Barbu Catargiu, unul dintre cei mai controversaţi oameni politici ai României, îşi leagă numele de cunoscuta sintagmă “Totul pentru ţară, nimic pentru popor” şi se consideră că a fost primul şi ultimul care la rostirea acesteia credea cu adevărat în ea şi încerca să o pună în practică.
Dacă ar trebui să spunem doar câteva cuvinte despre acesta ar merita spus că a fost primul prim-ministru al României (după recunoaşterea de către Marile Puteri şi Turcia a Unirii celor două Principate sub numele de România) dar şi primul demnitar al României asasinat.
Barbu Catargiu s-a născut la 26 octombrie 1807 într-o ilustră familie, fiind fiul marelui vornic Ştefan Catargiu şi al Stancăi Văcăreaschi. Urmează şcoala grecească de la Măgureanu, aici fiind coleg cu cei mai mulţi fii de boieri. A învăţat gramatica greoaie a limbii elene .
Pleacă la Paris, unii credeau că pentru a studia pictura, dar a ales politica unde face temeinice studii universitare de litere, drept, istorie, filosofie, economie politică.
In 1834 se reîntoarce din străinătate şi devine membru al Societăţii Filarmonice, aici apropiindu-se de liderii opoziţiei împotriva guvernului A. Ghica. Astfel, la alegerile pentru Adunarea Obştească participă ca şi candidat al opoziţiei. Catargiu, care avea vârsta cerută pentru a fi deputat stabilită în Regulamentele Organice (minim 30 de ani) este ales pentru judeţul Ialomiţa (unde îşi avea proprietăţile), acum susţine un discurs care este considerat „discursul de fecioară” care produce o impresie neaşteptată asupra Adunării, remarcându-se printr-o linie organizatoare, prin energia frazei, vivacitatea gesturilor atrag simpatia auditoriului .
Odată cu instalarea Căimăcămiei de Trei, la 18 octombrie 1858, Barbu Catargiu a fost cooptat în Guvern, fiind titular al portofoliului Finanţelor, urmând apoi alte trepte ale ierarhiei politice până la cea de logofăt. A fost ales ca persoana care să-l desemneze pe domn la Adunarea Electivă din 1858 reprezentând Ialomiţa. Barbu Catargiu îşi va continua şi cariera ministerială şi guvernamentală.
În ceea ce priveşte Revoluţia de la 1848, el fiind un conservator convins, credea că dreptul public şi privat, ca să fie naţional trebuie să fie rezultatul activităţii poporului întreg şi nu al străinilor şi cel al cabinetelor. El nu credea în izbânda acţiunii Revoluţiei, de acum când puterile conducătoare – Guvernul Provizoriu şi Locotenenţa Domnească – se acuzau reciproc de trădare. Pentru că nu era de acord cu o asemenea manifestare Barbu Catargiu a părăsit Principatele şi a început vizitarea unor ţări ca Austria, Franţa, Anglia, ţări emancipate pentru a studia instituţiile de aici şi de a se întoarce apoi cu învăţăminte pentru patria sa .
In perioada 25 ianuarie – 26 martie 1859 a deţinut portofoliul Finanţelor în cabinetul condus de I.A. Filipescu.
Anastasie Iordache îl considera ca un nou doctrinar al conservatorismului intransigent care îşi face apariţia pe scena politică a ţării, tocmai în perioada de avânt al principiilor democrat-liberale în Principatele Române . Este unul dintre cei mai îndârjiţi susţinători ai regimului politic bazat pe privilegiul de castă al marii boierimi conservatoare. Considera că războiul Crimeei a pus din nou Principatele Române într-o situaţie critică.
De la proclamarea Convenţiei de la 7/19 august 1858 Barbu Catargiu se declară pentru respectarea ei până în amănuntele cele mai mici, căutând în toate legalitatea cea mai strictă, progresul modern ţi dreptatea pentru toţi, fapt care l-a făcut să fie campionul de necontestat al Partidului Comunist. El izbuteşte să facă din vechii boieri un partid politic compact şi puternic, capabil să lupte contra agitatorilor de meserie şi contra domnului, care voia să substituie voinţa sa voinţei alegătorilor. Spiritul său eminamente organizator a dat adepţilor săi disciplina regimentului şi unitatea în acţiunile politice .
Pentru a putea creiona concepţia politică a lui Catargiu este important a sublinia rolul pe care îl jucau conservatorii mai ales după Unire, dar şi rolul lui Catargiu în acest partid.
