Ce sunt grupurile teroriste, cum devin diverse mişcări politice grupuri teroriste, cum sunt organizate?
Structura unui grup terorist, motivaţiile membrilor săi, sunt asemănătoare multor organizaţii ori partide politice ce se încadrează în legalitate. Ceea ce deosebeşte fundamental, un grup terorist de o organizaţie acceptată de societate, este caracterul violent ca mijloc de atingere al scopului propus. Asemănătoare din punct de vedere organizaţional cu partidele politice, grupurile teroriste sunt formate din militanţi, conducători, sprijinindu-se şi pe un anumit număr de simpatizanţi, ce sunt însărcinaţi cu diverse misiuni. În organizaţia teroristă, există o diviziune a muncii şi o concurenţă în ceea ce priveşte conducerea grupului(profesionalizare a fenomenului, luptă pentru posturile de decizie). Pentru a obţine o misiune importantă, tânărul terorist trebuie să parcurgă mai multe etape, de la banalele răspândiri de manifeste, la găzduirea de arme, apoi ascunderea unor persoane clandestine. Acest tip de ascensiune este familiar şi partidelor politice (ascensiunea, nicidecum mijloacele), amintind organizaţiile de tineret ori feminine şi rolul acestora. Motivaţiile membrilor grupului terorist sunt asemănătoare cu cele ale membrilor partidelor politice: interese materiale, politice, confesionale.
Structura grupurilor teroriste este de trei tipuri: piramidală, celulară, mixtă. Toate cele trei tipuri de structuri se regăsesc în organizarea grupurilor teroriste europene după 1945.
Structura piramidală, permite transmiterea rapidă a deciziei depinzând de o conducere puternică. Slăbiciunile acestei structuri sunt determinate de fragilitatea grupului în faţa anchetelor autorităţilor şi posibilelor contestări ce pot apărea la nivelul conducerii duc la destabilizarea organizaţiei. IRA are o structură de acest tip, cu o conducere militară ce decide activitatea organizaţiei. Următorul nivel piramidal este deţinut de direcţiile operaţionale, financiare şi logistice ale organizaţiei irlandeze. La rândul lor acestea au mai multe subdiviziuni, direcţia operaţională având de exemplu trei sub-diviziuni regionale: Frontul de Sud (Republica Irlanda), Comandamentul din Nord (Ulster) şi Frontul Britanic.
Structura pe baze de celule, este mai fiabilă în anumite situaţii. Celule funcţionează autonom în vederea atingerii unui scop comun. Există un canal de comunicare întreţinut de membrii cei mai importanţi ai celulelor, aceştia constituind un soi de conducere (RZ– teroriştii germani reprezintă acest tip de structură).
Structura mixtă îmbină cele două structuri. Organizaţia este împărţită în mai multe grupuri autonome ce îndeplinesc obiectivele trasate de conducerea centrală. Organizaţia bască ETA se înscrie în acest tip de structură, comandourile ETA, depinzând de conducerea organizaţiei pentru planificarea şi aplicarea acţiunilor
Grupările teroriste sunt compuse din patru categorii de persoane, fiecare având un rol operaţional diferit.
La baza grupării sunt simpatizanţii, categoria cea mai instabilă din cele patru deoarece nu este strâns legată de organizaţie, putându-şi modifica opţiunea politică în funcţie de împrejurări, susţinând grupul terorist logistic sau în scopul recrutării de noi militanţi. Această formă de susţinere şi de slabă implicare în operaţiunile propriu zise ale grupării, este determinată de îndoielile privind totalitatea acţiunilor desfăşurate de organizaţie. Majoritatea celor ce susţin terorismul dar nu-l practică sunt în genere categoria de populaţie nemulţumită de guvern, atraşi doctrinar de guvernările autoritare, mulţi manifestând un adânc sentiment de fustrare din diverse considerente, dar neavând curajul în a renunţa la viaţa legală ce le asigură traiul din fiecare zi, pentru a susţine direct cauza.
Militanţii (ucenicii), sunt a doua categorie de susţinători ai grupului terorist, aceştia având contact direct cu membrii grupării, furnizându-le arme, hrană, ascunzători, neavând în schimb drept operaţional şi decizional în cadrul organizaţiei.
