Irish Republican Army – Provos.

Apariţia PIRA este legată de Convenţia Special a IRA ce sa desfăşurat în 1969, după cum am arătat mai sus. Din 1972, PIRA va rămâne principalul grup separatist terorist din Irlanda de Nord, OIRA renunţând la violenţele politice.
Liderii noului grup terorist erau: MacStiofain (şeful de stat major), Daithi O` Conaill, Joe Cahill. Noua conducere se va implica direct în afacerile grupului, Joe Cahill de exemplu fiind prins de autorităţile irlandeze în timp ce aducea armament din Libia spre Irlanda de Nord. „O viaţă întreagă am petrecut-o în PIRA” este una dintre mărturiile unui militant irlandez: Joe Cahill1.
Joe Cahill (1920 – 2004) născut în vestul Belfastului, a luptat încă din tinereţe împotriva britanicilor. A intrat în IRA în anii `30, şi a fost încarcerat de doua ori pentru asasinat în anii `40 şi activităţi clandestine, în anii `50. Cu toate că după 1965, va părăsi IRA, se va alătura lui Billy McMillen în 1969 când protestanţii vor ataca cartierele populate de catolici. Alături de alţi membrii ai IRA va fonda PIRA. Din aprilie 1971 a devenit comandantul Brigazii din Belfast, coordonând atentatele cu bombă ale PIRA într-o perioadă extrem de violentă (1971-1972). În noiembrie 1972, va deveni Seful de Stat Major al PIRA, deţinând această funcţie până în 1973 când va fi arestat. Dupa ce îşi va ispăşi pedeapsa de 3 ani deliberată de autorităţile irlandeze, se va reintegra în Consiliul PIRA, primind mai târziu – ultimii ani din viaţa – funcţia de vicepreşedinte al Sinn Fein, sprijinindu-l pe Gerry Adams şi susţinând utilitatea păstrării Înţelegerii din Vinerea Bună.
PIRA a preluat retorica IRA ante 1969, nerecunoscând guvernul nord – irlandez şi cel al republican. Ei considerau că Consiliul PIRA era guvernul legitim pentru ambele irlande, această atitudine încetând de abia din 1986. În rândurile PIRA au intrat aproape toţi membrii IRA din Irlanda de Nord încă din 1971, iar în republică pe cei mai radicali, din 1972. Datorită violenţelor de la începutul anilor `70, un număr însemnat de tineri naţionalişti afectaţi de starea de tensiune din Ulster au început să slujească cauza provizorie.
Majoritatea membrilor PIRA erau de orientare conservatoare, susţinând tradiţia militară a mişcării şi fiind oarecum nemulţumiţi de anumite atitudini „de la centru” ce aveau tentă socialistă. „Veteranii” PIRA se temeau ca noul val să nu abată mişcarea de la principiile ei tradiţionale, susţinând că acţiunea teroristă era singura cale viabilă prin care puteau sa-şi îndeplinească obiectivele.
Structura iniţială a PIRA era una piramidală, dar apoi s-a transformat intr-o structură mixtă datorită arestărilor numeroase efectuate de poliţie.
Structura PIRA avea la vârf, Consiliul Militar PIRA şi un Şef de Stat Major numit de Consiliu( MacStiofain iniţial). Ordinea de zi era susţinută în cadrul Consiliului Armat Provizoriu. Grupul funcţiona prin departamentele PIRA, conduse de directori. La cartierul general PIRA îşi desfăşurau activitatea directorii departamentelor: finanţe, tehnică, antrenament, securitate, operaţiuni, publicitate (propagandă), serviciul secret.
PIRA dispunea de două Comandamente Regionale: Comandamentul de Nord (Irlanda de Nord) şi Comandamentul de Sud (Republica Irlanda).
PIRA era structurată pe batalioane, brigăzi, de exemplu în Derry City PIRA avea un batalion (din 1972 devine brigadă), în South Derry alt batalion, în County Armagh 3 batalioane.
Primul conducător al PIRA Sean MacStiofain (John Edward Drayton Stephenson – numele său real) are cea mai interesantă biografie dintre liderii PIRA. Născut în Londra (1928), având ca părinţi un tată englez agresiv şi alcoolic şi mamă irlandeză protestantă, a fost botezat în biserica catolică în ciuda faptului că ambii părinţi erau protestanţi. Va studia în şcoli catolice unde va cunoaşte simpatizanţi ai Sinn Fein , iar la vârsta de 16 ani părăseşte şcoala pentru a munci în construcţii.
