athenian legacy » 2009 » June

Ultimatumul din ’40

F.T. — Mon, 29 Jun 2009 22:08:16 +0000

După ce am avut mai multe introduceri, citate din Argetoianu, menite să arate percepția clasei politice românești asupra conflagrației europene și a iminenței unei amenințări asupra României, am ajuns la data fatidică de joi, 27 iunie 1940. Aveți, mai jos, textul redactat de C-tin Argetoianu referitor la această dată în care România pierde Basarabia și Nordul Bucovinei. Vom reveni cu completări ulterioare.

“Sâmbătă,29 iunie
De alaltăieri, joi seara, sunt iarăși “la mașină” , adică nu mai sunt om…
Joi dimineață, la orele 11, mă pregăteam să ies din casă, când telefonul m-a chemat: Palatul Regal; eram poftit la “un Consiliu de Miniștri”, la orele 12.20…
N-am mai ieșit și m-am întrebat ce putea fi. Să fi fost o urmare a propunerilor lui Tătărescu,făcute totuși într-un mod atât de vag, de a intra în Guvern? O presupunere, care nu-mi părea totuși verosimilă, căci înainte de a mă convoca la un Consiliu, m-ar fi chemat Regele “să mă convingă” sau ar fi venit Tătărescu să-mi mai vorbească… Să fie rușii? Să ne fi făcut o boroboață? Mi s-a strâns inima…
M-am îmbrăcat în uniform și la orele 12 am plecat la Palat.
La Palat fusese aranjată o masă mare în sala Tronului, pentru Consiliu. Cum am ajuns mai sus am dat de Ghelmegeanu: “Ce e?” – l¬-am întrebat. Era mai galben și mai descompus ca de obicei… Mi-a susurat: “Rușii…” – “Bine, dar ce?” – “Ultimatum…” Mi s-au tăiat picioarele…
Încetul cu încetul, ne-am strâns cu toții. Eram toți Consilierii Regali, afară de Vaida, de Cuza, de mareșalul Prezan și de Văitoianu. Mihalache, prin demisia lui din ajun, a scăpat de răspundere… Mai erau prezenți si toți miniștrii, și generalul Țenescu, șeful Statului Major.
La ora 12 ½ a sosit Regele. Nu era abătut deloc. Regele a expus în trei cuvinte scopul convocării: hotărârea răspunsului de dat ultimatumului Guvernului Sovietic și a dat cuvântul lui Tătărescu care ne-a povestit cele întâmplate: Davidescu, ministrul nostru la Moscova chemat de Molotov și înmânarea unei note prin care ni se cere restituirea Basarabiei întregi și cesiunea părții de Nord a Bucovinei locuite de ucrainieni, conform unei hărți pe care a anexat-o notei.
Davidescu a neglijat să ne definească linia de demarcație cerută în Bucovina de ruși, așa încât la început și până ieri când am primit lămuririle cerute de mine, ne-am legat nădejdea că această linie în cel mai rău caz ar fi trebuit să urmeze Prutul și să ne lase Cernăuțiul.
Ultimatumul rusesc ne dă termen până la orele 12 noaptea (în acea zi de joi(ora 11 la noi). În caz de neacceptare, acțiunea militară a doua zi…
După expunerea lui Tătărescu, care ne-a mai spus că sondajele în vederea unui ajutor posibil din partea Germaniei și Italiei fuseseră negative, Regele care deschisese ședința cu cuvintele: “Ne găsim în unul din momentele cele mai criticize din câte ne-am găsit de foarte mulți ani și v-am chemat pentru a vă cere sfatul…”, a chemat pe rând la vorbă pe cei prezenți. Dau aici, în două cuvinte, părerile celor de față în ordinea în care le-au exprimat.
Întâi a vorbit Mironescu. Pentru respingerea ultimatumului și declararea de război, dacă armata e în măsură să se bată cu rușii!!!
Pentru a lămuri acest din urmă punct, Regele dă imediat cuvântul generalului Țenescu. Acesta arată cu cifre și date în mână că armata nu poate să reziste rușilor, de 6 ori mai numeroși, cu divizii motorizate, cu tancuri grele, cu o aviație de 6 ori mai mare (numai pe frontul nostru). Planul nostru a fost să rezistăm numai timpul necesar pentru sosirea unui aliat…
Iorga. Pe cât a fost Mironescu de scurt, pe atât a fost Iorga de lung. Invectiva contra pregătirii armatei. S-a cheltuit mult ca să nu avem nimic. Să ne batem totuși, pentru onoare. Or muri câți or muri – cei care vor scăpa și vor mai trăi, vor cunoaște vremuri mai bune… Respingerea ultimatumului rușinos și război…
Dr. Angelescu. Respingerea ultimatumului și război.
Argetoianu. Eu declar ritos că sunt contra unui război cu Rusia. A începe un război cu Rusia, cu riscul de a fi atacați din spate de unguri și de bulgari, ar fi o nebunie. Nu ne putem bate singuri. Trebuie în toată această afacere să hotărâm o înțelegere cu Germania. Dacă Germania ne sfătuiește să primim ultimatumul, să-l primim. Dacă nu, cum nu mă îndoiesc, Germania va câștiga războiul, ea va avea tot interesul să reîntregească România, aceasta cu atât mai mult că războiul actual se va termina cu unul între Germania și Rusia.
Esențialul pentru noi este să nu distrugem armata degeaba contra Rusiei, care ne va înfrânge și ne va lua îndoit; să facem partea focului, să ne retragem , să ne păstrăm armata intactă ca să ne apărăm împotriva ungurilor și bulgarilor, contra cărora ne putem bate cu succes. Concluzie: să protestăm, contra abuzului de forță, dar să primim condițiile Sovietelor, oricât de dureroase ar fi…
Balif. Respingere și război.
Victor Iamandi. Idem.
Victor Antonescu. Și așa, și așa. Să ne batem, dar numai puțin. Un ceas pe zi?
Ciobanu. Respingere și război.
Silviu Dragomir. Idem.
Traian Pop. Idem.
Gigurtu. Pentru primirea ultimatumului.
Christu. Răspuns simplu: “Sunt de părerea domnului Argetoianu”.
Dr. Hartomolei. Respingere și război.
Cancicov. “Sunt de părerea d-lui Argetoianu”.
Slăvescu. Primirea ultimatumului.
Ralea. Idem.
Grl Ilcuș. Idem. Nu ne putem bate.
Giurescu. E de părerea domnului Argetoianu.
Bentoiu. Pentru primirea ultimatumului.
Portocală. Idem.
Ghelmegeanu. E de părerea domnului Argetoianu.
Mitiță Constantinescu. (Regele îi dă cuvântul spunându-i: Mitiță, fii scurt…!” Vorbește de coordonate, spune prostii inutile și conchide la primirea ultimatumului.
Andrei. Primirea ultimatumului.
Macovei. E de părerea domnului Argetoianu.
Urdăreanu. Face pe farsorul. Demnitatea Regelui nu-I permite să primească o umilire fără să reacționeze. Să mobilizăm și să cerem să tratăm…
Tătărescu. Expune că frontul pe care ne rezemam s-a prăbușit și că altul nu a fost ridicat în loc… N-avem altă soluție decât să ne plecăm – dar să încercăm să mai îmbunătățim condițiile.
Tătărescu mai informează Consiliul că Regele s-a adresat personal Germaniei și Italiei și că se așteaptă răspunsurile…
Se hotărește să se trimită la Moscova, ca răspuns ultimatumului, o telegram prin care să se întrebe despre locul și data la care plenipotențiarii noștri se vor putea întâlni cu cei sovietici…
Regele se ridică, dar ne declară convocați în permanență. Să plecăm fiecare acasă și să așteptăm să fim rechemați.
Atitudinea mea în Consiliu a impresionat și a raliat majoritatea…
Toată după-amiaza de joi am stat acasă, tâmpit, incapabil să scriu o slovă. Prieteni mulți au venit să mă vadă, toți au aprobat atitudinea mea.
Am fost rechemat la Palat la ora 9. Răspunsurile Germaniei și Italiei sunt negative. Nu pot să intervină. Vor intervene însă la Budapesta și la Sofia să se mențină acolo liniște. Tătărescu citește textul telegramei trimise pe 4 căi la Moscova, ca să ajungă înainte de expirarea termenului ultimatumului.
Pentru cazul în care răspunsul nostrum ar fi judecat insuficient, reîncepe discuția de la amiază ca să se hotărască dacă admitem o capitulare pur și simplu. Se repetă mărturiile de la prima ședință cu următoarele schimbări: Mironescu, Balif și Urdăreanu trec de partea noastră, a celor care cu inima sfâșiată primim ultimatumul. La această ședință de seară asistă și Vaida, sosit de la Brașov, care e și el de părere să primim ultimatumul.
După ședință, Regele ne oprește pe Vaida și pe mine și ne roagă succesiv, cu lacrimile în ochi, să nu-l lăsăm singur și să intrăm în Guvern, Vaida fără portofoliu, iar eu la Externe. Vaida primește. Sunt silit să primesc și eu – un refuz în asemenea împrejurări ar fi fost un act de lașitate și un abandon al țării mele. Pun o singură condiție: să fiu lăsat să fac politica mea, care va merge până la o alianță cu Germania… Condiția e primită… Așteptăm, Tătărescu, Vaida și cu mine, la Palat, să treacă termenul ultimatumului ca să vedem dacă nu cumva rușii atacă… Suntem buimăciți… Vaida, Sidorovici (la Propagandă, în locul lui Giurescu!!!) și Nistor, fără portofoliu și eu, depunem jurământul… La orele 1,20 nici o știre de atac – în schimb o telegramă de la Moscova. Răspunsul nostrum declarat insuficient. Ni se enumeră o serie de condiții care trebuie primate până a doua zi, la amiază…
Consfătuire cu Regele: le primim. Telegramă la Moscova, de data asta semnată de mine. Ma culc la 4 ½ dimineața…
Vineri la ora 11 am luat Ministerul în primire.
La orele 16 Consiliul de Miniștri unde fac o scurtă dar emoționantă expunere a situației si complectez informația miniștrilor cu cele întâmplate în ajun – după ridicarea ședinței de seară a Consiliului de Coroană – și până atunci.
La orele 17 la Consiliul Superior Economic – transmit președinția lui C. Angelescu, vicepreședinte.
La orele 18 primesc pe Frabricius și pun primul jalon al unei ere noi. E încântat. La orele 19 primesc pe Lavrentiev cu Kokuliev – oribil – și le cer permisiunea de merger la Odessa pentru delegații noștri din comisa specială ce se va întocmi în acel oraș.
Azi-dimineață la ora 11, la Palat. Întâi singur, apoi cu Tătărescu. Cer Regelui să se gândească asupra unui plan politic pentru viitor. Trebuie să prevedem toate ipotezele față de cererile posibile ale Ungariei și ale Bulgariei. Regele e de acord și ne cere o renunțare formală la garanțiile anglo-franceze. Reticențe din partea lui Tătărescu. Aprobare fără rezervă din partea mea. Nu ne aduc nici un folos și stau ca un grăunte de nisip în ochiul Berlinului. Convenim să fac declarația de renunțare cu prilejul expozeului din Parlament, căci Camera și Senatul au fost convocate pe ziua de azi, dar ședința va fi amânată pe luni, 1 iulie. Pe Fabricius îl voi preveni însă în aceeași zi de sâmbătă.
La orele 17 Fabricius la mine. Ca gaj al celor spuse de mine în ajun îi dau vestea renunțării la garanții. E foarte mulțumit.
Informez și pe Ghigi, care s-a prezentat la mine, după Fabricius. Amândoi îmi dau știri liniștitoare despre cele ce se petrec la Budapesta și la Sofia.
Totuși la orele 19 ½ Bardossy vine cu o falcă în cer și cu una în pământ să-mi ceară explicații pentru mobilizare, idioata de mobilizare. Nota pe care mi-o lasă fiind cam seacă, îl rog să treacă mâine după răspuns.”