Conservatorii alcătuiesc după Unire o puternică forţă politică care reprezenta o emanaţie a vechilor stări de privilegiu politic, preponderenţa lor era rezultatul unei opţiuni bazate pe confruntări electorale. Atât în Moldova cât şi în Muntenia conservatorii dispuneau de o poziţie copleşitoare în Corpurile Legiuitoare, ceea ce însemna că o dorinţă de reorganizare a societăţii se realiza în spiritul celor mai egoiste interese de clasă. Problemele aduse în discuţie în toate Adunările priveau rezolvarea situaţiei politice a moşierimii în condiţiile asaltului noilor forţe sociale în direcţia unor reforme profunde, se fereau de reforme care să provoace societăţii zguduiri care afectau serios poziţiile marii moşierimi. Concepţia lor era de a închega un regim bazat pe ordine şi stabilitate, iar pentru ca acest lucru să se poată realiza erau gata să sprijine nu numai pe „indefinitul” Cuza – cum se exprima Barbu Catargiu – ci chiar pe „dracul în carne şi oase” . Factorul esenţial de coeziune era atitudinea faţă de problema agrară prin împotrivirea acţiunii de împroprietărire a ţărănimii şi consolidarea stăpânirii moşiereşti asupra proprietăţii funciare.
Pericolul pe care îl reprezentau liberalii îi determină pe conservatori să se grupeze în jurul unui lider politic care să învingă slăbiciunea din mijlocul lor, generată de rivalitatea dintre grupări şi care să se identifice, astfel că a fost desemnat Barbu Catargiu ca şef al conservatorilor munteni, încă din primele momente după Unire.
Încă din timpul luptei pentru organizarea statului naţional, Barbu Catargiu s-a afirmat ca „cel mai ireductibil şi implacabil apărător al intereselor marilor proprietari”. Prin talent şi cultură, prin hotărârea cu care se călăuzea în viaţă, prin autoritate şi prestigiu în rândurile „coreligionarilor” săi politici, prin energia şi vigoarea dovedite în lupta pentru concretizarea ideilor sale retrograde conservatoare, câştigase un mare ascendent în rândul clasei conducătoare şi în Adunările legiuitoare pe care le domina cu totul . Dar ceea ce contribuie la recunoaşterea lui ca şef fusese concepţia social-politică, pentru toţi conservatorii de talia lui progresul societăţii româneşti trebuia înfăptuit după cum chiar el spunea „răbdare şi vor veni toate cu încetul”, orice popor ce trece nepregătit de la o stare politică primitivă la o libertate garantată numai pe hârtie e osândit a cădea într-o tiranie sigură .
În calitate de şef al conservatorilor munteni, Barbu Catargiu se baza pe activitatea desfăşurată pe concursul unui comitet coordonator cu reşedinţa la Bucureşti. În concepţia lui V. Boerescu, Barbu Catargiu exprimă cel mai bine interesele de ansamblu ale acestui curent politic, pentru că înţelegea să făurească nu un partid modern, ci să strângă coeziunea dintre membrii unei „caste”. O asemenea tendinţă este dictată de faptul că în rândul conservatorilor erau numeroşi oameni demodaţi, produsul tipic al privilegiului, care au constatat cu stupoare că venise pentru ei „o nouă lume”.
Dovedind care a fost rolul lui pentru conservatori, el s-a afirmat în Parlament de la primul până la ultimul său discurs politic, a atras atenţia întregului Parlament de la cel mai însemnat discurs până la cel mai neînsemnat.
În toate biografiile despre Barbu Catargiu el este caracterizat ca un orator nepereche, demonstrând fermitatea cu care acesta îşi arăta ideile, conceptele. El era imprevizibil prin excelenţă, superioritatea lui vine de acolo că este totdeauna în situaţie.
Multe din discursurile pronunţate în Parlament se pot recita tot aşa de bine într-un salon sau într-o Academie, fără ca pentru aceasta să pară mai slabe, dar ale lui Barbu Catargiu nu sunt la locul lor decât în momentul şi pentru publicul dinaintea cărora au fost rostite, poate că multe dintre ele par astăzi neîngrijite dar tocmai acest efect le ridică în ochii auditoriului şi le făcea naturale . Discursurile lui chiar şi cele neînsemnate sunt numai realitate şi intuiţie, nici o degresiune cu scopul de a-şi pune în relief ştiinţa, nici un abuz de erudiţie nu vine să îngreuneze mersul repede şi viu al argumentaţiei sale.
