Creationism-Evolutionism

De astazi Athenian Legacy o ”inroleaza” in redactie pe doamna doctor Anne Amon (licentiata in istorie – istoria religiilor) cercetator la Institutul de Studii Istorice din Haifa.
Anna este de origine romanca, ce a emigrat cu familia la sfarsitul anilor 80. Ne bucuram ca din putinul timp liber pe care il are, a decis sa colaboreze cu noi. Cu Multumiri H.N.

CREAŢIONISM-EVOLUŢIONISM

În lumea ştiintifică de astăzi, dezbaterea privind evoluţionismul şi creaţionismul a depăşit prin importanţă cadrul unei simple dezbateri academice.
Sunt angrenaţi în ea nu numai cercetătorii din paleontologie, microbiologie sau zoologie, ci şi filozofi, teologi şi chiar membri ai altor discipline, lucru firesc dată fiind anvergura temei vizate.
Evoluţia nu se confundă cu mişcarea, ci are loc când fazele unui fenomen diferă între ele, când se produce o schimbare succesivă.
Dar să vedem o definitie a evolutionismului:
“Evoluţionismul este ştiinţa care se ocupă cu studiul fenomenelor evolutive actuale şi reconstituirea evoluţiei trecute”.
Academicianul Radu Codreanu afirmă:”Evoluţia…păstrează raporturi organice cu toate ştiinţele biologice şi se extinde chiar mult dincolo de limitele lor…de la astronomie pînă la disciplinele sociale.”
Pentru Emil Racoviţă: “noţiunea de evoluţie nu este nici ipoteză, nici teorie, este o constatare de fapt, este una din cele mai sigure şi fundamentale dobândiri ale ştiinţei şi constituie împreună cu principiul conservării energiei, cea mai de preţ comoară din zestrea greu agonisită a omenirii.”
Julian Huxley declară: “Întreaga realitate este evoluţie, un singur proces de autotransformare”.
Evoluţia cuprinde toate stadiile dezvoltării Universului: dezvoltările cosmice, biologice, umane şi culturale…Viaţa este un produs al evoluţiei naturii anorganice, iar omul este un produs al evoluţiei vieţii.” (Theodor Dobzhansky)
Evoluţionismul nu e doar o teorie biologică, ci o concepţie atotcuprinzătoare. La o conferinţă –Virginia Technological Institute-un profesor declară: “Biologia secolului XX e aşezată pe o temelie de concepte evoluţioniste…Baza evoluţiei e de asemenea evidentă în domenii independente periferice, precum chimia, geologia, fizica, astronomia. Nici un concept ştiinţific nu este mai solid fixat în gândirea noastră, în metodele noastre şi în interpretările noastre ca acela de evoluţie.”
Transformarea necontenită a speciilor ca rezultat al continuităţii şi discontinuităţii genetice constituie procesul evoluţiei.
Pe plan ecologic evoluţia vieţii este efectul şi cauza proceselor de acumulare, transformare şi transfer de substanţă, energie şi informaţie avînd ca principală sursă de energie radiaţia solară.
Pe plan genetic este rezultatul schimbării în compoziţia genetică a unei populaţii al cărei punct de plecare este formarea de indivizi cu genotipuri diferite.
Elementul de bază al evoluţiei este selecţia naturală. Atât în concepţia darwinistă cât şi în cea modernă selecţia naturală este elementul de decizie care stabileşte valoarea adaptativă a mutaţiilor şi recombinărilor, generalizându-le pe cele favorabile (care conferă indivizilor purtători avantaje în lupta pentru existenţă) şi eliminându-le pe cele nefavorabile.
Naturalistul englez Alfred Russel Wallace a dedus, independent de Darwin, acţiunea selecţiei naturale, însă a evitat să o aplice în cazul unor aspecte ale naturii pe care le considera un apanaj exclusiv al omului, considerându-i pe oameni prea inteligenţi, rafinaţi, pentru a putea fi produsul unei simple selecţii naturale.
Mutaţiile, datorită caracterului lor întâmplător, nu pot orienta evoluţia.
Organismele vii posedă anumite caractere specifice care se moştenesc din generaţie în generaţie. Acest fenomen se numeşte ereditate.
Pe de altă parte, fiecare organism prezintă unele caractere care-l diferenţiază de toate celelalte organisme, fiecare individ fiind un unicat. Acest fenomen se numeşte variabilitate.
Ştiinţa care studiază ereditatea şi variabilitatea organismelor vii se numeşte genetică.
Se consideră că părintele geneticii moderne este călugărul ceh Gregore Mendel, care în urma unor experienţe efectuate pe diverse soiuri de mazăre, a enunţat primele legi ale eredităţii.
Genotipul cuprinde totalitatea informaţiei genetice dintr-un organism.
Fenotipul este ansamblul însuşirilor morfologice, fiziologice, biochimice ale unui individ, rezultate din interacţiunea genotipului cu mediul.
Zaharurile care intră în alcătuirea acizilor nucleici sunt riboza (acid ribonucleic)ARN şi dezoxiriboza la AND.