Textul este preluat din insemnarile zilnice ale lui Constantin Argetoianu (volumul VIII, publicat de Editura Machiavelli, Bucuresti, 2007)

Agora V – baSecul si europarlamentarii de aur.

Temüügin — Sun, 28 Jun 2009 21:10:18 +0000

Este greu să scrii, să-ţi ordonezi gândurile, reflexiile, chiar şi ţipetele de revoltă. Scrisul te individualizează, te obligă să fi responsabil. Sper ca prin experienţele si metodele istoriei să pot surprinde măcar câteva fragmente ale cotidianului. Uneori încă mă zbat între cele două dileme, secundum fidem – secundum raţionem, pe care spre nefericirea mea nu le pot împreuna.
Poate era mai nimerit să scriu câteva rânduri imediat după oficializarea rezultatelor scrutinului din 7 iunie, dar am considerat ca este mai firesc să analizez problema la rece după o scurtă perioadă de timp.
Două tipuri de manifestări am întâlnit după 7 iunie în privinţa modului în care au fost interpretate rezultatele, de moralişti, judecători, emiţători, formatori de opinie, îndrumători:
1. Tabloidizarea a câţiva recenţi europarlamentari.
2. Pregătirea campaniei prezidenţiale.
Chiar dacă nu am urmărit sa displac prin originalitatea celor afirmate în aceasta analiză, se pare că mereu refuz să fac pe plac, unei gândiri propovăduite de doctrinari rigizi a căror finalitate levitează mai degrabă prin samsara, decât în scopul rezolvării problemelor curente ce însoţesc criza.
Concluzia scrutinului din 7 iunie este una singură: Românii sunt prea puţin interesaţi de Europa, a carei funcţionalitate o gasesc strict financiară. Pentru noi, cetăţenii de semi mana a doua a Europei, importante sunt sumele de bani ce le primim de la compatriotii noştri plecaţi să muncească în Occident.
Starea de spirit a populaţiei s-a reflectat prin lipsa unei solidarităţi faţă de actuala clasă politică, dovedit mediocră şi încăpăţânată în a se reforma.
Zile intregi s-a dezbătut problema „Becali şi Eba parlamentari”. Sa le luam pe rând:
Prafericitului nostru păstor neprihănit politic până în acest an, i-am urat mereu o viaţă politică cât mai scurtă şi una baciască cât mai prosperă. Niciodată nu am avut o părere clară despre acest om. Orice este posibil sau probabil la Becali. De la un pepene tăiat şi mâncat pe bordura lui Videanu până la un tratament natural bazat pe excremente de oi acompaniate de untură porcină, orice ar putea fi incercabil pentru mogulul brânzei. L-ai vedea dragă cititorule pe acest trabajador în slujba credinţei descoperind grotescul în operele lui Goya, sau mai degrabă servindu-şi slănina la micul dejun pe vreo copie scumpă a nefericitului artist? Dar după cum spunea un prieten zilele trecute, nu judeca că vei fi judecat… ajung si eu formator…
După cum încercam să explic mai sus persoana domnului Becali mă lasă rece. De ce? Simplu: Nu ma intereseaza. Dar fiind intoxicat cu prezenţa domniei sale pe toate posturile tv, am rezumat câteva consideraţii. Deasemenea din spirit de fronda, am decis sa-i fiu avocat, că pe procurori şi moralişti oricum îi deţine baSecul.
O panică generalizată în „societatea civilă” a fost transpusă cetăţenilor români prin televiziuni în campania electorală. Frica de un Becali parlamentar în rândul iluminaţilor a generat o dezbatere aproape naţională despre utilitatea sau inutilitatea domnului Becali ca europarlamentar. Această tevatură i-a adus doar succes printr-un surplus publicitar gratuit, pe banii mogulilor eventual. Printre cele mai întâlnite puncte de vedere ale detractarilor domnului Becali, întâlneam frica de extremism, xenofobie şi lipsa unei culturi alese ce putea să mulţumească sensibilitatea înalţilor domni şi distinselor doamne din agora. Şi ca să fiu mai exact, toată inteleghenţia românească a năvălit să infulege din ciobănaş. Încercaţi să refaceti un tabloul politic al acelor zile… intelighentie vs. Gigi, care pe deasupra şi învinge.
De ce atât de multă agitaţie în jurul lui Jiji?
1. Din naivitate. Ziariştii naivi ce nu au mirosit curentul s-au incadrat în moda cotidiană de a „da” în latifundiar.
2. Planul Cotroceniului. baSecul a gândit-o bine… Cotroceniul şi-a facut deja planul de bătaie cu Mircea Geoană pentru turul II;). baSecul, realizează că:
- PNL nu ii va sprijini candidatura în turul II, după cum fundamentaliştii monarhisto-brătieni din acelaşi partid nu vor susţine PSD-ul, dar o grupare mai maleabilă din PNL ar putea vota contra baSecului.
- UDMR-ul este o opţiune politică instabilă, dar probabil va fi alături de preşedinte şi PDL.
- PRM + Gigi. Electoratul lui Vadim Tudor şi a lui Gigi Becali poate fi uşor de manipulat, iar un semnal al tribunului şi al latifundiarului către un vot pro baSecul, l-ar scoate din actuala izolare politică.
Situaţia de după alegeri a demonstrat următoarele:
Becali nu este extremist (oportunist mai degrabă) şi a încercat să se alăture popularilor, alături de PRM în Parlamentul de la Strasbourg (de altfel lipirea de populari este un vechi proiect a lui Vadim).
PDL-ul nu a spus răspicat NU unei intervenţii la PPE pentru PRM!
EBA şi carierismul politic.
Domnişoara Basescu, a constituit de vreo 2 ani încoace o permanentă sursă de amuzament. De la bâlbâieli în discurs şi până la lipsa oricărei perspective politice totul a generat un comic bun dar şi trist pentru buzunarul europenilor ce urmează să o întreţină în Parlament.
Este trist că astăzi continuăm pe linia politică a nepotismului acest blestem al Elenei: Lupescu, Ceauşescu şi mai nou Băsescu. Probabil ca acum mulţi dintre susţinătorii baSecului, unii prieteni de-ai mei mă vor acuza că sunt răutăcios, că i-au în derâdere munca unei fete dornice de afirmare…este adevărat…nu o pot compara cu Elenele precedente…există categoric o nuanţă în a cere funcţia… baseasca pe genunchii tatului, iar celelalte două, între genunchii bărbaţilor.
Bădăran, aş fi dacă nu aş semnala că totuşi frumoasa nostră amazoană care are numai 30 de ani, nu mai poate striga peste tot că trebuie să avem răbdare cu ea, să fie înstare să citească de pe o hârtie sau să ţină un discurs pocit în faţa mandarinelor pdl-iste. Domnişoara baSecul are probleme cu cititul, vorbitul, cam tot ce ţine de gură, aceste considerente făcându-mă curios dacă nu cumva, buzele proeminente o privează în a-şi desfăşura erecţia intelectuală…. dar na, scuzati-mă că sunt bădăran…
Am fost întrebat zilele trecute de un amic PDL-ist, cu ocazia campionatului partidelor politice, de ce mă iau mereu de baSecul sau de baSeaca… şi i-am răspuns: domnul meu drag, ziceţi că nu am talent, că sunt rău intenţionat, că sunt destabilizator, dar respectaţi-mi măcar ţipătul mde revoltă! Nu pot să nu amintesc că acum 4-5 ani când mandarinele lui baSecul o acuzau pe Ecaterina Andronescu că şi-a angajat familia în Politehniaca Bucureşti (mulţi fiind excelenţi specialişti) astăzi stau la poarte Cotroceniului şi cer audienţă de la cea „mică”.

