Forţa de muncă reprezintă in contextul economiei de piaţa, un bun care se comercializează, in mod liber pe o anumita piaţă, denumită piaţa forţei de muncă (sau, mai pe scurt, piaţa muncii). Din acest punct de vedere, şomajul reprezintă excedentul de oferta de forţă de muncă faţă de cererea de forţă de muncă:
S=O-C, unde:
S=reprezintă şomajul;
O=oferta de forţă de muncă;
C=cererea de forţă de muncă.
Dar, definiţia dată mai sus şomajului, nu ne poate oferii răspunsuri la intrebări de genul: Este şomer un muncitor care nu lucrează o săptămână? Este un student şomer atunci când caută de lucru in timpul vacanţelor şi nu găseşte?. Pornind de la problematica de mai sus putem enumera anumite elemente care incadrează o anumită persoană in categoria şomerilor. Astfel de elemente pot fi următoarele:
-după trimiterea in şomaj persoana respectivă a căutat in mod activ şi sistematic de lucru in ultimule patru săptămâni.
-aşteaptă să fie rechemat la locul de muncă de unde a fost disponibilizat.
-in decursul următoarei luni se aşteaptă să găsească un nou loc de muncă in locul celui pierdut.
Dintre aceste condiţii care ne ajuta sa stabilim dacă o persoana este sau nu şomer, cea care reprezintă importanţa cea mai mare ar fi ca persoana care şi-a pierdut locul de muncă să caute in mod activ o noua slujbă şi nu doar să reclame faptul ca nu găseşte de lucru.
O alta definiţie foarte cunoscută a şomajului este dată de Biroul Internaţional al Muncii-organizaţie cuprinsă in Şistemul Naţiunilor Unite, care elaborează statistici, studii şi analize pe baza informaţiilor primite de la ţările membre şi care are ca scop mai buna fundamentare a deciziilor luate pentru combaterea şomajului. Conform definiţiei acesteia este şomer:
-orice persoană care a împlinit 15 ani;
-este apt de muncă;
-este disponibil pentru o muncă salariată sau nesalariată;
-nu munceşte
-caută un loc de muncă.
In România problema şomajului tinde să se agraveze şi datorita faptului că a inceput să se restructureze o parte a intreprinderilor mari şi foarte mari. Aceasta restructurare presupune, deci, şi pierderea unor locuri de muncă, care adăugându-se la numărul şomerilor deja existenţi pe această piaţă nu va reuşi decât să agraveze problema şomajului, iar in ultimă instanţă va conduce chiar la revolte sociale (greve, ieşiri in stradă, boicoturi etc).
Şomajul, ca dezechilibru major al unei economii contemporane se poate claşifica in:
a)şomajul voluntar , care este o forma de şomaj proprie celor care decid in mod deliberat să inceteze să muncească (total sau parţial), fie pentru ca ei apreciază ca salariul este prea mic şi preferă timpul liber sau să-şi insuşească o nouă meserie, fie pentru că sunt in căutarea unui loc de munca mai bine reenumerat şi costurile antrenate de acesta căutare or fi mai mult decât compensate prin creşterea salariului.
b)şomajul involuntar , adică acea formă de şomaj determinată de impoşibilitatea de a găşi un loc de muncă acceptând salariul curent, adică salariul acceptat de cei care lucrează. Adesea cei care se includ aici se datorează neconcordanţei dintre calificarea pe care o are o persoană şi calificarea pe care o solicită postul respectiv.
c)şomajul structural, specific in acestă perioadă României, şi care este determinat de tendinţele de restructurare a economiei pe activităţi, pe forme de proprietate, etc., care are loc sub incidenţa procesului tehnico-economic, mutaţiilor din departamentul respective, unor importante fenomene sociale sau politice. Această categorie de şomaj include de obicei:
-şomajul din ţarile sărace cu creştere demografică, dar lipşite de capital şi de competenţele necesare exploatării raţionale a resurselor umane.
-şomajul din ţările avansate economic afectate de disfuncţiile modului de organizare a muncii care nu mai permite creşteri de productivitate ca inainte astfel incât modelul economic devine contraproductiv. Pentru cucerirea şi păstrarea pieţelor lor recurg la creşterea productivităţii şi nu a aparatului de producţie, îşi recompun aparatul de producţie concomitent cu scăderea locurilor de muncă.
-şomajul din ţările aflate in tranziţie la economia de piaţă care traversează un proces profund de adaptare structurală generală la condiţiile pieţei, fapt ce impune adaptarea cererii de muncă la nevoile reale ale unităţilor economice determinate de mediul concurenţial, promovarea formelor de utilizare intermitentă a muncii, contracte de angajare cu durată determinată şi timp de muncă parţial.