Unul dintre marii sistematizatori, chiar întemeietori ai evoluţionismului “ştiinţific” este Charles Darwin. Acesta publică celebra sa lucrare ”Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă”,în 1859, după 20 de ani de studii, efectuate cu ocazia unei călătorii în jurul lumii cu nava Beagle. Această carte provoacă o adevărată revoluţie în rândul oamenilor de ştiinţă şi al întregii societăţi prin afirmarea că plantele şi animalele nu au fost create de o forţă supranaturală, ci ele derivă dintr-o formă de viaţă precedentă, dispărută.
Dar el nu este întemeietorul evoluţionismului, deşi este considerat cel mai reprezentativ. Înaintea lui, alţi cercetători au observat că unele specii de plante se pot modifica prin hibridizare, de către om şi au presupus o evoluţie de la simplu la complex.
În 1759, cu o sută de ani înainte de “Originea speciilor”, K.G.Wolf publică lucrarea “Theoria generaţionis”, care marchează începul evoluţionismului în ştiinţele naturii. El combate teoriile religioase şi metafizice, fără succes deosebit, şi pune bazele teoriei epigenezei.
Câţiva ani mai târziu, un alt naturalist celebru, Jean Baptiste Lamarck (1744-1829) a publicat în 1809 o lucrare “Filozofia zoologică”, iar în 1815 publică “Istoria animalelor fără vertebre.”
El împarte animalele în vertebrate şi nevertebrate, şi le împarte în mai multe grupe evolutive. Neagă fixitatea speciilor, susţinând că speciile au o stabilitate relativă, derivând unele din altele în urma unor mici variaţii ce se acumulează treptat de la o generaţie la alta.
Două dintre ideile sale sunt considerate revoluţionare pentru epoca sa:
-posibilitatea ca viaţa să fi apărut pe cale spontană, sub forme inferioare, care, sub influenţa unui “impuls iniţial”, parcurg un drum trasat de acesta.
-condiţiile de mediu, schimbătoare, forţează vieţuitoarele să se abată de la acest drum, adaptându-se noilor condiţii de viaţă
Aşadar toate speciile, inclusiv omul, descind din alte specii; variaţiile se datorează influenţei directe a mediului şi modificările dobândite devin ereditate, explicând realizarea adaptărilor. Fiinţele vii se transformă sub influenţa factorilor fizici din mediul înconjurător “factori lamarckieni”. Ele se adaptează la mediu prin variaţii lente, care se transmit ereditar.
Interesantă este ideea conform căreia procesul de adaptare nu este doar progresiv, ci şi regresiv,cum ar fi atrofia organele care nu funcţionează, unele părţi dezvoltându-se, altele regresând.
Un alt element interesant este însă existenţa în natură a unor fiinţe neevoluate, cu o structură primitivă; Lamarck explică aceasta emitând o altă teorie, aceea a creării continue de fiinţe noi (teoria arhigoniei). Darwin combate această teorie, din cauza elementului vitalist, arătând că variaţia poate continua un număr de generaţii, apoi se poate opri, reapărând la nevoie, fără a fi creată de nimeni.
Dar Lamark consideră că evoluţia se datorează în principal unei tendinţe interne spre perfecţionare continuă.Acest lucru a fost însă aspru combătut de către Darwin, care nu vede vreo tendinţă internă de perfecţionare. Lui Lamarck i se mai reproşează şi faptul că a considerat că adaptarea şi evoluţia sunt procese separate, având naturi calitativ diferite.
Aceste idei privind evoluţia unui animal sau plantă din altceva-superior, provin din greutatea de a distinge speciile şi variaţiile, din gradaţia aproape perfectă a formelor în anumite grupe, cât şi în urma analogiei dintre plante şi animale.
Se consideră în prezent că Lamarck a greşit când a afirmat că caracterele somatice se transmit urmaşilor, pentru a-i avantaja în lupta pentru existenţă: de exemplu, musculatura puternică s-ar transmite urmaşilor-eroarea este evidentă. Nu funcţia crează organul, ci organul apare iniţial, deşi nu cunoaşte funcţia: picioarele se dezvoltă la un embrion uman, deşi fătul nu ştie să meargă.
Concepţia moştenirii caracterelor dobândite susţinută de Lamarck nu a fost validată de ştiinţă. Însăşi natura cadrului genetic împiedică orice modificare deliberată a programului genetic sub influenţa mediului. “Programul genetic nu primeşte lecţii de la experienţă”.
Revenind la Darwin, şi el a observat asemănările dintre animale, şi a tras concluzia controversată că din moment ce se aseamănă, ele provin din aceiaşi urmaşi.
In opera lui Darwin găsim câteva idei fundamentale:
-convingerea că viaţa provine din materie anorganică, moartă
-viaţa evoluează, transformându-se, luând diferite forme.
-sensul evoluţiei, de la simplu la complex.