Istoricul implicarii statului in protectia sociala a indivizilor

Temüügin — Sun, 28 Jun 2009 09:37:52 +0000

Încă din cele mai vechi timpuri statul a fost implicat în ajutorarea cetăţenilor lui. În Grecia Antică erau protejaţi veteranii de război si copiii orfani ai căror părinţi au murit în urma războaielor. Apoi, pentru un timp îndelungat, Biserica a fost cea care i-a sprijinit pe săraci şi orfani.
Istoria implicării statului în protecţia socială a indivizilor în Marea Britanie (N. Barr, capitolul 2) a fost marcată de câteva momente foarte importante dezvoltării unui sistem de protecţie socială. Şi anume:
Un prim moment favorabil dezvoltării sistemului s-a instituit în anul 1576, în timpul domniei reginei Elisabetha a-I-a, prin legea numită ‘Poor Relief Act’ cu privire la ajutorarea cetăţenilor săraci, astfel, săracii si cerşătorii trebuiau să lucreze pentru a primi un ajutor din partea autorităţilor locale.
Al doilea moment important l-a constituit ‘Legea Săracilor’ din anul 1601, care adaugă prevederilor celei din 1576 faptul că săracii si cerşătorii sunt luaţi în ‘custodia’ parohiilor cărora ei aparţin; tot în cadrul acestei legi a fost realizată şi o clasificare a sşracilor: 1. ‘sşracii impotenţi’ , categorie din care făceau parte bolnavii si bătrânii (persoane care nu erau apte de muncă) şi în sprijinul lor s-au infiinţat azilurile sau ‘casele de caritate’ unde aceştia urmau sa fie internaţi; 2. persoanele apte de muncă, care trebuiau să lucreze in casele de corecţie spre deosebire de 3. persoanele apte de muncă, dar care nu vroiau sa lucreze şi care erau obligate sa locuiască în aceste ‘case de corecţie’;
Un alt moment important l-a constituit ‘Amendamentul Legii Săracilor’ ce a fost implementat în anul 1834, şi, care şi-a propus o minimizare a dependenţei săracilor fată de stat, minimizare realizată prin crearea ‘caselor de muncă’ unde săracii apţi de muncă trebuiau sa lucreze pentru ajutorul oferit , dar, să şi locuiască în acestea, asta in ciuda faptului ca ele ofereau condiţii de viaţă precare. Prin obligaţia de a locui în ‘casele de muncă’, săracii erau separaţi de familiile lor, astfel urmărindu-se impulsionarea acestora de a nu mai solicita ajutorul statului si motivarea lor în crearea unor conditii de viaţa
decente prin propriile lor forţe; ‘casele de caritate’ pentru ajutorarea persoanelor inapte de muncă şi pentru copiii orfani au continuat să existe.
‘Actul Fabricilor’, din 1833 oferă protecţie femeilor si copiilor, femeilor le-au fost reduse orele de muncă prestate si facilitate condiţiile de muncă.
Reglementările din domeniul educaţiei au luat amploare începând din secolul al XIX lea, când şcolile erau susţinute în activitaea lor de acţiunile de caritate; în anul 1833 s-au creat ‘şcolile protestante’ iar persoanelor care lucrau în acest domeniu le-au fost oferite finanţări pentru perfectionarea lor profesională; în anul 1847 numărul profesorilor finanţaţi a fost limitat; ‘Actul Educaţional’ (‘Education Act) din 1870, specifică dreptul copiilor de urma o formă de învăţământ; după 1880 învăţământul devine obligatoriu şi gratuit.
Urbanizarea, popularea oraşelor prin migrarea persoanelor din mediul rural spre mediul urban / oraş, pentru ca aici înflorea dezvoltarea fabricilor ce le ofereau locuri de muncă, a constituit o reală problemă în ceea ce priveşte locuinţele şi condiţiile oferite de acestea; iar pentru reglementarea acestora s-a instituit în anul 1870 “Actul pentru Sănătate Publică’.
Cancelarul german, Otto von Bismarck, promotorul sistemului de asigurări obligatorii, sistem ce a fost implementat în Germania în 1880. Sistemul cuprindea o gamă mult mai variată de beneficiari, nu era destinat numai săracilor, aşa cum au fost sistemele anterioare lui, ci, el cuprindea totalitatea persoanelor ce contribuiau la el.
Secolul XX (Barr, 1993) a adus noi măsuri de protecţie socială ce au fost adoptate în Marea Britanie, şi anume; protecţia copiilor (copiii săraci primeau o masă pe zi la şcoală); protecţia vârstnicilor (persoanelor cu vârsta de peste 70 de ani le-au fost oferite pensii indiferent dacă au contribuit sau nu la sistemul de asigurări); protecţia forţei de muncă (prin introducerea salariului minim); protecţia şomerilor; protecţia sănătăţii populaţiei (prin contributia lucrătorilor la sistemul asigurărilor de sănătate).
În anul 1935, în SUA se adoptă ‘Actul de Secuiritate Socială’ (Social Security Act) în urma căruia s-au înfiinţat următoarele: sistemul de asigurări federal de pensii (sistem de tip contributoriu la care contribuiau atât angajaţii cât şi angajatorii); asistenţă socială pentru vârstnici; asistenţa socială pentru nevăzători; asistenţa socială pentru copiii săraci.
Al doilea război mondial a adus după sine o serie de noi probleme sociale, care, conform ‘Raportului Lordului Beveridge (Pop, Luana, 2005, pp. 50) erau: ‘Lipsurile,
Boala, Ignoranţa, Mizeria si Ianctivitatea’. Acest raport propunea: oferirea de beneficii familiilor; elaborarea unui sistem de servicii medicale complex; introducerea unui sistem de asigurări obligatoriu care să ofere beneficii egale tututror contribuabililor; statul avea obligaţia de a asigura creşterea gradului de angajare a cetăţenilor săi.
Tot în această perioadă s-a dezvoltat şi conceptul de ‘stat al bunăstării’ în strânsă legătură cu politica socială implementată în Marea Britanie. Din punctul de vedere al autorilor George si Taylor Gooby există două perioade post-belice ale statului bunăstării, şi anume: prima perioadă este perioada dintre anii 1950-1975, denumită de aceştia ‘perioada optimistă’, în care predominante erau ideile social-democratice, s-a caracterizat printr-o rată a şomajului scăzută, ceea ce reprezenta faptul că piaţa forţei de muncă era solicitată ducând astfel la expansiune economică si totodată o creştere a gradului de implicare a statului în protecţia socială a cetăţenilor, o creştere a solidarităţii sociale; iar cea de-a doua perioadă dintre anii 1975-1990 a fost denumită ‘perioada pesimistă’, în care predominante erau ideile neo-liberalismului, s-a caracterizat prin creşterea ratei şomajului ce reprezenta totodată si o scădere a veniturilor obţinute de către cetăţeni, în ciuda faptului că preţurile creşteau continuu, afectând nivelul de trai al acestora.

