Hotararea lui Mussolini referitor la intrarea Italiei in Razboi a fost fatala pentru fascismul italian.
Insa prietenia cu Hitler si perspectiva de a castiga o prada apetisanta l-au adus pe Mussolini la decizia de a se implica in acest razboi pe care el l-a definit drept lupta “natiunilor sarace si ”impotriva celor care detineau “monopolul tuturor resurselor si aurului din lume”.
Insa contingentul militar italian era nepregatit si prost inarmat si era iluzionat din promisiunea unei razboi rapid si victorios.
Trupele italiene erau astfel umilite in Africa si in Grecia in momentul in care generalul Von Paulus se preda la Stalingrad si Montgomery castiga la El Alamein. In patrie consensul regimului era in declin din cauza saraciei, lipsei de mancare si cresterii preturilor, mai ales dupa bombardarea aliatilor.
Primii care au manifestat dezacordul in epoca fascista au fost muncitorii din sectorul industrial din Nord Italiaei in anul 1943 (ex.muncitorii de la Fiat-Mirafiori din Torino).
In ziua de 9 iulie 1943 trupele aliate debarcau in Sicilia. Pe 19 iulie Roma a fost bombardata pentru prima data.
La intalnirea de la Feltre cu Mussolini, Hitler refuzase sa mai trimita ajutorul militar pentru Italia meridionala asa ca Seful de Stat Major Ambrosio, cerea de la Mussolini retragerea italiana din razboi. Mussolini la Feltre nu spusese nimic, anihilat de descursul lui Hitler, descurs care nici nu a fost inteles de Duce.
Dupa acest lucru, regele, solicitat de catre generali, hotarase ca monarhia si Statul italian ar fi putut fi salvat numai prin ruperea legaturei cu fascismul. Altfel dinastia regala ar fi fost inlaturata de catre Aliati si popor. Regele gasea ocazia pentru excluderea lui Mussolini din scena politica dupa intalnirea Marelui Consiliu al Fascismului, organul maxim al partidului.
La acest consiliu, din 27 iulie 1943, Mussolini a fost pus in minoritate de catre alti dirigenti fascisti (Dino Grandi, Ciano…) nemultumiti de conducerea lui Mussolini.
Seful fascismului, in pofida hotararii consiliului, nu se retragea, dar acum regele gasea curajul si sprijinul pentru o actiune decisiva.
Mussolini se ducea linistit la audienta saptamanala din 25 iulie cu Vittorio Emanuele. Regele in mod neasteptat cerea demisiunea lui si declara ca el ar fi fost substituit cu maresalul Badoglio. La iesirea din Villa Savoia, Mussolini a fost inchis intr-o ambulanta si arestat.
Perioada dramatica care a urmat cadereii lui Mussolini, din 25 iulie pina 8 septembrie, se cunoaste sub numele de “cele 45 zile”.
Fascismul nu era invins de catre o revolta popular, dar de catre o lovitura de Stat, de o “lovitura preventiva”.
Cele 45 de zile au fost caracterizate de manifestati populare si de petreceri impotriva fascismul, dar au fost inabusite in mod violent. Regele si Badoglio pastrau o dictatura militara, dar in afara de aceasta nu stiau bine ce ar fi urmat. In primul rind trebuia facuta ordine publica si trebuia sa se traga de timp, deoarece negocierile cu Aliati mergeau incet si in acelas timp se dadea asigurarea ca Italia nu ar fi tradat Germania.
Momentul decisiv a fost in ziua de 3 septembrie 1943, cind a fost semnat in mod secret armistitiul intre Italia si Aliati. Clauzele erau dure: Italia nu era primita printre Aliati si se recunostea pentru tara doar un statut de “co-beligeranta”.
Armistitiul a fost facut public in ziua de 8 septembrie.
