Prezenta expunere va discuta cele mai proeminente caracteristici ale setului de politici cunoscute, în prezent, sub denumirea de “doctrina Bush”. Vom începe cu imaginea extinsă asupra a două tendințe care au marcat politica externă a Statelor Unite (idealism vs intervenționism), și vom vedea care din ele are un impact mai important asupra politicii americane, în prezent.
Credința adânc înrădăcinată în excepționalismul american permite, în Statele Unite, acomodarea simultană a două puncte de vedere antagoniste: idealism și intervenționism (numit și exemplarism sau vindicaționism).
Probabil, fraza care surprinde cel mai bine această dihotomie aparține lui Henry Kissinger, care spunea “Statele Unite sunt, concomitent, un far și un cruciat” (“the US as both beacon and crusader”). Într-adevăr, Kissinger subliniază în renumita sa lucrare, “Diplomația”, că cele două atitudini contradictorii au alimentat politica externă americană de-a lungul timpului: “Prima sugerează că Statele Unite își urmează propriile valori prin perfecționarea democrației acasă, comportându-se ca un far pentru restul lumii; iar a doua, că valorile americane obligă statul să poarte o cruciadă in numele acestora” (“The first is that the US best serves its own values by perfecting democracy at home, acting as a beacon for the rest of the world; the second, that the US values require that it lead a world crusade on their behalf”).
“Paradigma farului” sugerează că influența mondială a Statelor Unite ar trebui exercitată prin forța exemplului. Aceasta survine din crezul că odată ce instituțiile democratice sunt perfect structurate (opunându-se tendințelor centralizatoare), eficiența sistemului american va fi observat de alte state, care vor adopta modele similare. Totuși, “paradigma exemplului” este sceptică față de capacitatea Statelor Unite de a exporta democrație. Premisa aflată în spatele acestei filosofii este că, democrația fiind fragilă, se propagă cu dificultate și o inițiativă de exportare se poate dovedi a fi contraproductivă.
În sens opus, “paradigma cruciatului” cere ca SUA să întreprindă acțiuni viguroase pentru a răspândi valorile și instituțiile sale. Din acest motiv, această paradigmă poartă denumirea de “vindicaționism”, care este derivată din convingerea că “Statele Unite trebuie sa aducă dreptatea într-o lume anti-liberală” . În contrast evident cu exemplarismul, care este neîncrezător în posibilitatea de a genera schimbare, vindicaționismul este optimist, crezând cu tărie în posibilitatea de a obține modificări calitative a regimurilor de guvernare prin intermediul acțiunii concrete. În acest sens, președintele Bush și-a făcut publice principiile în Strategia Națională de Securitate din 2006: “Încercăm să schimbăm lumea, nu doar să fim schimbați de ea; să influențam în bine evenimentele și nu să ne lăsăm manipulați de ele”.
Jonathan Monten identifică, în interiorul vindicaționismului, un model a ceea ce el denumește “optimism liberal” . Vom vedea, în continuare, cum în spatele doctrinei Bush stă acest optimism liberal, care nutrește credința că acțiunea (în acest caz, războiul) va duce la dispariția barierelor autoritarismului, dând ghes unui val de democratizare.
In practică, această controversă ideologică a generat o perpetuă dispută între izolaționism și intervenționism, deși, după cum notează și Kissinger, “la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, relațiile interdependente au început să prevaleze” .
Așa cum am subliniat, cele două paradigme sunt contrastante. Însă ele au un punct comun: cad de accord asupra exceptionalismului american. Conform acestui principiu “promovarea democrației este o parte centrală a identității politice americane și însăși o rațiune a existenței sale” .
Pentru a-l cita pe Alexis de Tocqueville, “principiile pe care le are ca fundament Constituția americană, acele principii ale ordinii, ale echilibrului puterilor în stat, ale libertății, ale adâncului respect pentru justețe, sunt indispensabile tuturor republicilor; ar trebui sa fie comune pentru toți(…)”.
Discuția referitoare la valorile democratice americane și caracterul lor exemplar are o tradiție veche, acest credo aflându-se în centrul paradigmelor “farului și a cruciatului”. Susținătorii ambelor teorii, cad de acord asupra ideii că valorile excepționale în care au fost construite instituțiile americane, ar trebui replicate și de alte state. Joseph Monten sugerează că necontestatul excepționalism american a transformat politica externă a Statelor Unite în sensul că aceasta “reflectă valorile politice liberale, evidențiind trăsăturile deosebite ale SUA”.
Deși cad de acord asupra valorilor americane și a superiorității lor, cele două paradigme iau in considerare mijloace diferite de promovare a acestor valori. Din acest moment, susținătorii celor două teorii propun metode și instrumente diferite pentru a obține un rezultat similar. În mod evident, nu este dorința autorului să prezinte cele două teorii printr-o juxstapunere maniheistă, mai ales că retorica politică are tendința de a îmbina caracteristici ale celor doua paradigme (George W. Bush sublinia în strategia sa de securitate națională: “ca și în cazul lui Harry Truman și Ronald Reagan, perspectiva noastră este una idealistă în materie de obiective și realistă în privința metodelor pentru a le realiza”) . Deși multe administrații americane au folosit metode specifice ambelor teorii, vom încerca să nominalizăm paradigma centrală prin preponderența pe care o administrație a acordat-o unui set sau altul de instrumente.
In cazul doctrinei Bush, sursa de influență este lesne de identificat, dacă luăm în considerare vehemența cu care administrația emfazează dimensiunea “cruciată” a Statelor Unite. Această concluzie răzbate cu ușurință din faimosul discurs “Despre Starea Uniunii” pe care președintele Bush l-a rostit în 2006: “Nu există pace în retragere. Și nu există onoare în retragere (…) America respinge falsul confort oferit de izolaționism (…) Încă o dată, răspundem chemării istoriei de a-i proteja pe cei oprimați, aducând pacea în lume” .
De asemenea, Strategia de Securitate Națională, așa cum a fost ea imaginată de administrația Bush, lanseaza un mesaj și mai mobilizator, prin sublinierea neajunsurilor provocate de izolaționism de-a lungul istoriei: “America are de ales între două căi: cea a fricii sau cea a încrederii. Calea fricii – a izolaționismului si a protecționismului, a temerii și a retragerii – este atrăgătoare pentru cei copleșiti de dificultatea obiectivelor, care nu văd oportunitățile. Totuși, istoria arata că de câte ori America a mers pe acest drum, dificultățile nu au făcut decât să sporească iar oportunitățile ratate, au lăsat generațiile următoare în nesiguranță”.
