Regimul fanariot reprezenta o măsură de securitate: Poarta încerca să-şi adapteze politica în raport cu noua situaţie creată de mutaţiile adânci survenite structura echilibrului european. Turcii nu numai că fuseseră opriţi în expansiunea lor spre C continentului, dar erau acum direct ameninţaţi de expansionismul austriac şi rus; d.p.d.v. strategic Principatele reprezentau:
- un avanpost în imediata vecinătate a celor două imperii rivale
- un punct direct de legătură cu C şi E Europei. Este cunoscută măsura în care unii domni fanarioţi (ex. Ioan Caragea), prin întreţinerea unor active relaţii cu diferiţi diplomaţi, informau Poarta cu obiectivele şi evoluţia politicii europene.
Epoca fanariotă – funcţia externă a statului şi-a modificat complet caracterul. Domnii fanarioţi deşi au avut un rol important în diplomaţia otomană, ei îşi desfăşurau activitatea ca funcţionari ai Porţi şi nu ca domni români. Principatele îşi pierd iniţiativa pe plan extern; prerogativele în acest sens sunt prelate direct de Poartă. Rezultatul unei asemenea iniţiative a fost:
„transformarea Principatelor în ţări de compensaţie, negocierea teritoriului lor în funcţie de interesele marilor puteri vecine, de raportul de forţe dintre ele” (Vl. Georgescu).
Expresia regimul fanariot = conţinutul sistemului politic instaurat la începutul sec. 18 Regimul fanariot = expresia politică a dominaţiei otomane. Expresia economică a acestei dominaţii a fost monopolul economic.
Permanentizarea sistemului de vânzare a tronului Principatelor. Slăbirea puternică a instituţiei domniei. Până în 1731, domnii au fost aleşi de boieri, pentru ca apoi domnii să fie numiţi direct de Poartă, fără alegerea prealabilă a boierilor.
Noii domni, recrutaţi mai ales dintre marii dragomani, prezentau mai multă siguranţă în condiţiile în care Principatele căpătaseră o importanţă apreciabilă d.p.d.v. economic, politic şi strategic. Devine un simplu funcţionar otoman, asimilat în rang unui paşă cu două tuiuri; autoritatea acestuia, în raport cu turcii, este mult diminuată, fiind foarte uşor de înlăturat din cauza concurenţilor la domnie. Aceştia nu lipseau niciodată şi, întotdeauna, se arătau dispuşi să plătească mai mult.
Până în 1752, domnii sunt mutaţi de pe un tron pe altul din cel puţin două motive:
- Poarta avea prilejul să încaseze taxele de înnoire şi de confirmare a domniei
- ca măsură de siguranţă: timpul scurt nu permitea domnilor să devină independenţi
In a doua ½ a sec. 18, odată cu creşterea concurenţei pentru tron, înlocuirile sunt tot mai dese. Numărul familiilor concurente creşte proporţional. Sumele vehiculate cresc tot mai mult astfel în preajma revoluţiei din 1821, se ajunge la o tranzacţie între 4 dintre cele mai influente familii fanariote (ale lui Scarlat Calimachi, Alecu Suţu, Mihail Suţu şi Dimitrie Moruzi), constituite într-un adevărat cartel.
Potrivit mărturiei consulului austriac Raicevich, Mihail Suţu ar fi plătit 3 000 000 de piaştri pentru tron, iar Alexandru Mavrocordat-Firaris ar fi plătit 1 000 000. În aceste condiţii preocuparea principală a domnilor era aceea de a strânge bani pentru achitarea datoriilor, plătii tributului şi creării unui fond de rezervă necesar plăţilor pentru păstrarea domniei (mucarer sau peşcheşuri).
Sistemul era dezastruos pentru ţară: în loc să fie un factor de ordine, domnia dezorganiza orice practici economice prin crâncena fiscalitate pe care o întronează şi prin spolierile pe care le patronează. Din acest motiv, odată cu modificarea structurală a aspectului societăţii româneşti, boierii vor lupta pentru întărirea instituţiei domneşti, fapt ce implica cel puţin două aspecte:
- alungarea fanarioţilor şi instaurarea domnilor pământeni
- adoptarea principiului eredităţii tronului sau, cel puţin, prelungirea duratei domniilor acestuia
Eforturile boierimii pământene, pentru a se substitui domnilor fanarioţi şi boierilor greci, nu trebuie înţelese numai ca o luptă pentru putere. Interesele boierimii pământene coincideau în acel moment cu unele interese generale ale societăţii româneşti. Ele deveniseră naţionale.
Rivalitatea dintre boierii pământeni şi cei greci avea şi un puternic temei economic: lupta pentru cucerirea politică era generat obiective strâns legate de noile oportunităţi economice (dezagregarea monopolului otoman; deschiderea spre noi pieţe). De asemenea, lupta împotriva grecilor nu a mai fost una de clasă, ca în sec. 17, ci a fost o luptă indirectă împotriva dominaţiei otomane: grecii reprezentau instrumentele acestei dominaţii.