Ca formă de guvernare, avea drept model sistemul din Marea Britanie. Considera că o clasă socială care nu a avut până atunci o viaţă publică nu se putea apăra de interese: de aceea membrii desfiinţatei aristocraţii erau mai potriviţi. Barbu Catargiu susţinea un regim constituţional, însă dorea ca regimul electoral să fie unul cenzitar ridicat pentru a exclude electoratul mai puţin instruit .
El dorea o evoluţie cu dezvoltarea normală a principiilor cuprinse în Convenţie şi Regulamentele Organice Adversarii săi politici urmau sistemul francez şi revoluţia. El nu visa o nobilime închisă în caste, ca a Indiei sau o oligarhie veneţiană, ci o nobilime accesibilă fiecărei capacităţi, cum este cea engleză, care cu timpul să cuprindă în sânu-i toată intelighenţia română.
Cu prilejul Unirii definitive, Barbu Catargiu a rostit în faţa Parlamentului de la Bucureşti un discurs epocal, comparabil cu cel al lui Mihail Kogălniceanu expus la 5 ianuarie 1859. „Dăltuit în memoria veşnică a românilor” va dăinui finalul discursul din 11 decembrie 1861 (adunarea cu ocazia recunoaşterii internaţionale a Unirii): „Să trăiască Domnul nostru care singuri, prin a sa stăruinţă ne-a dat mijlocul de a striga iarăşi „Trăiască România! Să trăiască Domnitorul veşnic şi nedespărţit de noi!”
Primul guvern al României, instituit de Cuza la 22 ianuarie 1862 l-a avut în frunte pe Barbu Catargiu, care a deţinut şi portofoliul Internelor şi cu intermitenţe Finanţele şi Lucrările Publice.
Când Europa a impus Convenţia, el a primit-o cu toate dispoziţiile ei din care vroia să facă baza dezvoltării ulterioare, el nu era vrăjmaşul reformelor moderate, înţelepte, dar era adversarul neîmpăcat al oricăror inovaţiuni dezvoltării violente .
Putem aprecia că Barbu Catargiu promovează un reformism concret, posibil, programul său doreşte o ameliorare şi nicidecum o schimbare bruscă care după părerea sa ar tulbura toate structurile societăţii, dar apără în continuare marea proprietate a boierimii.
Pentru a putea ilustra concepţia politică a lui Barbu Catargiu se vor urmări cele mai importante probleme în discuţie de după Unire, în timpul guvernării Catargiu.
În şedinţa din 2 martie 1862 s-a pus în discuţie legea presei în Moldova. La cererea de revizuire a Codului Penal Barbu Catargiu într-un discurs înflăcărat aduce argumentele necesităţii revizuirii Codului Penal care este diferit în Moldova de Muntenia şi cere unificarea lui, cere ca legea presei să fie pusă în aplicare: „şi am cerut ca o Comisiune să se ocupe de proiectul de lege al Comisiunii Centrale pentru aplicarea codicelui penal al Ţării Româneşti şi în Moldova, precum şi introducerea legii de presă acolo şi dincolo de Milcov astfel să ne scoată din nevoia de a vedea în o parte din ţară o lege criminală şi în cealaltă alta,din nevoia de a vedea în o parte presa supusă unei legi iar în alta fără nici o lege!”. „ … am cerut să unificăm legile noastre … ca să înlesnim mersul lucrărilor noastre şi să fim într-o stare normală.” . În urma unor interpelări ale lui M. Kogălniceanu se poate observa în discursul lui Barbu Catargiu fermitatea cu care acesta îşi susţinea punctul de vedere, neadmiţând să mai treacă câteva zile până la votarea acestor legi importante pentru cauza ţării.
Liberalii prin Mihail Kogălniceanu şi I.C. Brătianu s-au pronunţat pentru întocmirea unei legi a presei prin care se încerca o libertate de exprimare şi renunţarea la controlul presei; Barbu Catargiu prezintă dezavantajele pe care libertatea presei le-a adus în anii care au trecut prin acuze violente la adresa întregii clase politice a societăţii româneşti. Dacă se spune „ despre presă că este chemată spre a răspândi lumina: aceasta este una sinistră, a Iadului, lumina care întunecă, lumina infernală care a sădit germenii pernicioşi prin vinele şi sângele junimii, lumină care a înlocuit veninul chiar şi în copiii din şcoli”. Pentru el presa influenţează societatea în cea mai mare măsură şi ar fi existat pericolul unei nerespectări a legii, a guvernului. Barbu Catargiu la început a fost de acord cu o libertate a presei, de care are nevoie oricine dar „a fost efectul ce experienţe ne-a dovedit? Care a fost răsplata ce am avut? În loc de recunoştinţă am primit injurii şi calomnii de-a doua şi am fost atacaţi în tot ce avem mai sfânt.”. Libertatea presei poate fi considerată o valoare abstractă, dar punerea ei în practică poate genera abuzuri. Barbu Catargiu doreşte o unificare a celor două legi din Principate şi să se încerce „a se lua ce este mai bun din fiecare”.