Membrii organizaţiei, sunt cei ce formează nucleul grupului terorist, responsabili cu pregătirea şi înfăptuirea actului terorist. Numărul membrilor este mic din considerente de securitate şi eficienţă „cu cât un grup este mai mic, cu atât este mai omogen şi eficient – în limitele posibilităţilor sale de acţiune. Cu cât este mai mare, cu atât este mai eterogen şi mai fărâmiţat în diferite curente”. In interiorul acestui nucleu se formează un grup de decizie ce urmează să stabilească strategia şi obiectivele organizaţiei. Odată intrat deplin în lumea conspiraţiei şi a ilegalităţii teroristul îşi pierde individualitatea, aparţinând total grupului având slabe şanse de a părăsi viu grupul şi de a-şi adopta valori sau repere acceptate de societate. Doar un individ cu o personalitate puternică poate ieşi din acest tipar – greutatea de a „reface un sistem de valori politice, morale, şi culturale, diferit de cel al grupului”
Ultima categorie este reprezentată de susţinători sau militanţi ai grupului, cunoscuţi de autorităţi, ce asigură canalul de comunicare dintre grup şi stat, grup şi societate prin intermediul unei interfaţe politice legale (Ex. Herri Batasuna – ETA, Sinn Fein – IRA).
Activităţile teroriste cât şi traiul clandestin, implică o utilizare mare de resurse financiare. De unde pot obţine teroriştii aceste resurse?
Pentru a-şi putea susţine activitatea, organizaţiile teroriste obţin resurse prin următoarele metode: primesc ajutor direct de la membrii grupării ori diaspora (doar grupările ce au un suport social mare îşi pot permite supravieţuirea şi din simpla cotizaţie – ETA, IRA), banditism – jafuri, răpiri, etc. (Acţiunea Directă a încercat să vândă în Europa cecuri de călătorie falsă), şantaj – taxe de protecţie „impozitul revoluţionar”, asistenţa statală.
Ca în orice meserie, teroriştii folosesc o gamă de instrumente pentru realizarea obiectivelor. De la cele mai rudimentare – cuţitele, şi până la bombe de ultimă tehnologie, grupurile teroriste folosesc diverse instrumente, în funcţie de posibilităţile financiare ale organizaţiei respective, cât şi de utilitatea folosirii lor. Multe grupări teroriste folosesc aceleaşi instrumente din considerente simbolice, astfel teroriştii japonezi deturnau avioane cu ajutorul săbiilor de samurai. Una dintre metodele clasice ale grupării teroriste ETA, o reprezintă atentatul cu bombă ori atentatul cu maşina capcană. Organizaţia Revoluţionară 17 Noiembrie(Grecia), foloseşte acelaşi pistol la mai multe asasinate. Folosirea aceleaşi arme poate reprezenta autentificare acţiunilor organizaţiei.
Care sunt sursele de aprovizionare cu arme, a grupurilor teroriste? Modalităţile de obţinere a armelor sunt numeroase. Cel mai adesea armele sunt obţinute în schimbul unor sume de bani ori prestări de servicii, de la state ce sprijină grupurile respective ori crima organizată. În anii `70 – `80, blocul răsăritean sprijinea grupările teroriste de ideologie marxistă din occident furnizându-le arme, cel mai adesea prin intermediul filierei palestiniene ori a reprezentanţilor diplomatici a diverso ţări arabe prietene Moscovei(aceştia beneficiau de imunitate diplomatică putând transporta arme în bagaje).
IRA a primit din Liban în 1972, mortiere, puşti, RPG-7, etc. în spatele tranzacţiei stând mai multe state membre ale Trataului de la Varşovia… În 1973, autorităţile irlandeze au descoperit pe nava Claudia, 5 tone de armament sovietic pe care şeful PIRA, Joe Cahill le aducea din Libia. În anii 70, PIRA a introdus în Irlanda de Nord, numeroase arme prin cele două porturi din Irlanda, Killbergs şi Greencastle. Statele blocului răsăritean, furnizau grupurilor teroriste, documente false (paşapoarte) pe care serviciile secrete le obţineau de la agenţii din occident sau le puteau falsifica corespunzător. Libia şi Yemen, şi-au pus la dispoziţie de asemenea serviciile.
Interesul sovietic pentru PIRA, şi alte grupuri teroriste occidentale consta în provocarea unei stări de nesiguranţă şi frică în rândul cetăţenilor occidentali sperând că la un moment dat opinia publică va condamna politica dusă de autorităţi, favorizând partidele frăţeşti socialiste ori comuniste (mai ales în cazul Italiei) din Occident.
O altă modalitate o reprezintă furtul de arme din depozite militare, sau din fabrici de armament (septembrie 1999, militanţii bretoni şi ETA au furat 8 t. de dinamită şi 6000 de detonatoare dintr-un depozit militar).