Germanii coborau inspre Italia centrala in momentul in care Aliatii alegeau sa debarce la Salerno si nu la Roma pentru ca italienii nu erau pregatiti sa ofere sprijinul necesar. Atunci regele cu familia lui si Badoglio lasau capitala si mergeau inainte la Pescara si dupa la Brindisi, unde ajung pe 20 septembrie 1943. Atunci a fost creat “Regatul Sudului”.
In ziua de 13 octombrie regele declara razboi Germaniei.
Astfel din septembrie 1943 Italia era impartita in doua. La Sud (sub Napoli) erau Aliatii si regele. La Nord nemtii si Mussolini.
Ducele fusese eliberat, de catre nazisti, din inchisoarea lui linga muntele Gran Sasso, in Abruzzo. Dupa o perioada in Germania, pe 23 septembrie se intorcea in Italia unde creaza “Republica de la Salo’”.
Aceasta era o republica fantoccio cu capitala la Salo’, o mica localitate din Nord linga Lacul Garda, care avea un control minim pe Italia din nord. Oricum Mussolini atunci era numai o papusa in mainile nazistilor.
Umbra nazismului in Italia Nordului a reusit sa creeze uniunea partidelor antifasciste.
Rezistenta unea comunistii, socialistii, liberalii, actionistii, democrestinii si pe toti cei care erau impotriva fascismului, fie din punct de vedere ideologic, fie cultural, fie de interese.
Pe 9 septembrie 1943 la Roma se nastea Comitetul de Eliberare Nationala (CNL) care invita intreaga populatie sa lupte impotriva nazi-fascistilor.
In ianuarie 1944 se nastea Comitetul de Eliberare Nationala din Nordul Italiei (CLNAI), organul suprem al Rezistentei, Nordul fiind partea Italiei unde partizanii au luptat in mod masiv impotriva nazi-fascismului.
In februarie Badoglio se muta la Salerno si Aliatii restituiau administratiei italiene teritoriile eliberate.
In ziua de 24 martie la Roma s-a desfasurat masacrul de la “Fosse Ardeatine”: pe Via Rasella partizanii au atacat o grupa nazista, omorand 33 de militari nemti. Ca raspuns, comandantul Gestapo la Roma Kappler declara executarea de 335 italieni, 10 pentru fiecare german omorat.
In ziua de 27 martie 1944 Togliatti se intorcea in Italia si declara “svolta (schimbarea) de la Salerno” prin care se cerea unirea tuturor forzelor antifasciste sub comanda monarhiei. Asa era posibila nasterea primului Guvern de Unitate Nationala la sfarsitul lui aprilie (24 aprilie 1944).
Pe 11 mai Aliatii porneau din Cassino incercand de a cuceri Roma spargand Linia Gustav (linia de aparare marcata de nemti prin Appennini intre Gaeta pe partea occidentala si Termoli/Ortona pe partea orientala).
Pe 4 iunie 1944 Roma era eliberata.
Vittorio Emanuele III incerca sa pastreze puterea monarhiei abdicand in favoarea fiului sau Umberto, mai putin compromis cu fascismul. Badoglio prezinta dimisia sa si Ivanoe Bonomi din CLN devinea in iunie noul coducator al guvernului.
Partizanii eliberau Nordul Italiei si nazistii se retrageau omorand civilii prin violente represalii: la Marzabotto, linga Bologna, au fost omorati 1836 civili.
In toamna Aliatii incercau sa sparga Linia Gotica, trecuta de partea fortelor aliate in anul urmator. Aceasta era linia marcata de catre nemti intre Massa Carrara si Rimini, cu o lungime de 320 km, facuta pentru a retarda marsul Aliatiilor inspre Nord, dincolo de care Alpii si Germania erau vecine. Pe aceasta linia Germania a pierdut circa 75.000 de oameni, Aliatii circa 65.000.
In aprilie 1945 Mussolini ajungea la Milano. Acolo s-a desfasurat o intalnire intre CLNAI si Mussolini. Se cerea predarea neconditionata a tuturor fascistilor si se acorda lui Mussolini doua ore pentru o hotarare. Seful fascismului fugea din Milano incercand sa ajunga in Elvetia. Pe 27 aprilie linga orasul Dongo (Como), partizanii l-au capturat pe Mussolini care incercase sa se ascunda intr-un autocar german.