Viena imperiala, multinationala. Chestiunea Evreiasca

Temüügin — Sat, 27 Jun 2009 06:46:05 +0000

Oraș rezidențial, capitala imperiului Habsburgic apoi Austro-Ungar, Viena a fost emblema multinationalității in Europa secolului al XIX-lea. Viena era capitala unde se reuneau numeroasele nationalitați ce constituiau Imperiul: germani, cehi, moravi, slovaci, maghiari, evrei, polonezi, ruteni, sloveni, sârbi, croați, italieni, romani. Viena este unul din primele orașe europene în secolul al XIX-lea ce este frământat de antisemitism, rasim, de chestiunea evreiască.
Termenul „EVREU” (IVRI în ebraică) este întâlnit pentru prima dată în Cartea Genezei, în cadrul Vechiului Testament. Locuitorii din Ţara Canaanului atribuie titulatura de Avram Evreul (EVER = de dincolo) primului patriarh al poporului evreu, care emigrase „de dincolo” de fluviul Eufrat . Termenul„ISRAEL” îşi are obârşia în numele celui de-al 3-lea patriarh Iaakov, numit şi Israel, ai cărui predecesori au format baza poporului evreu, respectiv cele 12 seminţii, iar cuvântul „IUDEU” îşi are originea în numele celui de-al 4-lea fiu al lui Iaakov, Iehuda .
Evreii încep să fie atrași de Viena începand cu a doua jumatate a secolului al XII-lea, lucrând ca negustori sau cămătari. Erau tolerați de autorități datorită impozitelor considerabile pe care le plăteau statului după imprumuturi. Prima sinagogă din Viena apare pe la 1200.
În decursul evului mediu târziu evreii vor fi tratați în multe moduri în funcție de interesul autorităților, uneori alungați alteori chemați înapoi, discriminați, mai ales în vremea războaielor cu turcii când vienezii se răzbunau pe evrei pentru insuccesele austriece. Unul dintre exemplele clasice a atitudini confuze a Vienei față de evrei este următoarea. În 1670 împăratul Leopold îi va alunga pe evrei confiscândule averea, bunurile, și distrugând sinagoga. După câțiva ani, având nevoie de bani, evreii vor fi reprimiți în capitală de către autorități.
Când persecuţiile sau diferitele constrângeri şi restricţii devin palpabile şi argumentate, justificările devin evanescente. Prin utilizarea unor asemenea practici, se atentează la tot ceea ce înseamnă evreu sau evreiesc, iar acţiunile şi răspunderea trebuie asumate de responsabil.
Odată cu afluxul de populaţie evreiască din zonele în care erau privaţi de drepturi şi marginalizaţi sau identificaţi prin semne specifice, în speţă Rusia sau părţi ale Poloniei împărţite, cu predilecţie Galiţia, structura socială a Vienei a început să capete o formă mai complexă.
Antisemitismul secolului al XIX-lea îi va lovi pe evrei exact în momentul în care vor obține libertățile mult dorite. Astfel în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, evreii vor primi drepturi și libertăți totale conform Constituției liberale de la 1867. Consecința imediată a emancipării lor este un val de imigrări a evreilor în capitală. Entuziasmul determinat de primirea libertăților îi impulsionează pe evrei să facă lucruri mărețe. În 1860, înainte de emancipare, trăiau la Viena 6.200 de evrei, deci 2,2% din populație; în 1870 ei sunt deja în numărul de 40.200, deci 6,6%, iar în 1880 au ajuns la 72.600 deci 10,1%. În 1890 trăiau la Viena 118.500 de evrei, 8.7%, în 1900, 147.000 iar în 1910 173.500. Marea majoritate făceau parte din grupul „etnic” german, iar ceilalți în funcție de limbă din etnia cehă, poloneză sau română.
În comparație cu alte orașe europene Viena are foarte mulți evrei, Berlin (4-5%), Hamburg (2-3%), dar față de alte orașe din Imperiu nu (Cracovia 50%, Budapesta 25%, Praga 10%).
Evreii vor forma grupul cel mai dinamic ținându-i într-o încordare toate celelalte stări sociale. Evreii au depus un efort considerabil şi pentru culturalizare. Numărul elevilor evrei de la gimnazii creşte de la 21.213 în 1851 la 99.690 în 1903-1904, iar numărul gimnaştilor evrei creşte în aceeaşi perioadă de la 1251 la 15.880. În 1913 evreii reprezentau peste 40% din studenţii la medicină din Viena şi peste o pătrime din cei la drept .
Noii veniţi s-au constituit într-o comunitate puternică, cu ocupaţii diverse, dar s-au profilat în majoritate pe comerţul de orice natură, artizanat şi industrie în anumite cazuri. Autorităţile austriece, simţindu-se ameninţate de o nouă componentă etnică numeroasă, capabilă să domine un domeniu foarte sensibil şi puţin evoluat, care avea carenţe serioase şi puţine elemente autohtone în componenţă, au promulgat unele măsuri cu caracter restrictiv şi discriminatoriu. Pretextul cel mai des invocat pentru a justifica aceste reglementări a fost cel al unei „invazii evreieşti”, coroborat cu faptul că aceste hotărâri nu prezintă noutate, ci au fost utilizate şi de antecesori, însă nemaifiind aplicate, au fost doar reactualizate.
Ideea toleranţei religioase este surprinsă într-o altă manieră, respectiv o indiferenţă faţă de religia evreilor manifestată de austriecii. Evreii sunt detestaţi şi antipatizaţi, însă se dovedesc abili în activităţile de ordin comercial, astfel în scurt timp după emigrările din Rusia şi Galiţia, aceştia reuşesc să-şi impună monopolul asupra acestora. „Ils ont accaparé peu à peu tout le commerce, tout l’argent, toutes les ressources…”. Toleranţa religioasă a austriecilor este explicabilă în lumina rapoartelor austriece prin faptul că aceştia erau indiferenţi chiar în privinţa religiei proprii, cu toate că mulţi dintre ei ţineau cu sfinţenie posturile. Nu exista abstinenţă de la băuturile alcoolice chiar în perioada posturilor. Aceste menţiuni sunt subliniate tocmai pentru a ilustra unele caracteristici ale mentalităţii austrieciilor şi constituie un stereotip negativ în privinţa imaginii acestora din perspectiva austriacă. Reprezentanţii diplomatici germani erau obligaţi să surprindă tot ceea ce era relevant în privinţa realităţilor austriece, ceea ce explică diversitatea subiectelor dezbătute în rapoarte: chestiuni diplomatice, politice, economice, culturale, militare, sanitare, mentalităţi.
Ideea esenţială care se impune atunci când abordăm o dimensiune atât de problematică cum s-a dovedit a fi „chestiunea evreiască” este faptul că nu putem face diferenţa între evreul care aparţine unei naţiuni şi evreul care practică religia mozaică. Conform opiniei noastre aceste două concepte se întrepătrund şi devin un tot unitar, sunt inseparabile. În orice ţară şi-ar avea rezidenţa, evreul se identifică mai întâi cu originea sa antică şi tradiţională de evreu şi apoi devine cetăţean al ţării respective. Îmbinarea celor două elemente este indispensabilă şi nu poate fi disociată, de aceea când istoria ne-a furnizat exemple de persecuţii la adresa evreilor, nu poate fi vorba de toleranţă religioasă. Dimensiunea religioasă poate conta mai puţin, fiind însă coroborată cu raţiuni de ordin economic şi comercial dar şi politic.
În comerţ, evreii înregistrează succese spectaculoase, probabil cel mai resunător exemplu fiind cel al lanţului de magazine deţinut de Alfred Gerngross. Fabricantul de rame Jakob Altenberg din Galiţia şi sticlarul Samuel Morgestein din Ungaria au avut la rândule succese în afaceri.
Succesele reportate de evrei stârneau invidea şi ura autohtonilor care sunt depăşiţi de concurenţa neaşteptată fiind incapabili să se alinieze modernităţii. Punctul de plecare al antisemitismului austriac din secolul al XIX-lea în constituie discursul profesorului Theodor Billroth care obiecteayă că procentul de studenţi medicinişti evrei ar fi prea mare. Billroth resimte prăpastia, „care separă şi în ziua de astăzi sângele pur german, de cel pur iudaic, cu aceaşi intensitate cu care un teuton simte prăpastia dintre sine şi un fenician”. Corporaţiile studenţeşti germane erau invitate să ceară excluderea evreilor din facultăţi.
Una dintre cauzele antisemitismului german, este migraţia în masă a evreilor din răsărit în spaţiul german. După 1881, ţarul Alexandru al II-lea ia măsuri ferme asupra evreilor după ce a scăpat cu viaţă unui atentat. O serie de pogromuri sângeroase au împânzit Rusia, în care numeroşi evrei şi-au găsit sfârşitul. Pânu în 1914, peste două milioane de evrei răsăriteni vor lua drumul Occidentului iar cei mai mulţi vor rămâne în spaţiul de cultură germană.
Primul „Congres Internaţional Antievreiesc” se întruneşte deja în 1882 la Dresda, participanţii lansând un manifest de luptă împotriva evreimii. Antisemiţii de cele mai diferite orientări i-au la unison decizia de a solicita abrogarea legilor de emancipare a evreilor în Europa deoarece reprezintă o ameninţare pentru creştini.
Evreii austrieci erau protejaţi de stat, iar cei amendaţi obţineau protecţie din partea poliţiei. Pamfletele antisemite erau confiscate, iar poliţia sigura ordinea şi preîntâmpina pe cât putea violenţele produse de susţinătorii antisemiţi. Viena era mai aproape de suveran, de împărat şi implicit de autoritate. Evreii se declarau supuşi împăratului deoarece acesta, conform prerogativelor sale trebuia să vegheze la bunul trai al tuturor cetăţenilor din imperiu.
Valul antisemit din Viena de la sfârşitul secolului al XIX-lea se explica şi prin ascensiunea unor lideri radicali precum Georg Schonerer şi viitorul primar al Vienei Lueger. Nemulţumirile faţă de evrei creşteau. În şcoli, teatre şi fabrici, la Parlament se alcătuiesc statistici, care să demonstreze pretinsa iudaizare a Vienei. Nu arareori cifrele sunt umflate, la numărul evreilor habotnici adăugându-se şi evreii botezaţi, cei înrudiţi sau căsătoriţi cu evrei. Ipostazele negative stereotipe în care antisemiţii îi înfăţişează în secolul al XIX-lea pe evreii răsăriteni sunt cea a negustorului ambulant şi a proxenetului.
Primele manifeste contra negustorilor evrei ambulanţi datează din anii şaptezeci. Deviza „Nu cumpăraţi de la evrei!” se referă atât la negustorii ambulanţi cât şi la marile magazine evreieşti şi este însuşită de antisemitii de cele mai multe orientări politice. A doua imagine negativă a evreilor din est veghiculată la sfârşitul secolului al XIX-lea zi de zi în ziare, este cea a proxenetului. Pe deoparte este reluat vechiul clişeu despre seducătorul evreu, pe de altă parte există totuşi o serie de cazuri penale în care sunt implicaţi şi evrei.
Având în vedere antisemitismul care ia asemenea proporţii distructive, devenind în mod tot mai evident un antisemitism rasial, evrei asimilaţi şi stabiliţi de multă vreme în Viena încep să nu se mai simtă în siguranţă. Ei făcuseră tot posibilul ca să nu atragă atenţia asupra lor ca evrei, ca să se adapteze şi să se integreze total. Mulţi se botezaseră de mult crezând că ascendenţa lor evreiască va fi dată uitării. Dar, acum, când sub semnul antisemitismului rasial, ei sunt deodată puşi pe plan de egaliate cu coreligionarii zdremţăroşi veniţi din răsărit, ei îşi văd ameninţată existenţa cu greu consolidată.
Comunitatea evreiască se străduieşte să-i integreze cât mai repede pe imigranţi. În schimb, alţi evrei de mult timp asimilaţi încep să-şi redescopere iudaismul.
Arthur Schnitzler combate în această perioadă extrem de încordată antisemitismul scriind romanul „Drumul spre libertate”. Autorul prezintă în roman o imgine foarte diferenţiată a evreilor din Viena, de la sistemul sionist convins, până la cavalerul austriac pătruns de apartenenţa sa germană şi până la femeia tânără care se angajează politic de partea social-democraţiei
Theodor Herzl, angajat la ziarul Neue Freie Presse, fost membru al unei coorporaţii studenţeşti şi un om care se asimilase din convingere se reîntoarce la rădăcinile sale iudaice datorită compasiunii faţă de situţia mizeră a evreilor veniţi din răsărit.
Sionismul, mişcarea naţională evreiască, ia naştere ca o reacţie de apărare. Termenul „sionism” a fost iniţiat de Nathan Birnbaum în anul 1890 pentru mişcarea Hovevei Ţion. După Primul Congres Sionist, în anul 1897, termenul a fost adoptat şi de Theodor Herzl, care avea ca obiective soluţionarea aşa numitei probleme evreieşti prin crearea, respectiv reînfiinţarea statului evreiesc în Palestina, care la apariţia mişcării era provincie a Imperiului otoman, ulterior (1920) devenind teritoriu sub jurisdicţie internaţională şi adminstrare temporară britanică. După ce a fost creat statul Israel, în 1948, mişcarea este astăzi identificată cu naţionalismul evreiesc al cetăţenilor acestui stat şi atitudinea de sprijin a evreilor din diaspora pentru statul nou creat.
Înainte de a putea vorbi despre mişcarea sionistă, trebuie să vorbim despre situaţia evreilor în Europa de vest şi în afara ei. Dacă în vest antisemitismul se manifesta cu predilecţie prin refuzul emancipării complete a evreilor, în est vechile practici medievale genocidiace, cu adânci rădăcini religioase dar complicate fiind şi de motivaţii economice obiective, încă persistau.
Joseph Roth caracteriza această mişcare ca: „Ei înlocuiesc lipsa unei griji proprii în Europa cu nostalgia de a ajunge în patria palestiniană. Ei fuseseră dintotdeauna oameni aflaţi în exil….sionismul modern s-a născut în Austria, la Viena. Întemeietorul lui este un jurnalist austriac. Nu l-ar fi putut întemeia nimeni altcineva” .
Primul Congres Sionist, tinut la Basel intre 29-31 august 1897, a fost prima adunare interteritoriala a evreilor pe o baza nationala si laica. Congresul a adoptat programul miscarii sioniste, care a devenit cunoscut ca Programul Basel, si a infiintat Organizatia Sionista Mondiala ca organizatie politica a “poporului evreu en route.” Herzl a fost presedintele Primului Congres (precum si al celorlalte cinci congrese tinute in timpul vietii lui) si a fost ales presedinte al Organizatiei Sioniste Mondiale, pastrand aceasta functie pana la moartea sa.
Herzl a transformat sionismul dintr-o miscare slaba si insignifianta intr-o organizatie mondiala si entitate politica pe care Marea Britanie era pregatita sa o accepte ca reprezentant autorizat al poporului evreu. Aceasta a dus la randul ei la Declaratia Balfour si in final la crearea statului Israel. Nu ii diminueaza insa meritele daca mentionam neajunsurile pentru care a fost criticat de contemporanii sai: ca era strain de traditia si cultura evreiasca si ca ignora semnificatia limbii ebraice pentru renasterea poporului evreu.
In ultimul sau testament, Herzl a cerut sa fie inmormantat langa mormantul tatalui sau in Viena pana cand evreii ii vor transporta ramasitele in Eret Israel.

