Spre deosebire de Anglia, Franţa ori Germania, unde procesul de centralizare şi uniformizare politică şi lingvistică s-a încheiat înainte de secolul XX, începutul de nou secol i-a găsit pe iberici sub aceeaşi „descentralizare” atât de tradiţională lor. Fie că amintim existenţa a două state independente în peninsulă ori de multiculturalitatea culturală spaniolă ne aplecăm spre trecut, un drum anevoios plin de sincope şi drame ce a consfinţit spre finalul epocii moderne traiectorii separate a culturilor spaniole dar ineficiente şi imposibile în afara carcasei centrale.
De ce Castilia nu a reuşit să asimileze celelalte culturi iberice? De ce Catalunia şi Ţara Bascilor şi-au dorit un destin separat de cel castilian? De ce terorism în epoca contenporană?
Cu riscul de a nu putea cuprinde toate aspectele necesare unor răspunsuri rezonabile, mă voi rezuma la următoarele observaţii:
Construirea statului spaniol a survenit după o îndelungă epocă de lupte împotriva dominaţiei arabe din Peninsula Iberică. Evenimentul hotărâtor destinului spaniol, sa petrecut în 1492, când regii catolici i-au învins pe mauri, în ultima lor provincie, Granada.
După o perioadă de afirmare a puterii imperiale spaniole, când Filip al II-lea „hotăra” soarta a milioane de oameni după bunul plac, iar când Spania (alături de habsburgii austrieci) reprezenta ultimul bastion contra pericolului musulman reprezentat de turci, în care politica statului spaniol se desfăşura între Ţara de Jos şi Spania, va urma epoca centralismului spaniol, din 1714 când dinastia de Bourbon preia coroana catolică.
Regele Filip al V-lea va aboli libertăţile tradiţionale ale catalanilor datorită sprijinului acordat de aceştia habsburgilor, în războiul de succesiune.
Războiul ţărănesc contra ocupaţiei napoleoniene va stimula toate regiunile spaniole la un sentiment pan – hispanic. Constituţia liberală adoptată de Cortesul din Cadiz, în 1812, prevedea desfiinţarea: fueros-urilor, legilor locale şi regionale şi privilegiilor acordate de monarhie ţării bascilor încă din evul mediu.
În 1814 regele Ferdinand al VII-lea, va abroga Constituţia, astfel fueros-urile fiind restabilite.
Începând cu perioada romantică a secolului al XIX-lea se va naşte naţionalismul catalan şi cel iberic ca forme culturale. În războaiele carliste cele două regiuni vor ţine partea monarhiei, aceasta menţinând vechile privilegii catalanilor şi bascilor.
Un moment de cotitură în istoria Spaniei l-a reprezentat înfrângerea din războiul cu SUA, din 1898, când spaniolii pierd ultimele colonii americane. Pierderea acestor ultime teritorii de peste Atlantic, a însemnat trecerea în istorie a măreţului imperiu spaniol, provocând o stare de mâhnire generală. Sectoare întregi din societate îşi aplecau privirea spre trecutul glorios, suportând umilinţa trăită şi calificând înfrângerea ca: „dezastrul din 1898”. Rămaşi fără preocupare externă, spaniolii au încep să acorde mai multă atenţie problemelor interne curente.
Disensiunile politie, sociale şi culturale vor atinge punctul culminant în războiul civil desfăşurat între 1936 – 1939, ce a împărţit societate spaniolă între roşu şi negru, republicanism (liberalism) – conservatorism.
Naţionalismul basc, născut la jumătatea secolului XIX, în plină epocă romantică, s-a manifestat prin rezistenţa faţă de centralism. Poporul basc are o îndelungă tradiţie istorică fiind probabil cel mai vechi neam european.
Populaţia bască este atestată din epoca de piatră în regiune. Limba bască are o vechime de circa 4000 de ani (euskera), probabil cea mai veche limbă din Europa. Cu toate acestea prima carte scrisă în limba bască a apărut doar în 1535. Începând cu secolul al XVII-lea, călugării iezuiţi au început să dezvolte o limbă bască scrisă. În acele vremuri în regiunea ţării bascilor maxim 3% din populaţie avea ca limbă maternă basca (zonele inaccesibile) iar 15% din populaţie era bilingvă.
Fondatorul naţionalismului basc, Sabino de Arana (1865 – 1903), a dat ţării bascilor un nume, neologismul „Euskadi” şi un steag. În 1894 a fondat şi un partid politic ce urmărea să se preocupe de interesele bascilor: Partidul Naţional Basc. Programul partidului era ambiguu „era cu adevărat ciudat, pentru că amestecă proiectul separatist cu concepţia aproape tehnocratică a unei naţiuni basce”1. Pentru a putea face parte din partidul lui Arana, trebuia să ai rădăcini familiale basce reflectate în numele de familie. Arana era influenţat şi de terorile rasiste determinându-l să declare: „bascii sunt o rasă superioară”. El credea că imigranţilor nu trebuie să le fie permis să înveţe limba bască deoarece ei nu aparţin poporului basc.