La o nouă şedinţă din data de 21 martie tema de discuţie era legată tot de legea presei.. Barbu Catargiu credea că este inutilă o nouă discuţie asupra unei chestiuni care trebuia să se încheie de mult şi începerea discuţiilor mult mai importante privind noua structură politică a României şi anume Unirea. De aceea el cere atât din partea presei cât şi a miniştrilor şi deputaţilor dă se lase de-o parte propria persoană şi să se ocupe de „persoana cea mai mare, de patrie: faceţi pentru patrie toate câte ea are nevoie, organizând-o, întăriţi-o faceţi ca pretutindeni să respire ordinea şi siguranţa arătând-o Europei în această stare”. Catargiu este de acord cu libertatea presei, doar că libertatea cum o înţelege presa nu este constructivă, nu ajută la nimic, ba chiar denigrează patria şi persoanele acesteia. Catargiu era dezamăgit că în cei trei ani de libertate a presei aceasta nu a arătat în mod obiectiv cele petrecute în societatea românească şi nu a încercat să se focalizeze pe anumite probleme esenţiale pentru dezvoltarea ei ci îi interesează denigrarea unor persoane. O dovadă este felul în care ziarele au reacţionat la adresa conservatorilor la adoptarea legii din 23 martie. Reforma din 1 aprilie 1862 spunea „aşteptăm promulgarea legii contra presei, precum este aşteptăm osândul, în agonia sa între viaţă ţi moarte, securea călăului.”
Problema agrară a reprezentat după Unire principalul germen de dezbinare politică din cadrul societăţii româneşti. Relaţiile agrare purtau contradicţia socială „ cea mai gravă ţi cea mai fierbinte”, apăsând asupra „moşierimii ca un coşmar ” ea provoacă „neodihnă în toate inimile paraliza toate facultăţile”. Divergenţele de păreri în soluţionarea problemei agrare provocaseră cum remarca Barbu Catargiu , în iulie 1860 o „stare de necontenită frământare în care se aflau spiritele în ţara noastră” .
Caracterul absolut al proprietăţii era demonstrat şi prin prisma relaţiilor agrare. Îmbrăcând haina liberalismului conservatorii principiul relaţiilor de şerbie afirmând că acestea fuseseră abolite încă din timpul reformelor lui Constantin Mavrocordat. Clăcăşia, în concepţia conservatoare, nu era o instituţie feudală ci una modernă bazată pe libera învoială între muncă şi proprietate asemănătoare chiriei .
Grija lui Catargiu de a nu modifica legea electorală şi de a grăbi rezolvarea problemei rurale, au fost două probleme cu caracter politic şi social de cea mai mare însemnătate deoarece prin ele se punea în joc atât chestiunea proprietăţii cât şi viitoarea politică a ţării stăpânită până atunci numai de pătura aristocratică .
În cadrul Adunării Deputaţilor din 29 mai 1862 proiectul la ordinea zilei era proiectul de Lege rurală. Mihail Kogălniceanu a deschis dezbaterea asupra ei printr-un discurs de o mare valoare, atât din punct de vedere oratoric cât şi din punct de vedere oratoric, cât şi din punct de vedere istoric – el s-a pronunţat pentru împroprietărirea ţăranilor, luându-se „cu sila” din măştile proprietarilor, lui M. Kogălniceanu i-au urmat Gr. Cuza, în acelaşi sens, apoi gr. M. Sturdza, Dimitrie Ghica, A. Moruzzi, A. Arsache, care s-au pronunţat pentru proiectul de lege al Comisiei Centrale. Replica lui Barbu Catargiu a fost „dacă principiile de economie pe care se reazimă unii din dumneavoastră nu dau alt mijloc de a înmulţi averile decât de a lua de la unii şi de a da altora, apăi sărace sunt acele principii”. El este împotriva împroprietăririi ţăranilor şi nu din cauză că această împroprietărire se făcea prin confiscarea din averile boiereşti ci pentru că el credea că odată ce ţăranul român va avea pământul în posesie el nu va fi în stare să-l administreze, iar, în cele din urmă se va ajunge la starea iniţială şi va fi nevoit să-l vândă.