BIBLIOGRAFIE:

Joseph Roth, Juden auf Wanderschaft, Koln, 1976.
Leo Goldhammer, Die Juden Wiens, Eine Statistische Studie, Viena, 1927.
Alfred Hârlăoan, Istoria universală a poporului evreu, Bucureşti, 1992.
Jean Berenger, Istoria Austriei, ed. Corint, 2000.
A.J.P. Taylor, Monarhia Habsburgică, 1808-1918. O istorie a imperiului Austriac şi a Austro-Ungariei, ed. All, Bucureşti.

Doctrina Bush – expresie a paradigmei cruciatului!

Redactia — Thu, 25 Jun 2009 21:31:51 +0000

Prezenta expunere va discuta cele mai proeminente caracteristici ale setului de politici cunoscute, în prezent, sub denumirea de “doctrina Bush”. Vom începe cu imaginea extinsă asupra a două tendințe care au marcat politica externă a Statelor Unite (idealism vs intervenționism), și vom vedea care din ele are un impact mai important asupra politicii americane, în prezent.

Credința adânc înrădăcinată în excepționalismul american permite, în Statele Unite, acomodarea simultană a două puncte de vedere antagoniste: idealism și intervenționism (numit și exemplarism sau vindicaționism).

Probabil, fraza care surprinde cel mai bine această dihotomie aparține lui Henry Kissinger, care spunea “Statele Unite sunt, concomitent, un far și un cruciat” (“the US as both beacon and crusader”). Într-adevăr, Kissinger subliniază în renumita sa lucrare, “Diplomația”, că cele două atitudini contradictorii au alimentat politica externă americană de-a lungul timpului: “Prima sugerează că Statele Unite își urmează propriile valori prin perfecționarea democrației acasă, comportându-se ca un far pentru restul lumii; iar a doua, că valorile americane obligă statul să poarte o cruciadă in numele acestora” (“The first is that the US best serves its own values by perfecting democracy at home, acting as a beacon for the rest of the world; the second, that the US values require that it lead a world crusade on their behalf”).

“Paradigma farului” sugerează că influența mondială a Statelor Unite ar trebui exercitată prin forța exemplului. Aceasta survine din crezul că odată ce instituțiile democratice sunt perfect structurate (opunându-se tendințelor centralizatoare), eficiența sistemului american va fi observat de alte state, care vor adopta modele similare. Totuși, “paradigma exemplului” este sceptică față de capacitatea Statelor Unite de a exporta democrație. Premisa aflată în spatele acestei filosofii este că, democrația fiind fragilă, se propagă cu dificultate și o inițiativă de exportare se poate dovedi a fi contraproductivă.

În sens opus, “paradigma cruciatului” cere ca SUA să întreprindă acțiuni viguroase pentru a răspândi valorile și instituțiile sale. Din acest motiv, această paradigmă poartă denumirea de “vindicaționism”, care este derivată din convingerea că “Statele Unite trebuie sa aducă dreptatea într-o lume anti-liberală” . În contrast evident cu exemplarismul, care este neîncrezător în posibilitatea de a genera schimbare, vindicaționismul este optimist, crezând cu tărie în posibilitatea de a obține modificări calitative a regimurilor de guvernare prin intermediul acțiunii concrete. În acest sens, președintele Bush și-a făcut publice principiile în Strategia Națională de Securitate din 2006: “Încercăm să schimbăm lumea, nu doar să fim schimbați de ea; să influențam în bine evenimentele și nu să ne lăsăm manipulați de ele”.

Jonathan Monten identifică, în interiorul vindicaționismului, un model a ceea ce el denumește “optimism liberal” . Vom vedea, în continuare, cum în spatele doctrinei Bush stă acest optimism liberal, care nutrește credința că acțiunea (în acest caz, războiul) va duce la dispariția barierelor autoritarismului, dând ghes unui val de democratizare.
In practică, această controversă ideologică a generat o perpetuă dispută între izolaționism și intervenționism, deși, după cum notează și Kissinger, “la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, relațiile interdependente au început să prevaleze” .

Așa cum am subliniat, cele două paradigme sunt contrastante. Însă ele au un punct comun: cad de accord asupra exceptionalismului american. Conform acestui principiu “promovarea democrației este o parte centrală a identității politice americane și însăși o rațiune a existenței sale” .

Pentru a-l cita pe Alexis de Tocqueville, “principiile pe care le are ca fundament Constituția americană, acele principii ale ordinii, ale echilibrului puterilor în stat, ale libertății, ale adâncului respect pentru justețe, sunt indispensabile tuturor republicilor; ar trebui sa fie comune pentru toți(…)”.

Discuția referitoare la valorile democratice americane și caracterul lor exemplar are o tradiție veche, acest credo aflându-se în centrul paradigmelor “farului și a cruciatului”. Susținătorii ambelor teorii, cad de acord asupra ideii că valorile excepționale în care au fost construite instituțiile americane, ar trebui replicate și de alte state. Joseph Monten sugerează că necontestatul excepționalism american a transformat politica externă a Statelor Unite în sensul că aceasta “reflectă valorile politice liberale, evidențiind trăsăturile deosebite ale SUA”.

Deși cad de acord asupra valorilor americane și a superiorității lor, cele două paradigme iau in considerare mijloace diferite de promovare a acestor valori. Din acest moment, susținătorii celor două teorii propun metode și instrumente diferite pentru a obține un rezultat similar. În mod evident, nu este dorința autorului să prezinte cele două teorii printr-o juxstapunere maniheistă, mai ales că retorica politică are tendința de a îmbina caracteristici ale celor doua paradigme (George W. Bush sublinia în strategia sa de securitate națională: “ca și în cazul lui Harry Truman și Ronald Reagan, perspectiva noastră este una idealistă în materie de obiective și realistă în privința metodelor pentru a le realiza”) . Deși multe administrații americane au folosit metode specifice ambelor teorii, vom încerca să nominalizăm paradigma centrală prin preponderența pe care o administrație a acordat-o unui set sau altul de instrumente.

In cazul doctrinei Bush, sursa de influență este lesne de identificat, dacă luăm în considerare vehemența cu care administrația emfazează dimensiunea “cruciată” a Statelor Unite. Această concluzie răzbate cu ușurință din faimosul discurs “Despre Starea Uniunii” pe care președintele Bush l-a rostit în 2006: “Nu există pace în retragere. Și nu există onoare în retragere (…) America respinge falsul confort oferit de izolaționism (…) Încă o dată, răspundem chemării istoriei de a-i proteja pe cei oprimați, aducând pacea în lume” .