În 1945 MacStiofain se va alătura grupului IRA. În 1953 este prins încercând să transporte armament furat, şi arestat împreună cu Cathal Goulding şi Manus Canning. În arest învaţă de la Cathal primele cuvinte în irlandeză. Limba irlandeză o va învăţa în scurt timp dar accentul englez i-a rămas toată viaţa. După eliberare va pleca în Irlanda împreună cu soţia sa, stabilindu-se în Dublin apoi în County Meath. În 1964 este numit director al departamentului de spionaj al IRA. Cunoscut ca un catolic fervent era respectat de camarazii săi mulţi urmându-l după 1969 în PIRA. După constituirea PIRA va fi numit conducătorul noului grup terorist. Odată cu separarea PIRA de OIRA sa produs şi ruptura vechii prietenii dintre MacStiofain şi Cathal Goulding. Programul PIRA conceput de MacStiofain şi colaboratorii săi apropiaţi viza eliberarea Irlandei de Nord în mai multe etape, astfel cea dea treia trebuia sa fie cea mai radicală: „în a treia fază să angajăm acţiuni ofensive împotriva sistemului de ocupaţie britanic”1.
În 19 noiembrie 1972, este arestat de autorităţile irlandeze si condamnat la 6 luni de arest. În arest a încercat să se sinucidă prin spânzurare dar nu a reuşit, trezind compasiune în ochii coreligionarilor. Chiar Arhiepiscopul de Dublin la vizitat la spital. În aprilie 1973 va fi eliberat dar îşi va pierde poziţia în conducerea PIRA (procedura standard pentru toţi membrii PIRA arestaţi) şi influenţa în sfera decizională.
A demisionat din partidul Sinn Fein în 1981 datorită unei neconcordanţe cu privire la programul partidului, el susţinând vechea platformă împotriva celei noi Eire Nua. Din 1981 şi până la moartea (mai 2001) sa se va preocupa de organizaţia lingvistică irlandeză, „Conradh na Gaeilge”.
Din 1977 sa produs o schimbare de organizare a PIRA, dezvoltând un nou sistem organizaţional diferit de cel vechi dar pus în acţiune paralel cu cel tradiţional. Apariţia noului sistem, bazat pe activitatea unor celule, Unităţile de Serviciu Activ s-a datorat infiltrării unor agenţi ai poliţiei în organizaţie. Noua structură nu permitea transparenţa operaţională, iar membrii unei celule nu îşi cunoşteau decât superiorul direct. Celule erau specializate funcţional pe diferite nişe de activitate. O celulă cuprindea circa 5-8 membrii, fiind subordonată brigăzii locale care la rândul lor depindeau de unul din cele două comandamente regionale. Numai brigada PIRA din South Armagh şi-a păstrat structura tradiţională.
Vechiul sistem îşi pierdea caracterul strict clandestin, îndeletnicindu-se cu operaţiuni mai uşoare: crearea de adăposturi, observarea ţintelor, recrutarea de noi militanţi.
Cele mai multe brigăzi aparţineau de Comandamentul de Nord, cel de Sud având în componenţa sa doar brigada din Dublin şi în număr mic de brigăzi din zona rurală a republicii.
PIRA nu acţionează sub impulsul vreunei ideologii bine definite. „Filozofia lor se bazează pe o combinaţie de teorii ale lui Marighela cu cele ale generalului Grivas din Cipru”.1
Strategia PIRA urmărea să ducă în colaps Irlanda de Nord pentru a înlătura prezenţa britanică. Dictonul preferat al liderului PIRA, MacStiofain fiind: „Escaladare, escaladare şi escaladare” evident referindu-se la violenţă. PIRA a optat pentru un război lung de uzură, în speranţa că pierderile economice vor determina guvernul britanic să părăsească Irlanda de Nord2.
De la înfiinţarea sa organizaţia şi-a impus o „normă” în producerea de victime, crezând că prin teroare vor crea o ruptură între populaţia nord – irlandeză(îndurerată de violenţe) şi guvernul britanic reuşind astfel sa-şi îndeplinească dezideratele politice. Din 1971 şi până în mai 1979, atentatele PIRA au provocat moartea a „1000 de persoane, din care 300 soldaţi şi poliţişti, 140 membrii PIRA şi circa 550 (55%) civili irlandezi, bărbaţi, femei, bătrâni, catolici şi protestanţi”1.
Prima încetare a focului efectuată de PIRA datează încă din 1972, în perioada 26 iunie – 9 iulie, când liderii PIRA au întreţinut negocieri secrete cu guvernul englez. Delegaţia britanică condusă de William Whitelaw s-a întâlnit cu liderii PIRA, MacStiofain, Conaill, Ivor Bell, Seamus Twomey, Gerry Adams şi Martin McGuinness, însă cele două tabere nu au fost mulţumite de discuţii, PIRA suspendând negocierile2.