Catargiu face apel la moralitate: „dacă voiţi să faceţi pe ţăran liber, trebuie să-l faceţi virtuos, şi ca să fie virtuos trebuie să-l moralizaţi. A face dintr-înşi nişte milogi, nişte cerşetori calabrezi, care cu espengala în mână, să ceară de la cei mai avuţi decât ei punga sau viaţa? Aceasta e virtutea ce trebuie să aibă o naţiune care aspiră la libertate?” el însuşi se dă drept exemplu, fiind un mare proprietar de terenuri, că el ar putea să dea din proprietate nu 5, 7, 10 pogoane de pământ, ci 20 doar că ţăranul nu va putea să beneficieze de acest pământ pentru că ei trebuie să depăşească acel stadiu de a fi obişnuiţi să primească totul.: „faceţi dintr-înşi oameni virtuoşi, iar nu oameni plini de vieţii otrăvitoare familiei şi societăţii, şi atunci ţăranul ştiind să-şi apere vatra câştigând cu sudoarea sa va şti să-şi apere şi ţara lui.” El argumentează că acest favor nu este făcut niciunde în Europa, dând exemplul Marii Britanii unde din 28 de milioane de locuitori doar 250.000 erau proprietari dar ceilalţi nu puteau fi acuzaţi de lipsă de patriotism.
Barbu Catargiu demonstrează evoluţia proprietăţii rurale, considerând că „ţăranul n-a fost oprimat de proprietate”. El denaturează grav esenţa relaţiilor agrare din Principate, dând pe vina pe ţărani, care fără nici o îmbunătăţire funciară pe pământul dat în folosinţă, luau recolte de trei ori mai mare decât în alte ţări. Degajat faţă de condiţia vreunei obligaţii către ţăran, Catargiu susţine că boierii români n-au dat şi n-au promis nimic ţăranilor de natură să-i antreneze în vreo mişcare revoluţionară oarecare. El susţine cu convingerea că nu este necesar să constitui existenţa unei clase de oameni sărmani, ci şi cauzele înapoierii altminteri prin vindecarea răului se dezorganizează ţara care era supusă unei reforme .
Excluzând împroprietărirea pe moşiile particulare ca o obiectivitate impusă prin lege, conservatorii năzuiau să arunce această îndatorire asupra moşiilor publice ale statului şi mănăstirilor (ideea se reflectă în discuţiile conservatorilor încă din 1860) . Conservatorul Catargiu a argumentat urmările unor împroprietăriri a ţăranului care odată văzut cu pământul nu va putea să-l plătească răspunsul era evident – prin arendare.
O altă problemă de mare controversă între cele două poluri politice a fost problema manifestaţiilor stradale. Adunările şi demonstraţiile populare erau destul de frecvente, ele fiind privilegiul unor campanii electorale, de reuniuni politice mai importante cât şi de aniversarea unor evenimente istorice cum ar fi Revoluţia de la 1848. Radicalii sunt cei care introduc, în noua viaţă politică românească aceste demonstraţii de stradă care reprezenta o modalitate de protest faţă de măsurile respective ale guvernului. În optica conservatoare, asemenea manifestaţii erau considerate „ilegale şi demenţiale”, pentru ei era de neconceput ca mulţimea maselor populare orăşeneşti şi chiar săteşti, să fie amestecate în lupta politică. Reuniunile acestea erau, după Barbu Catargiu „cu atât mai blamabile” cu cât apăsau „voinţa mandatorilor ţării” împiedicându-i să delibereze nestingherit. Cu dispreţul caracteristic moşierimii retrograde faţă de straturile populare Catargiu considera că participanţii la ele erau oameni de cea mai joasă speţă, proveniţi din tot ce avea societatea mai rebarbativ .
Oportunitatea şi caracterul lor sunt în mai multe rânduri aduse în dezbaterea Corpului Legiuitor muntean, unde cel mai intransigent adversar al acestei modalităţi de raliere a maselor populare în jurul radicalilor era Barbu Catargiu, care interzicea o manifestare consacrată aniversării Revoluţiei de la 1848 .