De asemenea, Strategia de Securitate Națională, așa cum a fost ea imaginată de administrația Bush, lanseaza un mesaj și mai mobilizator, prin sublinierea neajunsurilor provocate de izolaționism de-a lungul istoriei: “America are de ales între două căi: cea a fricii sau cea a încrederii. Calea fricii – a izolaționismului si a protecționismului, a temerii și a retragerii – este atrăgătoare pentru cei copleșiti de dificultatea obiectivelor, care nu văd oportunitățile. Totuși, istoria arata că de câte ori America a mers pe acest drum, dificultățile nu au făcut decât să sporească iar oportunitățile ratate, au lăsat generațiile următoare în nesiguranță”.

Got milk? We do!

F.T. — Thu, 25 Jun 2009 20:06:12 +0000

Începând de astăzi, blogul nostru vă pune la dispoziție un nou instrument, menit să eficientizeze neostoita dumneavoastră cercetare. Suntem mândrii să inaugurăm pagina de “Rapoarte”, unde veți găsi rapoarte internaționale emanate de organizații oficiale și civice prestigioase ce se referă la democratizare, conflicte, mediu, corupție, etc.Sperăm să vă fie cât mai de folos.

Cu deosebita considerație,
Redacția Athenian-Legacy.

Manifestațiile din Iran – context și repercusiuni

F.T. — Wed, 24 Jun 2009 14:53:22 +0000

Statele din Orientul Mijlociu prezintă a caracteristică deosebită… se află într-o puternică interdependență socio-politică. De aceea toată regiunea are ochii ațintiți asupra Iranului…însă fără a lua atitudine, fără a susține actualul regim sau, din contră, pe contestatari. Așadar, cum se traduce acest amorfism regional ?

Trei evenimente curente s-au repercutat negativ asupra fundamentaliștilor islamici care au înflorit ca legitimitate după conflictele din Afganistan și Irak. Pentru prima dată, în ultimul deceniu, radicalii sunt într-un regres în lumea musulmană. Aceste evenimente sunt: victoria lui Barack Obama în alegerile prezidențiale din America, înfrângerea Hezbollah-ului la urne și violentele manifestări anti-regim din Iran. Datorită lor, există o stare de incertitudine în lumea arabă care poate învăța și altă lecție decât cea maniheistă.

Obama a fost susținut, la nivel retoric, de mulți lideri arabi care au văzut în el un conciliator, opusul politic al fostului președinte Bush. Cel din urmă, tributar școlii de gândire neoconservatoare, s-a bazat pe o politică activă de promovare a interesului național în regiune. Chestiune dezavuată de Obama, care a promis mai multă deschidere, dialog dar și retragerea armatei americane din Irak. Apariția unei raze de speranță pentru liberalii arabi și musulmanii moderați a avut ca efect secundar o schimbare, la nivel de percepție publică, asupra căii de urmat (translatarea de la conflict la dialog).

“Acceptăm rezultatele într-un spirit de fair play, democratic. Acceptăm faptul ca tabăra rivală a obținut majoritatea locurilor în Parlament” a spus liderul Hezbollah, pe 8 iunie, când o coaliție pro-occidentală a câștigat majoritatea parlamentară în alegeri (70 la 58 de locuri).

Pe fondul acestei emulații, Siria și-a manifestat disponibilitatea de a negocia informal cu Israelul, prin intermediul Turciei. De asemenea, Hamasul, organizație palestiniană radicală și-a moderat tonul, după ce, în urmă cu o săptămână, a acceptat să dialogheze cu fostul președinte american Jimmy Carter, oportunitatea apariției unui stat palestinian în granițele din 1967.
Datorită acestor circumstanțe care animă viața internațională a regiunii nu există reacții vehemente la adresa evenimentelor din Iran. Regimurile orientale așteaptă să vadă a cui e victoria, de teamă să nu parieze pe un cal pierzător.

Hezbollahul, organizație puternic susținută de Iran, și in mod direct prin intermediul ayatollahului Khamenei, a preferat o atitudine moderată, deși a dat de înțeles că l-ar prefera pe Ahmadinejad.

Nasrallah, liderul Hezbollah, comenta imediat după alegerea lui Ahmadinejad: “o mare speranță pentru toți mujahedinii ce luptă cu forțele opresiunii” … parcă aceste cuvinte nu mai au impactul de altă dată. Hezbollahul, organizație fervent islamică, nu recunoaște instituțiile iraniene ca metodă de interacțiune ci persoana ayatollahului, liderul politic și religios. Așadar, relația nu se conturează prin instituții ci prin oameni, unși de Allah.

Pe străzile Teheranului, “clasa mijlocie” iraniană luptă pentru schimbare. Luptă pentru alegeri libere, pentru respectarea deciziilor pe care societatea le decide la vot. Relațiile personale trebuie înlocuite cu cele instituționale. Pentru asta se luptă. În sfârșit, pe cerul încremenit al Orientului strălucește raza speranței. Priviți-o!

Irish Republican Army – Provos.