Pentru a-şi spori veniturile, domnii scoteau la vânzare dregătoriile şi confereau aleatoriu titlurile de boierie. Dacă avem în vedere faptul că atunci când domnul venea în ţară, acesta era însoţit de o armată de creditori şi rude, boierii pământeni se vedeau înlăturaţi din sistem. Într-o mare măsură goana după bani ilustrează schimbările survenite în societatea românească: banul începuse să devină forma ideală a bogăţiei.
De la cele mai mari la cele mai mici, dregătoriile se vindeau şi aduceau venituri importante. Exemplu: ispravnicii erau numiţi anual de către domn, la propunerea marelui vistiernic. Aceştia dăruiau vistiernicului leafa lor (aprox. 5 000 lei) + alte daruri, pentru a fi propuşi. Investiţia se dovedea profitabilă: ispravnicii vindeau slujbele subalternilor, care, la rândul lor, îşi scoteau banii pe seama contribuabililor.
Totuşi, principalele dregătorii din Divan erau ocupate de pământeni, dar grecii le ocupau pe cele mai rentabile – dregătoriile financiare – sau pe cele cu înaltă responsabilitate politică – postelnicia.
Deşi lupta împotriva domnilor fanarioţi şi împotriva grecilor erau în egală măsură valabile pentru ambele Principate, există unele particularităţi care trebuie subliniate deoarece au impus asupra dezvoltării ulterioare a evenimentelor anumite note definitorii. În acest sens trebuie reţinut faptul că lupta pentru dregătorii a fost mai puternică în Ţara Românească decât în Moldova, tocmai datorită faptului că rentabilitatea moşiilor era mai scăzută din mai multe motive:
- ingerinţele permanente ale turcilor din raialele dunărene
- numeroasele expediţii de pradă ale pasvangiilor
- sistemul fiscal mai apăsător
(1), (2) şi (3) - agricultura era mai slab practicată, tocmai în zonele mai fertile (cele de pe linia Dunării), care, de altfel, erau şi mai slab populate. Aceasta este una din cauzele care au generat diferenţele de regim agrar dintre cele două Principate. Lipsa de siguranţă şi stabilitate au atras după sine o dezvoltare mai redusă a rezervei boiereşti, a solicitat un volum redus de muncă, cantităţile de grâne fiind realizate mai ales din dijmă. În Moldova situaţia a fost alta: condiţiile mai bune pentru o mai bună exploatare a moşiilor si crearea unei rezerve, tot mai mult adaptată producţiei de mărfuri; necesitatea unui volum de muncă mai mare ; o mai intensă exploatare a ţăranului (24 zile de clacă faţă de doar 12 în Ţara Românească).
Această luptă dintre pământeni şi greci explică, cu rezervele dictate de interesele de clasă, boierimea a aderat la programul revoluţiei de la 1821, la latura naţională a acesteia.
Extorcările de bani, făcute sub diferite forme, au împiedicat acumulările interne de capital, şi, prin aceasta, au contribuit la înapoierea economică a Principatelor. În loc de a activa schimbul şi de a contribui la dezvoltarea pieţei interne, la noi, o însemnată parte din bani luau calea Constantinopolului sub formă de haraci, peşcheşuri, contribuţii extraordinare, taxe de numire şi confirmare a domniei.
Teoretic, sarcinile băneşti ale Principatelor faţă de Poartă constau în plata haraciului şi a peşcheşurilor. Spre sf. sec. 18, suma maximă a tributului este de 619 pungi = 309 500 lei = 62 500 galbeni. Cu toate garanţiile înscrise în hatişerifurile de privilegii, vexaţiunile financiare ale turcilor nu au încetat. Adevărata exploatare se făcea prin intermediul celorlalte dări, diferite de tribut.
Sarcinile fiscale, care variau în fiecare an, în funcţie de cerinţele turcilor sau de rapacitatea domnilor, erau suportate, în exclusivitate, de pătura inferioară numeroasă a societăţii – ţăranii – şi de bruma de pătură mijlocie – negustori, meseriaşi şi liber-profesionişti. Boierii, neamurile acestora şi o serie de alţi privilegiaţi erau scutiţi d.p.d.v. fiscal. În astfel mde situaţie, strângerea birului, de la o populaţie secătuită se făcea prin cele mai barbare mijloace de constrângere. Alături de acestea, exploatarea agricolă de către marii proprietari; fuga în masă a locuitorilor (evaziune fiscală); diminuarea numărului de contribuabili (fenomen de depopulare).