Darwin a observat că plantele şi animalele duc o luptă crâncenă pentru a trăi, atât între ele cât şi cu natura potrivnică. Cruzimea vieţii l-a făcut să nege existenţa unui Creator, considerând că viaţa însăşi determină schimbările din natură:
“Nu am intenţia să scriu ca un ateu…Nu mă pot convinge pe mine însumi că Dumnezeu generos şi omnipotent a creat întradins Ichneumonidul cu intenţie expresă ca el să se hrănească cu omida vie, sau că pisica trebuie să se distreze cu şoarecele…”
(O femelă de viespe săpătoare nu numai că-şi depune ouăle în omidă, astfel încât larva ei să se poată hrăni, dar ea îşi orientează cu grijă înţepătura într-un ganglion al sistemului nervos central al prăzii de aşa manieră încât să o paralizeze, dar nu să o omoare. În felul acesta hrana se menţine în viaţă, proaspătă. Nu se ştie dacă rostul paraliziei este anestezia generală sau doar imobilizarea victimei. Cazul din urmă presupune faptul că prada ştie că este mâncată de vie).
Aşadar, pentru a supravieţui, o fiinţă trebuie să evolueze, deci nu există specii create de la bun început de Creator, ci totul evoluează, pe baza mutaţiilor din organism;
După Darwin, evoluţia a avut un ritm lent: (“Dacă numeroase specii aparţinând aceloraşi genuri şi familii au apărut într-adevăr simultan, acest fapt ar fi fatal teoriei evoluţiei prin selecţie naturală, deoarece dezvoltarea pe această cale a unui grup de forme ce se trag dintr-un singur strămoş, trebuie să fi fost un proces extrem de lent…”) fiind criticat în prezent pentru că deşi a cunoscut variaţiile bruşte, el nu le-a luat în considerare; mai mult, le-a combătut, aducând dovezi paleontologice. “Rezultatul (variaţiilor bruşte) va fi adesea mult încetinit prin încrucişare liberă.”
Tot Darwin enunţă principiul conform căruia o specie nou apărută va extermina specia din care a provenit: copiii îşi ucid părinţii: “Descendenţii perfecţionaţi şi modificaţi ai unei specii vor cauza, în general, exterminarea speciei parentale…” “Astfel, din bătăliile naturii, din foamete şi moarte decurge în mod direct cel mai important obiect pe care-l putem concepe, şi anume producerea animalelor superioare.”
( Dar unii biologi moderni chiar văd astăzi evoluţia ca o sumă de variaţii bruşte, excluzând variaţiile lente).
Mecanismul esenţial al acestor transformări este selecţia naturală. Aceasta stabileşte valoarea adaptativă a mutaţiilor şi recombinărilor, generalizându-le pe cele favorabile şi eliminându-le pe cele nefavorabile. Mutaţiile reprezintă “materia primă a procesului evolutiv”.
Soarta mutaţiei fie că este avantajos selectiv, fie dezavantajos,fie că e neutră adaptativ, depinde de presiunea selecţiei naturale, mai mare, mai mică, în funcţie de condiţiile de mediu.
Aşadar, principalele cauze ale evoluţiei biologice sunt mutaţiile şi selecţia naturală, aceasta reflectându-se în transformarea evolutivă divergentă şi totodată adaptativă a speciei.
Academicianul român Nicolae Botnariuc apreciază că orice teorie ştiinţifică a evoluţiei se confruntă cu rezolvarea a cel puţin trei probleme speciale:
-cauzele evoluţiei,
-mecanismele prin care se produc adaptările speciilor,
-diversitatea crescândă a formelor vieţii.
Selecţia naturală asigură supravieţuirea celor mai apţi indivizi, adică a acelora care posedă variaţii utile, întâmplătoare. Variaţiile ereditare utile se vor acumula în decursul generaţiilor, ceea ce va conduce la transformarea speciilor, acestea adaptându-se cel mai bine la mediu, dar niciodată perfect.
Când vorbim despre selecţie naturală trebuie să menţionăm că Darwin face distincţie între
-selecţia naturală, care a început odată cu apariţia vieţii
-selecţia artificială, care se realizează prin acţiunea constantă a omului prin îmblânzirea animalelor.
Selecţia artificială fiind făcută de om, acţionează în favoarea omului, iar selecţia naturală acţionează întotdeauna în favoarea speciei, asigurându-i acesteia o adaptare mai bună la condiţiile de mediu.
Mai este şi o selecţie specială naturală: selecţia sexuală, adică succesul în lupta dintre indivizii de acelaşi sex, si transmiterea caracterelor de urmaşi.
Este bine să menţionăm că Darwin a emis principiul determinismului, adică al explicării tuturor fenomenelor naturale prin cauze naturale pure.
În prezent i se reproşează lui Darwin nelămurirea principiului său de bază, supravieţuirea celor mai adaptaţi: cine supravieţuieşte?cel mai adaptat; dar cine este cel mai adaptat? Cel care supravieţuieşte…Acest lucru reprezintă o problemă de logică, fiind o tautologie.

ANNA AMON