Temüügin — Tue, 23 Jun 2009 19:24:19 +0000

Apariţia PIRA este legată de Convenţia Special a IRA ce sa desfăşurat în 1969, după cum am arătat mai sus. Din 1972, PIRA va rămâne principalul grup separatist terorist din Irlanda de Nord, OIRA renunţând la violenţele politice.
Liderii noului grup terorist erau: MacStiofain (şeful de stat major), Daithi O` Conaill, Joe Cahill. Noua conducere se va implica direct în afacerile grupului, Joe Cahill de exemplu fiind prins de autorităţile irlandeze în timp ce aducea armament din Libia spre Irlanda de Nord. „O viaţă întreagă am petrecut-o în PIRA” este una dintre mărturiile unui militant irlandez: Joe Cahill1.
Joe Cahill (1920 – 2004) născut în vestul Belfastului, a luptat încă din tinereţe împotriva britanicilor. A intrat în IRA în anii `30, şi a fost încarcerat de doua ori pentru asasinat în anii `40 şi activităţi clandestine, în anii `50. Cu toate că după 1965, va părăsi IRA, se va alătura lui Billy McMillen în 1969 când protestanţii vor ataca cartierele populate de catolici. Alături de alţi membrii ai IRA va fonda PIRA. Din aprilie 1971 a devenit comandantul Brigazii din Belfast, coordonând atentatele cu bombă ale PIRA într-o perioadă extrem de violentă (1971-1972). În noiembrie 1972, va deveni Seful de Stat Major al PIRA, deţinând această funcţie până în 1973 când va fi arestat. Dupa ce îşi va ispăşi pedeapsa de 3 ani deliberată de autorităţile irlandeze, se va reintegra în Consiliul PIRA, primind mai târziu – ultimii ani din viaţa – funcţia de vicepreşedinte al Sinn Fein, sprijinindu-l pe Gerry Adams şi susţinând utilitatea păstrării Înţelegerii din Vinerea Bună.
PIRA a preluat retorica IRA ante 1969, nerecunoscând guvernul nord – irlandez şi cel al republican. Ei considerau că Consiliul PIRA era guvernul legitim pentru ambele irlande, această atitudine încetând de abia din 1986. În rândurile PIRA au intrat aproape toţi membrii IRA din Irlanda de Nord încă din 1971, iar în republică pe cei mai radicali, din 1972. Datorită violenţelor de la începutul anilor `70, un număr însemnat de tineri naţionalişti afectaţi de starea de tensiune din Ulster au început să slujească cauza provizorie.
Majoritatea membrilor PIRA erau de orientare conservatoare, susţinând tradiţia militară a mişcării şi fiind oarecum nemulţumiţi de anumite atitudini „de la centru” ce aveau tentă socialistă. „Veteranii” PIRA se temeau ca noul val să nu abată mişcarea de la principiile ei tradiţionale, susţinând că acţiunea teroristă era singura cale viabilă prin care puteau sa-şi îndeplinească obiectivele.
Structura iniţială a PIRA era una piramidală, dar apoi s-a transformat intr-o structură mixtă datorită arestărilor numeroase efectuate de poliţie.
Structura PIRA avea la vârf, Consiliul Militar PIRA şi un Şef de Stat Major numit de Consiliu( MacStiofain iniţial). Ordinea de zi era susţinută în cadrul Consiliului Armat Provizoriu. Grupul funcţiona prin departamentele PIRA, conduse de directori. La cartierul general PIRA îşi desfăşurau activitatea directorii departamentelor: finanţe, tehnică, antrenament, securitate, operaţiuni, publicitate (propagandă), serviciul secret.
PIRA dispunea de două Comandamente Regionale: Comandamentul de Nord (Irlanda de Nord) şi Comandamentul de Sud (Republica Irlanda).
PIRA era structurată pe batalioane, brigăzi, de exemplu în Derry City PIRA avea un batalion (din 1972 devine brigadă), în South Derry alt batalion, în County Armagh 3 batalioane.
Primul conducător al PIRA Sean MacStiofain (John Edward Drayton Stephenson – numele său real) are cea mai interesantă biografie dintre liderii PIRA. Născut în Londra (1928), având ca părinţi un tată englez agresiv şi alcoolic şi mamă irlandeză protestantă, a fost botezat în biserica catolică în ciuda faptului că ambii părinţi erau protestanţi. Va studia în şcoli catolice unde va cunoaşte simpatizanţi ai Sinn Fein , iar la vârsta de 16 ani părăseşte şcoala pentru a munci în construcţii.
În 1945 MacStiofain se va alătura grupului IRA. În 1953 este prins încercând să transporte armament furat, şi arestat împreună cu Cathal Goulding şi Manus Canning. În arest învaţă de la Cathal primele cuvinte în irlandeză. Limba irlandeză o va învăţa în scurt timp dar accentul englez i-a rămas toată viaţa. După eliberare va pleca în Irlanda împreună cu soţia sa, stabilindu-se în Dublin apoi în County Meath. În 1964 este numit director al departamentului de spionaj al IRA. Cunoscut ca un catolic fervent era respectat de camarazii săi mulţi urmându-l după 1969 în PIRA. După constituirea PIRA va fi numit conducătorul noului grup terorist. Odată cu separarea PIRA de OIRA sa produs şi ruptura vechii prietenii dintre MacStiofain şi Cathal Goulding. Programul PIRA conceput de MacStiofain şi colaboratorii săi apropiaţi viza eliberarea Irlandei de Nord în mai multe etape, astfel cea dea treia trebuia sa fie cea mai radicală: „în a treia fază să angajăm acţiuni ofensive împotriva sistemului de ocupaţie britanic”1.
În 19 noiembrie 1972, este arestat de autorităţile irlandeze si condamnat la 6 luni de arest. În arest a încercat să se sinucidă prin spânzurare dar nu a reuşit, trezind compasiune în ochii coreligionarilor. Chiar Arhiepiscopul de Dublin la vizitat la spital. În aprilie 1973 va fi eliberat dar îşi va pierde poziţia în conducerea PIRA (procedura standard pentru toţi membrii PIRA arestaţi) şi influenţa în sfera decizională.
A demisionat din partidul Sinn Fein în 1981 datorită unei neconcordanţe cu privire la programul partidului, el susţinând vechea platformă împotriva celei noi Eire Nua. Din 1981 şi până la moartea (mai 2001) sa se va preocupa de organizaţia lingvistică irlandeză, „Conradh na Gaeilge”.
Din 1977 sa produs o schimbare de organizare a PIRA, dezvoltând un nou sistem organizaţional diferit de cel vechi dar pus în acţiune paralel cu cel tradiţional. Apariţia noului sistem, bazat pe activitatea unor celule, Unităţile de Serviciu Activ s-a datorat infiltrării unor agenţi ai poliţiei în organizaţie. Noua structură nu permitea transparenţa operaţională, iar membrii unei celule nu îşi cunoşteau decât superiorul direct. Celule erau specializate funcţional pe diferite nişe de activitate. O celulă cuprindea circa 5-8 membrii, fiind subordonată brigăzii locale care la rândul lor depindeau de unul din cele două comandamente regionale. Numai brigada PIRA din South Armagh şi-a păstrat structura tradiţională.
Vechiul sistem îşi pierdea caracterul strict clandestin, îndeletnicindu-se cu operaţiuni mai uşoare: crearea de adăposturi, observarea ţintelor, recrutarea de noi militanţi.
Cele mai multe brigăzi aparţineau de Comandamentul de Nord, cel de Sud având în componenţa sa doar brigada din Dublin şi în număr mic de brigăzi din zona rurală a republicii.
PIRA nu acţionează sub impulsul vreunei ideologii bine definite. „Filozofia lor se bazează pe o combinaţie de teorii ale lui Marighela cu cele ale generalului Grivas din Cipru”.1
Strategia PIRA urmărea să ducă în colaps Irlanda de Nord pentru a înlătura prezenţa britanică. Dictonul preferat al liderului PIRA, MacStiofain fiind: „Escaladare, escaladare şi escaladare” evident referindu-se la violenţă. PIRA a optat pentru un război lung de uzură, în speranţa că pierderile economice vor determina guvernul britanic să părăsească Irlanda de Nord2.
De la înfiinţarea sa organizaţia şi-a impus o „normă” în producerea de victime, crezând că prin teroare vor crea o ruptură între populaţia nord – irlandeză(îndurerată de violenţe) şi guvernul britanic reuşind astfel sa-şi îndeplinească dezideratele politice. Din 1971 şi până în mai 1979, atentatele PIRA au provocat moartea a „1000 de persoane, din care 300 soldaţi şi poliţişti, 140 membrii PIRA şi circa 550 (55%) civili irlandezi, bărbaţi, femei, bătrâni, catolici şi protestanţi”1.
Prima încetare a focului efectuată de PIRA datează încă din 1972, în perioada 26 iunie – 9 iulie, când liderii PIRA au întreţinut negocieri secrete cu guvernul englez. Delegaţia britanică condusă de William Whitelaw s-a întâlnit cu liderii PIRA, MacStiofain, Conaill, Ivor Bell, Seamus Twomey, Gerry Adams şi Martin McGuinness, însă cele două tabere nu au fost mulţumite de discuţii, PIRA suspendând negocierile2.
După 1975 PIRA elaborează platforma Noua Irlandă, ce prevedea: unirea celor două irlande, impunerea unui guvern ce urma să funcţioneze pe baza unei administraţii descentralizate, adoptarea unui regim socialist, etc.
Începând cu luna martie a anului 1976, prizonierii PIRA din închisori încep un val de proteste, refuzând să poarte îmbrăcămintea de deţinut sau să se spele. Din 1981, situaţia se înrăutăţeşte, 7 membrii PIRA şi 3 INLA intrând în greva foamei. Doi membrii PIRA (printre care şi Bobby Sands) şi un activist anti H-Block, Owen Carron erau aleşi membrii ai parlamentului britanic, în timp ce alţi doi grevişti erau aleşi în parlamentul Republicii Irlanda.
Demonstraţiile de simpatie faţă de grevişti împânzeau Irlanda, peste 100.000 de oameni participând la funeraliile primului mort, Bobby Sands.
PIRA îşi semna comunicatele cu pseudonimul P. O`Neill. Se pare că această formă de autentificare a fost aleasă şi impusă de MacStiofain.
Începând cu anii `80, PIRA şi-a ucis uneori proprii camarazi pentru trădare şi colaborare cu securitatea britanică. Informatorii cunoscuţi sub denumirea de „supergrasses” i-au ajutat pe britanici în schimbul unei imunităţi în colectarea de informaţii despre organizaţie ori membrii ei.
Din această perioadă se schimbă radical optica PIRA privind desfăşurarea strategiei de eliberare adoptând o nouă platformă: „Ofensiva”. Aceasta prevedea o accelerare a violenţelor politice şi a terorismului implicit. Deoarece noua strategie nu a dat roade, PIRA va renunţa treptat la violenţe înscriindu-se într-un dialog politic cu guvernul englez. Unul din liderii săi, Gerry Adams se va lansa în discuţii secrete cu John Hume liderul SDLP. Adams a încercat să îndepărteze Sinn Fein de PIRA spunând că „între cele două mişcări nu există nici o legătură”1. Probabil că şi lui Adams ii era ruşine de cele afirmate…
În 1984-1985, o parte din membrii Sinn Fein Provizoriu s-au desprins din partid formând altul nou Sinn Fein Republican optând pentru o activitate mai mult politică.
Conexiunile externe ale PIRA sunt binecunoscute. Colaborarea cu organizaţiile teroriste din Europa, ETA şi grupurile germane au fost descoperite de structurile de securitate. PIRA a fost „subvenţionată” de Libia ani de zile cu armament iar porţile taberelor de antrenament libiene erau mereu deschise irandezilor.
PIRA a avut puncte de legătură şi în RFG, Olanda, Canada ori Australia, militanţii de acolo având sarcini sa agreseze personalul britanic ataşat.
În 1994 PIRA declară o nouă încetare a focului până în februarie 1996. Între februarie 1996 – iulie 1997, mai multe atacuri au fost lansate de PIRA dar incomparabil mai puţin violente ca cele din trecut.
În ciuda disensiunilor dintre cele două comunităţi din Irlanda de Nord, după 2000 s-a înregistrat o perioadă de dezvoltare economică fără precedent.
În intervalul 1997 – 2005 violenţele au scăzut foarte mult, astfel PIRA va anunţa la 28 iulie 2005 o decizie istorică: încetarea campaniei militare. Într-o scrisoare citită de unul din liderii PIRA, Breathnach, organizaţia cerea membrilor săi să renunţe la violenţe şi să intre în jocul politic democrat.
La 25 septembrie 2005, inspectori internaţionali pe probleme de armament au supervizat dezarmarea PIRA. Irlandezii au permis să asiste la distrugerea armelor şi reverendului Harold Good şi părintelui Alec Reid.
Cantitatea de armament distrusă de PIRA a fost mare: 1000 de pusti, 3 tone de semtex, 20-30 de mitraliere, 1200 de detonatoare, 20 de aruncătoare de rachete, 100 de pistoale, peste 100 de grenade.
La 8 mai 2007, protestanţii şi catolicii au inaugurat noua administraţie nord irlandeză în cadrul căreia vor împărţi puterea cele două tabere. Pastorul protestant Ian Paisley (liderul Partidului Unionist Democrat) va conduce guvernul, iar adjunctul său va fi catolicul Martin McGuinness (membru marcant al Sinn Fein). Administrarea provinciei de către Londra a încetat din aceeaşi zi, după cinci ani în care instituţiile nord irlandeze au fost suspendate.

Planul de afaceri al firmei.