In ziua de 28 aprilie, la Dongo, Benito Mussolini si Carla Petacci erau omorati prin impuscare in piata si agatati de un distributor de carburant.
Pe 8 mai 1945 sa termina razboiul in Europa cu predarea Germaniei la Berlin.
Pe 21 iunie se nastea guvernul Parri.
Guvernul lui Ferruccio Parri a durat doar cinci luni si a lasat senzatia ca nu a fost la inaltimea situatiei. Chiar si Partidul de Actiune s-a destramat putin mai tirziu, paralizat de catre diviziunile interne intre aripa socialista a lui Emilio Lussu si cea moderata liberal-democratica legata de Parri si Ugo La Malfa.
Parri nu a avut alta solutie decit sa demisioneze, dupa ce s-au retras din guvern liberali, in noiembrie 1945, cu sprijinul lui De Gasperi.
Partidele de stinga erau dispuse sa faca concesiuni DC-ului si liberalilor, astfel incit alegerile sa nu fie amanate, crezand ca ar fi momentul cel mai potrivit pentru o victorie electorala si crezind ca tara avea nevoie de alegeri cit mai de vreme.
De Gasperi a profitat de situatie si a reusit sa castige si mai multe concesiuni, reusind si sa amane alegerile politice pentru primavara 1946, mai tirziu de orice alta tara care suferise ocupatia nazista. Cu cit mai tirziu s-ar fi produs alegerile, cu atat mai mult moderatii ar fi putut castiga, fiind racita “lava incandescenta din 1945”.
In ziua de 10 decembrie, De Gasperi a devenit Presedintele Consiliului, avand-ul ca vice presedinte pe socialistul Nenni, ca ministru de Interne pe socialistul Romita si ca ministru de Justitie pe comunistul Togliatti.
Stinga, care il sprijinise pe De Gasperi pentru a scapa de ulterioarele crize politice, a avut din partea acestuia doua surprize neplacute.
Prima, era legata de problema institutionala: alegerea intre Republica sau Monarhie trebuia sa fie facuta prin referendum, nu prin Adunarea Constituanta. Pe linga asta, el pretindea ca noua Adunare sa fie lipsita de putere legislativa si sa se ocupe numai de redactarea Constitutie.
De Gasperi a propus referendum-ul pentru a ascunde divergentele intre electoratul DC, in prevalenta monarhic si conducerea partidului, tendential pro-republican. In Adunare divergentele ar fi putut fi mascate si electoratul s-ar simtit inselat de catre partid.
La 2 iunie 1946 italienii s-au dus la urne pentru referendumul monarhia vs republica si pentru a alege reprezentantii pentru Adunarea Constituanta.
Pentru prima data in istoria Italiei au votat si femeile.
Referendumul a decretat republica, dar a dovedit cat de mare era ruptura intre Nord (care a votat pentru republica) si Sud (care a votat pentru monarhie).
In ziua de 13 iunie “regele luni mai”, Umberto, plecase in exil. Cu o luna inainte de referendum, acesta devenise succesorul tatalui sau Vittorio Emanuele III, care abdicase crezind ca va salva monarchia presentand un rege mai putin compromis cu fascismul.
Sef de Stat, si daca in mod provizoriu, a divenit liberal-ul Enrico De Nicola.
Alegerile pentru Adunarea Constituanta au dat un indiciu clar despre forta partidelor. DC-ul era prima forta, cu 35% de voturi, socialisti a doua, cu 20%, si comunisti a treia cu 19%.
Un rezultat important il obtinuse Frontul Omului de Rand (Fronte dell’Uomo Qualunque) al lui Guglielmo Giannini, care primise un milion de voturi si 30 de locuri in parlament. Era vorba de un partitd sprijinit de catre magnati din Sud Italiei, fosti fascisti care nu au fost admisi in Partidul Liberal. Giannini predica razboiul impotriva orcarei “amenintari” ce viza “italianul de rind” (coalitia anti-fascista, Aliatii, epuratiuni..)
