Obișnuiții blogului au observat că în această perioadă urmăresc zilnic însemnarile zilnice ale lui Constantin Argetoianu. Departe de a-i idiliza imaginea, Argetoianu, spre deosebire de alți contemporani a lăsat o importantă operă autobiografică, extreme de interesantă din perspectiva istoricului. Cred că lectura însemnărilor lui Argetoianu ar fi captivantă pentru oricine, interesat de vremurile dramatice prin care trecea România și lumea în 1940. Vă recomand să achiziționați această lucrare, și datorită notei asupra ediției, unde, Stelian Neagoe, editorul acestui volum, constată că publicarea volumelor viitoare este imposibilă datorită interesului publicului cititor. Nu mi-am permis să vă plictisesc prea des cu lectura mea, dar astăzi, pe 5 iunie, lucruri însemnate s-au petrecut.
În primul rand, Argetoianu pare a fi agreat la momentul 1940 de nemți pentru preluarea atributelor executive pretinzând că “Guvernul actual n-a executat convențiile cu Germania decât cu sila, scuzându-se pe lângă Aliați și pândind momentul când să se poată arunca asupra Germaniei”. Din gura lui Pamfil Șeicaru si a lui Radian, apropiați de nemți, Argetoianu află ca “Germania vrea o colaborare sinceră și de încredere cu România și, dacă aceasta s-ar realiza, ar fi gata să ne garanteze pacea și granițele noastre ca să putem demobiliza și munci cu folos”. Fapt evident fals, România aflându-se, după cum știm astăzi, în fața iminentului ultimatum sovietic.
Interesantă este poziția lui Argetoianu, care, refuză să fie “omul nemților” și, spune el, “nu mai pot colabora cu regele Carol sub tutela lui Malaxa și controlul lui Urdăreanu.
Schimbând perspectiva, după grăbita retragere de la Dunkerque, soldată cu captura a 30.000 (40.000 după nemți) de soldați ai corpului expediționar britanic, iată cum percepe Argetoianu, faimosul discurs al lui Winston Churchill (We shall fight them on the beaches- il aveti in dreapta, in videoteca blogului) din 4 iunie 1940:
“Camera Comunelor a ținut ședință ieri și Churchill a pronunțat un mare discurs, un discurs patetic în care a mărturisit dezastrul suferit, dar totdeodată și încrederea lui în viitor. În total au fost evacuați prin Dunkerque și alte porturi 335.000 de englezi și francezi, ceea ce constituie un mare success, căci nu s-au pierdut decât 30.000 de oameni (nemții zic 40.000). Acest success n-ar trebui considerat totuși ca o victorie căci, adaugă Churchill, “cu evacuări nu se câștigă un război”.
Primul ministru englez a insistat asupra meritelor aviației aliate (armă pe care Churchill i-a susținut dezvoltarea în perioada interbelică – nota autorului), afirmând că la 1 avion aliat căzut au căzut 4 germane. Flota a avut pierderi neînsemnate, în total 40 de mii de tone, vase mici, din care numai 20.000 de tone britanice – pierderi neînchipuit de mici pentru o operație ca aceea care s-a efectuat sub focul intens inamic. Churchill a adus omagiile sale apărării orașului Calais, care somat să se predea, a rezistat 4 zile cu o mână de oameni și a permis astfel trupelor engleze să se îmbarce la Dunkerque. Apărarea Calais-ului va rămâne în istorie un episode de glorie pentru armata franceză și cea engleză.
Churchill a mai mărturisit pierderea a aproape întregului material de război al armatei de Nord, peste 1000 de tunuri, toate vehiculele de transport, toate carele de asalt. Pentru “trădarea” Regelui Leopold a avut cuvinte crude… De notat în perorația lui o frază ciudată: vorbind de hotărârea britanică de a duce războiul până la sfârșit și până la victorie a strigat “vom lupta dacă va fi nevoie chiar singuri, până ce lumea nouă va veni să scape lumea veche…”
În contrapondere, apare in notițele lui Argetoianu, insemnarea unui discurs rostit de partea cealaltă a Atlanticului, cu un an și jumatate înainte de Pearl Harbour:
“Johnson, viceministrul Apărării Naționale din Statele Unite, a ținut un discurs în care a spus că America nu va putea evita să intre în războiul din Europa și că trebuie să se pregătească.”
Cam astea ar fi însemnările esențiale de pe 5 mai. Înca puțin și vine ultimatumul. 