Temüügin — Mon, 22 Jun 2009 15:38:14 +0000

Există multe bariere în planificarea afacerilor firmei, în special în cazul firmelor cu afaceri minuţios întreţinute. Dintre acestea se pot aminti:
1. Problema este deseori complexă, necesitând informaţii referitoare la climatul politic national şi internaţional, vizând ultimele noutăţi tehnologice din alte zone geografice;
2. Procesul necesită investiţie de timp şi bani, deseori însă resursele la dispoziţia firmei fiind extrem de limitate;
3. Gândirea strategică şi planificarea afacerilor necesită o serie de “talente” speciale foarte diferite de cele specifice unei derulări curente a afacerilor;
4. Nevoia stringentă de analize de fezabilitate şi de previziune financiară – probabil cel mai dificil aspect dintre toate.
Planul de afaceri este modul preferat de comunicare între întreprinzători, potenţialii investitori şi creditori.
Patronii experimentaţi şi managerii firmelor din ţări cu experienţă în economia de piaţă ştiu că planul de afaceri este un instrument indispensabil de management. Din experienţa acestora a rezultat că fie şi “simpla” completare a etapelor cerute pentru dezvoltarea unui plan de afaceri îi forţează să introducă disciplina şi procesul logic în toate activităţile lor de planificare .
Ei au constatat că un plan de afaceri minuţios elaborat poate îmbunătăţi rapid posibilităţile propriilor firme de a realiza scopurile şi obiectivele în aşa fel încât să servească cel mai bine propriile interese ale firmei, ale angajaţilor şi ale investitorilor.
Un plan de afaceri poate lua diferite forme – de la un document produs în mod profesionist, la un manuscript care serveşte ca documentaţie pentru scopurile, obiectivele, strategiile şi tacticile firmei.
În orice formă de prezentare, un plan de afaceri este o relevare simplă şi clară a orientării firmei, a modului cum firma îşi va realiza obiectivele propuse şi cum va arăta în următorii 3-5 ani, odată ce ţinta să a fost atinsă.
Planul de afaceri nu este o detaliere bugetară pentru următorii ani şi nici o extensie a indicatorilor din anii anteriori pentru perioada următoare. Planul de afaceri este un proces de adresare a unor întrebări fundamentale pentru viitorul companiei – într-un mod structurat – pentru a stabili direcţiile de urmat către un viitor succes.
Câteva întrebări fundamentale ce stau la baza planificării afacerilor pot fi:
- ce ar putea să aducă viitorul?
- unde dorim să se afle firma în lumina propriei viziuni despre viitor?
- unde se află propria firmă în prezent?
- cum ne putem mişca din poziţia prezentă spre propriile obiective stabilite pentru viitor?
Întrebările sunt interdependente şi de aceea sunt uşor de abordat, în schimb răspunsul cuprinde un volum mare de variante posibile. Ridicarea acestor întrebări necesită o abordare structurată a planului de afaceri şi împărţirea lui în sub-părţi componente.
Planul de afaceri este un valoros instrument de management care poate fi utilizat într-o multitudine de situaţii. În majoritatea firmelor din ţări cu economie de piaţă, planul de afaceri este folosit pentru:
a) fixarea scopurilor şi a obiectivelor firmei;
b) prevederea unei baze pentru evaluarea şi controlul performanţelor firmei;
c) comunicarea unui mesaj lansat de firmă către managerii de la nivelul ierarhic mediu al firmei, către directorii altor companii, către furnizorii şi potenţialii investitori precum şi către băncile finanţatoare. Acelaşi plan de afaceri se poate utiliza eficient în toate situaţiile menţionate mai sus.
a) Fixarea scopurilor şi a obiectivelor firmei. Planul de afaceri pentru o firmă nouă este, în cele mai multe situaţii, o primă încercare de planificare strategică. Un întreprinzător ar trebui să folosească planul de afaceri ca un instrument pentru fixarea direcţiilor de evoluţie a companiei în următorii ani. Planul de afaceri va fixa etapele de acţiune pentru ghidarea firmei pe perioada respectivă. Mulţi întreprinzători particulari afirmă că problemele presante vizând managementul zilnic al firmei lor le oferă prea puţin timp pentru planificare. Totodată, fără plan de afaceri, întreprinzătorii afirmă că nu se adaptează rapid la schimbările intervenite în mediul ambiant al firmei. Bineînţeles că alcătuirea unui plan de afaceri nu este o garanţie pentru succesul acelei afaceri. Totuşi, cu un plan de afaceri bine gândit, un manager (sau patron) poate mai bine să anticipeze situaţiile de criză şi să le ţină piept. Planificarea afacerilor este mai importantă pentru supravieţuirea unei firme mici, în creştere decât a unei firme mari sau mature.
b) Evaluarea performanţelor. Un plan de afaceri poate fi folosit pentru dezvoltarea şi pentru documentarea privind momentele cheie în derularea cu succes a afacerilor firmei. În febra problemelor zilnice, este greu de privit obiectiv la performanţele afacerilor în derulare. Însă un plan de afaceri poate asigura echipei de manageri o bază obiectivă pentru determinarea etapei în care se află derularea afacerii, comparativ cu scopurile şi obiectivele fixate.
c) Comunicaţii interne şi externe. “Povestea firmei” trebuie spusă şi respusă de nenumărate ori tuturor potenţialilor investitori, noilor angajaţi, consultanţilor externi şi potenţialilor clienţi. Cea mai importantă parte a acestei “poveşti” care trebuie comunicată este cea despre viitor, deci chiar conţinutul planului de afaceri. Acesta trebuie să reprezinte o îmbinare armonioasă a tuturor activităţilor firmei pentru ca imaginea rezultantă să fie cea a unei organizaţii plină de viaţă, în măsură să realizeze scopurile şi obiectivele propuse. Planul de afaceri trebuie să fie capabil să comunice competenţa specifică firmei oricărei persoane interesate într-o colaborare cu firma.

Action Directe – A.D. (Actiunea Directa)

Temüügin — Sun, 21 Jun 2009 15:20:29 +0000

Grupul Acţiune Directă s-a născut din alăturarea unor membrii din grupurile: Grupul de Acţiune Revoluţionară Internaţională (GARI) şi Nucleele Armate pentru Autonomie Populară (NAPAP). Aceste grupuri au recurs ocazional la terorism, spre începutul anilor `70.
În 1977, cele două grupuri vor crea un forum comun acţional: „o coordonare politico – militară internă a mişcării autonome”1. Această coordonare se va transforma în 1979 într-o „Organizaţie a guerillei” ce va acţiona sub numele de „Acţiune Directă”.
Acţiunea Directe a cunoscut două etape de dezvoltare: 1979 – 1984 prima dintre etape, se caracterizează prin diverse manifestări; a doua etapă după 1984, atentatele vor fi dirijate împotriva aparatului militar industrial şi politic al occidentului.
Dintre atentatele provocate de grup ne atrag atenţia: mitralierea sediului patronatului la 1 mai 1979; atacarea misiunii comerciale a Israelului în Paris la 31 martie 1982; executarea unui membru GARI, Gabriel Chahine la 13 martie 1982; asasinarea generalului Guy Delfosse la 27 martie 19842.
Structura organizaţiei este descentralizată, bazată pe sistemul celular, încurajată şi de orientarea ideologică anarhistă a grupului.
Acţiunea Directă se bazează pe două filiere: aripa autohtonă care acţionează în Franţa şi aripa internaţională care întreprinde activităţi în Occident, având cartierul general la Paris sau în Belgia în funcţie de împrejurări.
Din 1981, mulţi membrii ai Acţiunii Directe au abandonat cauza revoluţionară, dar nucleul radical din Paris a continuat luptele. El va iniţia negocierile si cu RAF.
Colaborările externe ale grupului au vizat atât Europa cât şi Orientul Apropiat. Împreună cu RAF şi CCC a format în anii `80 „Frontul Armat Antiimperialist”. A menţinut contacte şi cu Brigăzile Roşii italiene şi IRA.
Strategia grupului AD, prevedea o „abordare indirectă”. Se dorea lovirea simbolurilor regimului democrat pentru al compromite.
Odată cu instalarea la putere a regimului socialist în Franţa (1981) şi profitând de relaxarea autorităţilor, AD a reuşit să-şi creeze noi baze în 1982. „Ea a făcut recrutări din rândurile diasporelor turcă şi maghrebină, apoi a creat o bază într-un cartier popular al Parisului. Această modificare în maniera de recrutare a determinat o evoluţie a tacticii, cu o orientare spre ţinte internaţionale: antiimperialiste, antisioniste, etc.” 1
Dintre acţiunile importante ale grupului terorist amintim, asasinarea pe 25 ianuarie 1985 a responsabilului general pentru înarmare, Rene Audran, un înalt funcţionar din ministerul francez al apărării şi atentatul cu bombă din 13 aprilie 1985 din faţa unei bănci israeliene revendicat de AD – Unitatea de luptă Sana Mhedidli.
Finanţarea organizaţiei este învăluită în mister. Nu se cunoaşte dacă AD se bucură de sprijinul vreunui stat sponsor. Se pare că unele venituri le obţine prin falsificare de monedă. AD a încercat să vândă în Europa cecuri de călătorie false.
Cel mai renumit „membru” al Acţiunii Directe, Jean – Marc Rouillan, fondator al Mişcării Iberice de Eliberare şi membrul al GARI (Grupurile de Acţiune Revoluţionare Internaţionale), este unul dintre fondatorii Acţiunii Directe (1979). Arestat pentru prima dată în 1980, este eliberat repede datorită amnistiei acordate de guvernarea socialistă proaspăt instalată în 1981. Datorită asumării responsabilităţii asupra mai multor asasinate politice, Rouillan va fi arestat în 1987. În închisoare va participa la greva foamei alături de alţi tovarăşi şi va scrie. După eliberare (februarie 2005) îşi va publica o serie de lucrări şi memoriile personale. Teroristul anarhist Rouillan, îşi autodescrie atitudinile în memorii: „uram literatura clasica, refuzam falsele pasiuni cotidiene, falşii rebeli, comuniştii amatori, si de asemenea autoproclamţii anarhişti”2.
Activitatea Acţiunii Directe nu s-a prezentat la fel de eficientă ca a grupurilor ETA, PIRA, RAF, RZ, dar a reprezentat o sursă de instabilitate în Franţa şi nu numai datorită structurilor externe pe care şi le-a creat.
AD nu a mai desfăşurat o campanie teroristă din momentul arestării multor membrii în anii 1985 – 1987. Dintre cei căzuţi în mâinile autorităţilor îi amintim: Georges Ciprian, Joelle Aubran, Nathalie Menigon, Rouillan, Max Ferot, Frederic Oriach, Andre Olivier.