Programa era sintetizata in slogane de tipul: “jos cu totii“, sau “omul de rind s-a saturat de totii si de toate ….”.
Constituanta s-a dedicat in urmatoarele 18 luni redactarii Constitutiei.
Au fost definite forma de Stat si forma de Guvernare. Regimul parlamentar a fost organizat dupa principiul bicameral. Sistemul electoral era proportional “pur”.
Celor doua camere le revenea sarcina de a alege, la fiecare sapte ani, presedintele Republicii.
Munca Adunarii a fost caracterizata de lupte cruciale pentru libertatile civile. Prima se referea la relatiile intre Biserica si Stat. Vaticanul dorea introducerea in Constitutie, a Concordatului, semnat intre Biserica si Mussolini in 1929, fara nici o modificare. Concordatul proclama catolicismul religia oficiala Statului, facea obligatorie educatia religioasa in scoli si cuprindea o serie de masuri represive (ex. sanctiuni impotriva fostilor preoti).
Comunistii, la inceput intransigenti la acesta propunere, cu regret au votat in favoarea acesteia, dupa declaratia lui Togliatti despre necesitatea intaririi pacii religioase in Tara si mentinerii relatiilor bune cu catolicii.
In ziua de 12 iulie 1946, De Gasperi a format cel de-al doilea guvern al sau, unde erau prezenti democrestinii, socialistii si comunistii.
Insa de la inceput conducerea democrestina a intrat intr-o criza grava din cauza inflatiei. De fapt in noiembrie la alegeriile administrative, Democratia Crestina a obtinut un rezultat dezastruos.
Clasa medie se muta la dreapta si incepa presiunile asupra lui De Gasperi, mai ales din partea lui Pio XII affinche’ rompesse con i socialisti e i comunisti.
De Gasperi pero’, respinse ogni azione prematura. Il Concordato non era stato ancora inserito nella Costituzione e il Trattato di pace, che doveva essere approvato anche dalla Russia non era stato firmato.
In acest context se afla vizita lui De Gasperi in Statele Unite in ianuarie 1947 unde, asa se zice, a fost obligat sa rupe legaturilecu stinga. In realitate, si daca era impins in aceasta directie, non a primit nici un ordin, pe cind a primit un nou imprumut de 100 de milioane de dolari de la Export-Import Bank si 50 de milioane d la administratie americana.
In timpul celei de-a doua guvernari De Gasperi, stinga a ramas intr-o conditie de imobilitate. In plus, comunistii erau asfectati de problema de la Trieste: trebuiau sa sustina Italia in revindicarea orasului si in acelasi timp sa evite sa culpabilizeze ocuparea de catre Jugoslavia, sprijinita si de catre Stalin. PCI-ul a reusit sa iasa din impas gratie interventiei echilibrate a lui Togliatti care invoca calea negocietilor.
Insa, problemele cele mai mari, erau in casa PSIUP, in pofida succesului electoral, din cauza confruntarilor interne.
Saragat pregatea scindarea si crearea unui nou partid socialdemocrat, pe cind Basso si Nenni lucrau pentru a–l expulza pe Saaragat. Si De Gasperi si Togliatti au sprijinit scindarea socialistilor: primul cauta un aliat mai moderat, al doilea un PSIUP liber de elemente anticomuniste. Despartirea, cunoscuta sub numele “scindarea de la Palazzo Barberini” s-a desfasurat in ianuarie 1947, intre Saragat care va intra in PSLI (mai tirziu PSDI) si Nenni cu Basso care vor lua numele vechi PSI. Scindarea a reprezentat o tragedia pentru socialismul italian: a asigurat subordonarea socialistilor PCI-ului si subordonarea minoritatii social democratice, DC-ului.