Deşi au existat încercări de a impune un sistem fiscal unitar, de a introduce sume fixe şi termene constante de încasare, acestea nu au reuşit în condiţiile în care în relaţiile cu Poarta domnea arbitrariul. Deplasarea permanentă si masivă a ţăranilor, în interior sau în afară, împiedica funcţionarea eficientă a organismului fiscal.
Reformele fiscale din 1775, 1783, 1804 sau 1814 au fost făcute în momente critice, când proporţiile fugii ameninţau grav echilibrul intern. Acestea urmăreau, prin reducerea sarcinilor şi prin crearea unor condiţii de stabilitate, să asigure statornicia contribuabililor şi, concomitent, să atragă pe cei fugiţi sau alţi colonişti.
Trebuie reţinut faptul că în perioada fanariotă exploatarea fiscală era superioară celei feudale.
Toate aceste reforme au avut doar un caracter temporar şi relativ: finanţele ţării nu se puteau redresa în cadrul unui sistem de stabilitate internă care presupunea stabilirea unor raporturi fixe cu Poarta.
Alături de sarcinile financiare, monopolul economic asupra principalelor mărfuri din Principate acţiona ca un corolar al dominaţiei otomane şi era una dintre principalele piedici în dezvoltarea acestora. Împreună cu Egiptul, regiunile Mării de Marmara şi ale Arhipelagului, Principatele dunărene trebuiau să asigure aprovizionarea Constantinopolului câte 4 luni/an.
Sec. 18 = întărirea monopolului comercial otoman. Motive:
- pierderea Egiptului în favoarea beiului mamelucilor; sarcinile revin Principatelor
- pierderea Ungariei şi Transilvaniei
- regimul agrar în dezagregare din cadrul Imperiului otoman
Principalele furnituri erau cerealele. Acestea făceau obiectul unui monopol permanent şi absolut. După 1756, sistemul zaherelei (al furniturilor de grâu) a fost asimilat cu furniturile de război; sarcinile şi arbitrariul au crescut considerabil. De multe ori se întâmpla ca cererile otomane să depăşească capacităţile de producţie ale Principatelor; de exemplu în 1768, sunt cumpărate cereale din ţările vecine. Acestea erau cumpărate cu 15 lei/kila, în timp ce Poarta cumpăra kila cu 5 le şi 4 parale. Din acest motiv, abuzurile legate de această obligaţie au făcut în permanenţă obiectul tratativelor dintre ruşi şi turci, fapt ce a determinat transformarea ei într-o dare în bani.
O altă sarcină care revenea Principatelor era aprovizionarea raialelor de la Dunăre şi Nistru. Cu toate că Hatişeriful din 1774 limita şi organiza aceste sarcini, ele continuau să fie cerute aleatoriu.
In timpul războiului din 1786/92, Poarta secătuise într-atât Ţara Românească încât domnia plătea sume imense pentru cumpărarea de cereale, pentru ca apoi să le furnizeze Porţii. În aceste condiţii, la sfârşitul războiului, în Oltenia, mai ales, au făcut ca locuitorii de aici să se hrănească cu pâine amestecată cu paie tocate şi cu muşchi de copaci.
La aceste cereri s-au adăugat calamităţile care s-au abătut asupra Principatelor la sf. sec. 18 şi înc. sec. 19:
- ciuma din vremea domnilor Mihail Suţu şi Alexandru Moruzi
- epizotia din 1793
- seceta din 1793/94
- iarna grea din 1795
Alte produse care erau rechiziţionate de către Poartă sunt: vite, oi, unt, seu, miere, ceară etc. În măsură egală se lua cheresteaua necesară cetăţilor şi corăbiilor otomane, şi silistra necesară pulberăriei armatei otomane. Acestea se livrau în mod gratuit.
De asemenea, nu de puţine ori turcii cereau ca aceste furnituri să fie transportate de ţăranii români, care mai erau puşi şi să construiască sau să repare cetăţi, drumuri, poduri etc.
Toate aceste bunuri erau achiziţionate de Poartă la preţuri minimale; consecinţele acestui regim erau:
- exploatarea defectuoasă a resurselor materiale
- afectarea producţiei interne
- stânjenirea comerţului extern: produsele nu erau dirijate spre cea mai profitabilă piaţă; monopolul era incompatibil cu dezvoltarea economiei de schimb.
În aceste condiţii este normal ca lupta împotriva dominaţiei otomane să se manifeste şi în domeniul economic: de multe ori una dintre cele mai importante cerinţe ale românilor a fost tocmai eliminarea acestui monopol. Cu toate acestea, monopolul a fost slăbit doar gradual şi aceasta numai datorită intervenţiilor repetate ale Rusiei. În ciuda numeroaselor hatişerifuri şi stipulaţii monopolului au continuat să persiste până la abolirea completă a acestuia în 1829.
No Responses to “Situaţia Principatelor în timpul regimului fanariot. Consideraţii generale.”
Trackbacks/Pingbacks