Pentru a intelege Orientul Mijlociu, este imperativ să ne referim la celula de baza a societăților: omul, cu credințele si orientările sale. Utilitatea acestei incursiuni rezidă în faptul că este obligatoriu ca orice analiză ulterioară pe care o veti face acestui spatiu să fie eliberată de prejudecăți “civilizaționale”. Această avertizare servește celor care au tendința de a vedea în ceva “diferit”, un antagonism. Teza “ciocnirii civilizațiilor” este, din păcate, din ce în ce mai uzitată la nivel academic și jurnalistic, transferând această teză în mentalul colectiv, ușor de influențat de teorii cu tendințe maniheiste. Acesta este rolul articolului pe care-l veti lectura…demontarea teoriilor antagoniste dintre Orient si Occident, a prezumpțiilor Orientaliste și Neo-orientaliste.

Din aceste motive este necesar ca linia de demarcație dintre civilizații trebuie traversată și, la un punct, neantizată. Dintr-o perspectivă neutră, voi încerca să conturez o mai bună întelegere asupra practicilor și credințelor din Orientul Mijlociu, pentru a demistifica des evocata contradicție dintre Orientul Mijlociu și democrație.

Rădăcina antagonismului sus-menționat poate fi găsită în dialogul polemic dintre liberalism versus comunitarianism. Prima susține, ca teză centrală, că libertățile individuale trebuie protejate în dauna colectivității. Această perspectivă plaseaza individul deasupra oricăror mize ale comunității, și avansează prototipul individului “dezrădăcinat, neimplicat în comunitate” . Datorită emfazei asupra unicității și singularității individului, este denumită și “imaginea incompletă asupra sinelui” (“the thin view of the self”) .

Contrastant, comunitarianismul, așa cum îi indică și numele, accentuează drepturile speciale de care beneficiază comunitățile sau grupurile culturale, în calitatea lor de “depozitare ale valorilor culturale”.  Având în vedere că această paradigmă ancorează individul într-o comunitate, privindu-l ca pe o rotiță a unui mecanism, a fost denumită “imaginea completă asupra sinelui” (“the thick view of the self”) . La un alt nivel, această polarizare a fost transferată la nivel de civilizație, radicalizând antagonismul: comunitatea islamică vs statul liberal occidental.

Într-adevăr, în Orientul Mijlociu identitatea individului se conturează pe mai multe planuri, sensibil diferite față de cele occidentale (generație, vârstă, nivel economic și social). După cum spunea Bernard Lewis în lucrarea sa, “Identitățile multiple ale Orientului Mijlociu”, identitatea individului în societate este trasată de linia de descendență (sânge), spațiu geografic și apartenența la o comunitate religioasă.  În cuvintele lui Lea, “identitatea unui individ în Orientul Mijlociu este o mixtură de religie, afiliere și apartenență la un grup” .

Premisa identității multiple primite prin naștere a fost prezentată astfel încât să genereze concluzia că musulmanul este lipsit de individualitate, fiind arondat unor seturi identitare fără a putea alege: “este evident că nu pot  scăpa de forțele sociale care militează împotriva drepturilor individuale, specific statelor liberale” . Aceasta este o interpretare distorsionată asupra conceptului “umma”, una din credințele centrale ale religiei musulmane, care predică compasiunea și comuniunea cu divinitatea prin renunțarea la egocentrism.

Metoda prin care se extrage dintr-o credință doar acele elemente care servesc scopului fixat, poartă denumirea de esențialism cultural. În acest caz, scopul ultim este demonstrația că societatea islamică este încremenită în fața istoriei, fiind, așadar, neviabilă pentru democrație. Pentru a fi mai explicit, această teorie concluzionează că societatea islamică este atât de minuțios țesută, încât rezultatul este o izolare paralizantă, impermeabilă la elementele modernității.

Teoria sus-menționată este cea mai nouă elaborare social-politică a Orientalismului, care a fost denunțat de Edward Said și care susține că natura anti-democratică a societăților islamice este derivată din autoritarismul culturii musulmane. Această nouă forma a Orientalismului (neo-orientalismul) se inspiră nu numai din prezumpțiile asupra naturii obediente a Islamului (care literal înseamnă “ascultare”) dar și prin definirea conflictului pe tărâm cultural, fapt ce poate genera repercusiuni periculoase.  Concluzia acestei asumpții este că un conflict intercultural nu poate fi rezolvat decât în momentul în care una din culturi este transformată radical în conformitate cu valorile și tiparele celeilalte culturi. Efectul “bulgărelui de zăpadă” se traduce prin faptul că extremiști din ambele tabere, își pot extrage legitimitatea pentru acțiunile lor radical, din acest “conflict al civilizațiilor”, în care una trebuie să învingă.

Un ultim comentariu trebuie făcut pentru a disipa confuzia în privința incompatibilității dintre Islam și democrație, un fapt ce a devenit mai mult un subiect “la moda” decât o intenție substanțială. Deși este adevărat ca în Islamul clasic nu apare nicio noțiune care să se refere la cetățenie (aceasta fiind de inspirație colonială), sunt destule puncte de intersecție între gândirea islamică și democrație.

În primul rând, așa cum subliniază Bernard Lewis, unul din principiile Islamului este egalitatea între toți supușii lui Alah. În al doilea rând, libertatea în Islam este sinonimă cu dreptatea sau “buna guvernare”. Cu alte cuvinte, învățăturile Coranului arată foarte precis că liderul, conducătorul trebuie să își exercite puterea cu dreptate, în opoziție cu un uzurpator sau un tiran. Achiziția și exercițiul puterii își au originea în consimțământul dintre cel ce conduce și cel ce este condus.

Toate aceste noțiuni fundament: egalitatea, libertatea, dreptate, consimțământul, sunt principi comune democrației și Islamului fapt ce arată că “autocrația și despotismul nu sunt inerente societăților arabe” . Din contră ele sunt străine civilizației Islamice, la ora fondării sale.