După 1975 PIRA elaborează platforma Noua Irlandă, ce prevedea: unirea celor două irlande, impunerea unui guvern ce urma să funcţioneze pe baza unei administraţii descentralizate, adoptarea unui regim socialist, etc.
Începând cu luna martie a anului 1976, prizonierii PIRA din închisori încep un val de proteste, refuzând să poarte îmbrăcămintea de deţinut sau să se spele. Din 1981, situaţia se înrăutăţeşte, 7 membrii PIRA şi 3 INLA intrând în greva foamei. Doi membrii PIRA (printre care şi Bobby Sands) şi un activist anti H-Block, Owen Carron erau aleşi membrii ai parlamentului britanic, în timp ce alţi doi grevişti erau aleşi în parlamentul Republicii Irlanda.
Demonstraţiile de simpatie faţă de grevişti împânzeau Irlanda, peste 100.000 de oameni participând la funeraliile primului mort, Bobby Sands.
PIRA îşi semna comunicatele cu pseudonimul P. O`Neill. Se pare că această formă de autentificare a fost aleasă şi impusă de MacStiofain.
Începând cu anii `80, PIRA şi-a ucis uneori proprii camarazi pentru trădare şi colaborare cu securitatea britanică. Informatorii cunoscuţi sub denumirea de „supergrasses” i-au ajutat pe britanici în schimbul unei imunităţi în colectarea de informaţii despre organizaţie ori membrii ei.
Din această perioadă se schimbă radical optica PIRA privind desfăşurarea strategiei de eliberare adoptând o nouă platformă: „Ofensiva”. Aceasta prevedea o accelerare a violenţelor politice şi a terorismului implicit. Deoarece noua strategie nu a dat roade, PIRA va renunţa treptat la violenţe înscriindu-se într-un dialog politic cu guvernul englez. Unul din liderii săi, Gerry Adams se va lansa în discuţii secrete cu John Hume liderul SDLP. Adams a încercat să îndepărteze Sinn Fein de PIRA spunând că „între cele două mişcări nu există nici o legătură”1. Probabil că şi lui Adams ii era ruşine de cele afirmate…
În 1984-1985, o parte din membrii Sinn Fein Provizoriu s-au desprins din partid formând altul nou Sinn Fein Republican optând pentru o activitate mai mult politică.
Conexiunile externe ale PIRA sunt binecunoscute. Colaborarea cu organizaţiile teroriste din Europa, ETA şi grupurile germane au fost descoperite de structurile de securitate. PIRA a fost „subvenţionată” de Libia ani de zile cu armament iar porţile taberelor de antrenament libiene erau mereu deschise irandezilor.
PIRA a avut puncte de legătură şi în RFG, Olanda, Canada ori Australia, militanţii de acolo având sarcini sa agreseze personalul britanic ataşat.
În 1994 PIRA declară o nouă încetare a focului până în februarie 1996. Între februarie 1996 – iulie 1997, mai multe atacuri au fost lansate de PIRA dar incomparabil mai puţin violente ca cele din trecut.
În ciuda disensiunilor dintre cele două comunităţi din Irlanda de Nord, după 2000 s-a înregistrat o perioadă de dezvoltare economică fără precedent.
În intervalul 1997 – 2005 violenţele au scăzut foarte mult, astfel PIRA va anunţa la 28 iulie 2005 o decizie istorică: încetarea campaniei militare. Într-o scrisoare citită de unul din liderii PIRA, Breathnach, organizaţia cerea membrilor săi să renunţe la violenţe şi să intre în jocul politic democrat.
La 25 septembrie 2005, inspectori internaţionali pe probleme de armament au supervizat dezarmarea PIRA. Irlandezii au permis să asiste la distrugerea armelor şi reverendului Harold Good şi părintelui Alec Reid.
Cantitatea de armament distrusă de PIRA a fost mare: 1000 de pusti, 3 tone de semtex, 20-30 de mitraliere, 1200 de detonatoare, 20 de aruncătoare de rachete, 100 de pistoale, peste 100 de grenade.
La 8 mai 2007, protestanţii şi catolicii au inaugurat noua administraţie nord irlandeză în cadrul căreia vor împărţi puterea cele două tabere. Pastorul protestant Ian Paisley (liderul Partidului Unionist Democrat) va conduce guvernul, iar adjunctul său va fi catolicul Martin McGuinness (membru marcant al Sinn Fein). Administrarea provinciei de către Londra a încetat din aceeaşi zi, după cinci ani în care instituţiile nord irlandeze au fost suspendate.