Atentatul cu bombă este procedeul cel mai des utilizat de organizaţiile teroriste europene. Urmările materiale şi traumele psihice generate de un nefericit atentat cu bombă sunt numeroase, evenimentul atrăgând atenţia opiniei publice pentru o perioadă.
Există o gamă largă de explozivi pentru a pune în mişcare, mecanisme ucigaşe ce pot lua diferite forme. Mecanismul poate fi amplasat în diverse locaţii: trenuri, avioane, bulevarde, săli, stadioane, scrisori, becuri, televizoare, radiouri, etc. iar declanşarea putându-se realiza de la distanţă. Grupurilor teroriste europene nu le este caracteristic acţiunea tip kamikaze, specifică fundamentaliştilor musulmani. Un alt aspect ce motivează teroriştii în a folosii bomba, îl reprezintă uşurinţa producerii unui mecanism exploziv şi numărul mic de persoane pentru al pune în aplicare. Atentatul cu bombă, oferă posibilitatea teroriştilor să ucidă un număr mare de persoane prin simpla detonare a unei bombe. IRA va recurge la această metodă începând cu 1974, ucigând 28 de persoane şi rănind alte 137.
Calitatea mecanismelor explozive constituie în multe cazuri gradul de profesionalizare a grupului terorist respectiv, explozivii sofisticaţi fiind folosiţi de grupurile transnaţionale iar bombele improvizate fiind folosite de grupuri teroriste mici şi autohtone ce nu beneficiază de legături în mediul terorismului internaţional.
Acţionând în funcţie de împrejurări şi de resursele disponibile, teroriştii europeni au folosit o varietate de explozibil în atentatele ce au decurs în anii `60 – `90, de la „primitivele” cockteil molotov, butelii cu gaze umplute cu cuie, grenadele de mână Beirut (sticle de sifon transformate în bombă, umplute cu pudră neagră) şi până la mecanisme explozive perfecţionate.
Declanşarea unei bombe se poate realiza prin telecomandă, teroristul fiind scutit de orice pericol şi detonând bomba în momentul cel mai prielnic. PIRA detonează de la distanţă mecanismele explozive ascunse în vehicule. Singura problemă a acestei proceduri de detonare o constituie raza în care telecomanda poate fi folosită Declanşatorii cu ceasornic, sunt cei mai fiabili şi sunt preferaţi de numeroase grupuri teroriste.
Diversitatea sistemelor de aprindere este foarte mare, utilizarea lor depinzând de o instruire adecvată a teroriştilor.
O altă procedură obişnuită meseriei de terorist, este cea a pirateriei aeriene. Începutul anilor `60, aduce creşterea numărului deturnărilor de aeronave. Securitatea aeroporturilor nu era foarte importantă, teroriştii putând introduce uşor diverse instrumente prin care ameninţau securitatea aeronavei şi a călătorilor. Ca răspuns la numeroasele deturnări operate de teroriştii, majoritatea statelor europene democrate, sporesc măsurile de securitate în anii `70.
În tot mai multe aeroporturi s-au instalat în perioadă diverse detectoare de explozivi ce foloseau trei metode: vizualizarea cu raze X, vapori de substanţă explozivă şi tehnica nucleară. Aceste dotări nu pot asigura integral securitatea, multe mecanisme fiind ascunse în diferite obiecte fiind greu detectate de către aparatura şi angajaţii aeroportului. Atentatul de la Lockerbie, a fost realizat prin 256g. de Semtex, ascuns într-un radio Toshiba ascuns într-o valiză cu haine (atentatul a produs 270 de morţi prin distrugerea aeronavei).
Pentru a reuşi să intre în avion şi să-şi realizeze planul, teroristul nu trebuie să iasă cu nimic în evidenţă faţă de restul pasagerilor. Teroriştii trebuie să fie bine dotaţi fizic şi psihologic şi să posede cunoştinţe elementare ale funcţionării unui avion. De multe ori teroriştii au preluat comanda aeronavei deturnate (Boeing 747 cu predilecţie).
Teroriştii preferă să acţioneze în timpul zborului aici, impunându-se mai uşor. La sol ei devin la rândule ţinte ale forţelor de securitate, existând mai puţine şanse de reuşită.
Terorismul poate fi văzut ca o meserie… neobişnuită, dar având caracteristicile unei slujbe normale. Teroristul profesionist nu poate acţiona în afara tiparelor operaţionale, ori a grupului. Naşterea mitului Carlos Şacalul, a demonstrat că fanatismul unui individ nu poate fi compatibil cu reuşita unei acţiuni teroriste, fără o pregătire corespunzătoare iar acţiunile ulterioare ale teroriştilor europeni vor îngroşa această concluzie.