În timpul celei de-a doua republici (1931 – 1936), PNB devine cel mai important partid în regiune. Noua generaţie de conducători coordonată de Jose Antonio Aguirre şi Manuel de Irujo se îndepărtează lent de rasismul şi fundamentalismul catolic promovate de fondatorul partidului îndreptându-se spre curentul creştin – social.
Bascii vor primii din partea guvernării de stânga, un Statut de Autonomie.
Războiul civil îi va găsi pe basci separaţi: provinciile Navarra şi Alava trecând de partea generalului Franco iar celelalte două rămânând fidele Republicii. Executarea a circa 700 de preoţi naţionalişti a contribuit la apropierea bisericii catolice de tabăra generalului Franco, influenţând şi enoriaşii Navarrei şi Alavei.
Bascii fugiţi după victoria lui Franco au format două guverne în exil: guvernul condus de Irujo din Londra (1941) şi cel condus de Aguirre apoi de Jesus Maria de Leizoala din Paris.
Regimul lui Franco va lua măsuri dure încă din 1939 contra regiunilor rebele Biscaya şi Guipuzcoa, retrăgându-le orice forme de autonomie culturală şi nerecunoscând nici o lege adoptată de republică deci inclusiv Statutul de Autonomie. Situaţia bascilor se va mai îmbunătăţii din 1960, când primele şcoli basce „ikastolas” se vor redeschide iar din 1968, va fi admisă noua limbă standard bască „euskera batua”.
În timpul dictaturii franchiste, radicalii basci vor forma Euskadi ta Askatasuna (Euskadi şi Libertate), apărută în 1959 ce viza răsturnarea puterii dictatoriale şi obţinerea independenţei statului basc. După moartea lui Franco, un nou grup terorist – Iraultza, va pune la încercare fragilitatea noii democraţii, având ca obiectiv principal tot independenţa Ţării Bascilor.
Mult doritul statut de autonomie va fi obţinut de basci în 1978, fiind recunoscut chiar prin noua Constituţie spaniolă.
Scânteia ce a aprins focul naţionalismului catalan a fost „Oda către patrie” scrisă în limba catalană de Charles Aribau, o limbă practic nefolosită până în acel moment. Naţionalismul catalan nu se bazează pe factorul etnic, ca cel basc ci pe limba, cultura, teritoriul şi istoria catalană profund influenţată de catolicism.
Totuşi fondatorul naţionalismului catalan este considerat a fi Valenti Almirall, ce a dominat scena politică catalană între 1879 – 1887 fondând un ziar în limba catalană şi creând prima mişcare politică catalană în 1885, „Lliga de Catalunya”.
În 1873 când s-a declarat prima Republică Spaniolă, catalanii au încercat să anunţe crearea unui stat independent catalan, dar revenirea la monarhie, în 1874 a liniştit acţiunile catalane.
În 1885, o delegaţie catalană prezentat regelui Alfonso al XII-lea, un raport: „Memoriu în apărarea intereselor morale şi materiale din Catalonia”. Raportul era semna de intelectuali şi industriaşi basci.
În 1906, liderul Ligii Regionaliste (în 1901, liga îşi schimbase numele), Enric Prat de la Riba, publică cartea „Naţiunea catalană”. În 1914, el devine preşedintele primei guvernări autonome din Catalunia, „Mancomunitat”. Această structură va fi desfiinţată de dictatura generalului Primo de Rivera. Catalanii vor fi părtaşi Pactului de la San Sebastian prin care se înlătura dictatura, urmând a se bucura de oportunităţile celei de-a doua republici primind Statutul de Autonomie în 1932.
Catalonia s-a alăturat generalului Franco în războiul civil, această opţiune neaducându-i privilegii în timpul dictaturii franchiste.
După moartea generalului Franco, catalanii au reprimit Statutul de Autonomie, la întoarcerea liderului catalan Josep Tarradellas în Catalunia în 23 octombrie 1977, un milion de persoane aplaudându-l pe străzile din Barcelona.
„De ce doar din rândul bascilor au apărut elemente radicale separatiste după 1939?”1 se întreba pe bună dreptate Walter Reich…
Dacă Catalunia a fost în deplinătatea ei alături de generalul Franco în războiul civil, Ţara Bascilor a fost împărţită între cele două tabere. Represiunea ce a urmat instaurării regimului franchist, a fost percepută negativ de cetăţenii basci, astfel acţiunile ETA au beneficiat la început şi de un larg suport popular. În Catalunia un astfel de suport nu exista atâta vreme cât represiunea a fost inexistentă. Bascilor le era uşor să recurgă la acte de terorism având în vedere izolarea geografică a regiunii şi avantajul retragerii dincolo de Pirinei în Franţa.
Ideologia marxistă le-a fost mult mai familiară bascilor decât catalanilor (aceştia fiind recunoscuţi mai lesne ca sindicalişti or anarhişti decât comunişti), fiind sprijiniţi de multe grupuri frăţeşti.
Alături de aceste manifestări ale terorismului autohton separatist reprezentate de ETA apoi după moartea lui Franco şi de grupul Iraultza, au mai coexistat şi grupuri vigilente ca: Batalionul Basc Spaniol, Lupta Poporului Spaniol şi Luptătorii Cristo Rey ori grupuri teroriste revoluţionar marxiste, reprezentate de GRAPO.