În ultima şedinţă la care a participat Barbu Catargiu, cea din 8 iunie 1862 una din problemele care a creat conflicte a fost decizia unor liberali de a avea loc „pe data de 11 iunie pe Câmpul libertăţii un banchet poporal comemorativ, vă facem cunoscut aceasta, ca să nu se poată da interpretări rătăcite întrunirii de cetăţeni, ce se vor aduna pentru această serbare naţională.”(scrisoare adresată Prefectului de Bucureşti de către A. I. Arion, N.T. Orăşeanu, Gr. Miculescu, Gr. Heliot, E. Carada, I. Ionescu, C. Trandafir).
La această scrisoare conservatorii se opun vehement prin Barbu Catargiu care aduce în discuţie întâmplările petrecute cu exact un an înainte când au venit la Bucureşti pentru a serba această zi cu „flori”, „ voiţi să vedeţi şi dumneavoastră florile, trandafirii din acele buchete, cu care se găteau să serbeze? N-aveţi decât să mergeţi la Văcăreşti şi veţi vedea că buchetele se compuneau din topoare, cuţite, suliţe, ciomege şi chiar puşti şi îndată veţi înţelege ce scopuri nevinovate avea şi acea serbare!” El avertiza de consecinţele pe care le putea avea o nouă manifestaţie luându-şi răspunderea pentru orice pagube care puteau avea loc . Conservatorul îşi încheie ultimul discurs: „ Pacea, domnilor, pacea şi odihna sunt scăparea ţării şi voi prefera moartea mai înainte de a călca sau de nu a lăsa să se calce vreuna din vreuna din instituţiile ţării!”
O problemă care a fost mai puţin legată de numele lui Barbu Catargiu în comparaţie cu legea rurală şi legea presei ci alături de întreg Partidul Conservator susţineau introducerea şi dezvoltarea unei reţele de cale ferată, proiect cu care liberalii nu erau de acord. Conservatorii erau conştienţi de necesitatea unei reţele feroviare, un mijloc modern de comunicare, propunându-şi încă din primii ani de după Unire o politică guvernamentală în acest sens. Liberalii vedeau în reţeaua feroviară română o pârghie cu implicaţii economice mai complexe, reduceau utilitatea căilor ferate la sfera comercială şi a transporturilor de călători. Catargiu în discursurile sale era preocupat ca prin intermediul căilor ferate să sporească valoarea marii proprietăţi şi să transmită ţăranilor român preocupaţii noi, pe care le „socoteau de basma”.
Catargiu a fost acuzat că în calitate de prim-ministru nu a făcut nimic pentru unirea administrativă şi politică – această acuzaţie a fost făcută de principele Nicolae Şuţu. În rapoartele Consulului francez, Tillos, către ministrul de Externe al lui Napoleon al III-lea şi al baronului Eden „ catastrofa a fost provocată, dup mine, de impopularitatea pe care dl Catargiu şi-a atras-o de cinci luni de când este la putere şi în timpul cărora nu a făcut nimic pentru realizarea uniunii administrative şi politice a celor două ţări şi legea de presă care era opera sa .
După rostirea discursului de pe 8 iunie 1862 din Adunarea Deputaţilor despre o rezolvare a legii rurale şi a manifestaţiilor care trebuiau să aibă loc pe 11 iunie, Barbu Catargiu este asasinat.
Până la asasinarea lui Barbu Catargiu a fost şeful necontestat al grupărilor conservatoare, elementul care pun spiritul său refractar faţă de necesitatea unor largi reforme social-politice, energia, tenacitatea şi talentul oratoric a reuşit să dea coeziunea unui curent politic format din prea multe facțiuni.
BIBLIOGRAFIE
1. Bulei Ion, Conservatori şi conservatorişti în România, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2001;
2. Anghel Demetriescu – Barbu Catargiu, Discursuri parlamentare (1859 – 1962 iunie, 8), ed. Minerva, Bucureşti,1914;
3. Filliti, Ioan C.,Un liberal clasic: Barbu Catargiu în Pagini din Istoria României Moderne, Bucureşti, 1933
4. Anastasie Iordache, Originile şi constituirea Partidului Conservator din România, , Paideia, Bucureşti,1999
5. Alexandru Lapedatu, Mărturii şi precizări nouă cu privire la sfârşitul lui Barbu Catargiu, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1939
6. Stelian Neagoe, Cazul Barbu Catargiu, o crimă politică perfectă, Bucureşti, 1992
7. Victor Slăvescu, Scrieri inedite ale lui Barbu Catargiu, Bucureşti, 1942
8. Apostol Stan, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă(1859-1877), ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
9. Reforma, Bucureşti, 4 martie 1862, nr. 7
