsire de sine de o manieră ascetică şi privită din perspectiva christică. Exemplul cel mai potrivit pentru acest tip de deţinut îl reprezintă Nicolae Steinhardt, pe care experienţa trăită în penitenciar îl purifică sufleteşte.
Atât Ioanid cât şi Steinhardt vorbesc despre tipul decăzutului ajuns astfel fie datorită caracterului său fie de cele mai multe ori datorită unor factori străini lui, în principal fiind vorba de tortura psihică. Exemplul cel mai potrivit pentru această categorie îl oferă deţinuţii trecuţi prin Fenomenul Piteşti datorita puternicelor şi continuelor şocuri psihice la care sunt supuşi.
Dezumanizarea capătă o dimensiune şocanta când unii deţinuţi apar doar cu numele in registrele oficiale dar datorită faptului ca după moarte sunt înhumaţi în gropi comune ajung sa nu se mai ştie nimic despre ei.
În loc de încheiere:
Numele de Memorialul Durerii cunoscut datorită emisiunii televizate în urmă cu câţiva ani se potriveşte ca o mănuşă memorialisticii (autohtone şi nu numai) cu privire la universul concentraţionar comunist. Această colecţie de memorii de detenţie oferă imaginea demonizată dar reală a defunctului regim comunist. În ceea ce priveşte iertarea, unii par dispuşi sa o acorde (precum Nicolae Steinhardt a cărui iertare ar izvorî din milostenia creştină ), alţii însă nu. Oricum evident este faptul că nimeni nu e dispus să uite.
Bibliografie:
1.BETEA, Lavinia, Am făcut Jilava în pantofi de vară, Convorbiri cu Ioana Berindei, Ed. Compania, Bucureşti 2006;
2.DIACONESCU, Ion, Temniţa: Destinul generaţiei noastre, Ed. Nemira, Bucureşti 1998;
3.GIURESCU, C.C., Cinci ani si doua luni în penitenciarul de la Sighet (7 mai 1970 – 5 iulie 1955), Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1994;
4.IERUNCA, Virgil, Fenomenul Piteşti, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990;
5.IOANID, Ion, Închisoarea noastră cea de toate zilele, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002;
6.JELEA, Doina, Drumul Damascului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002
7.SOLJENIŢÎN, Aleksandr, Arhipelagul Gulag, Vol I, Ed. Univers, Bucureşti, 1997;
8.STEINHARDT, Nicolae, Jurnalul Fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991
