Separarea Puterilor In Stat (I)

Noţiunea de societate, de stat şi de putere executivă

Societatea românească,statul şi mai ales administraţia publică sunt în faţa unor provocari dificile, esentiale, generate de evoluţia lumii contemporane; provocări la care va trebui să răspundem.
Dintre toate aceste provocări, globalizarea, mai exact inevitabila globalizare, a declanşat deja o serie de procese în plan politic, economic, administrativ şi juridic.

Societatea- sistem social

Într-un sens larg, termenul de societate semnifică un mod organizat de existenţă în sfera fenomenelor vieţii, ceea ce presupune existenţa în comun a unor indivizi grupaţi în ansambluri mai mult ori mai putin permanente, ceea ce înseamnă că termenul este propriu nu numai lumii umane dar, în grade diferite, şi multor specii din lumea animală.
Nucleul unei societaţii este ordinea normativă comportamentală prin care viaţa unei populaţii este organizată ţn mod colectiv.
Analizând societatea prin prisma unui model cibernetic al societaţii globale, vom face abstracţie de relaţiile dintre naţiuni şi restul lumii şi vom incepe analiza modelului prin palierul de bază, care reprezintă executorul social, adică ansamblul structurilor, mecanismelor şi instituţiilor care produc, schimbă şi consumă legături şi servicii materiale si nemateriale sau, mai general, exercită ansambluri de activitaţi, care constau în prestaţii succesive şi reciproce, este atunci închis în el însuşi.
Palierul intermediar reprezintă aparatul administrative al statului, excluzând serviciile producătoare de bunuri şi servicii care sunt înglobate în palierul de bază.
Primul palier reprezintă autoritaţile publice de vârf, superioare (Parlament, Guvern, Preşedenţie) iar administraţia publică apare deci ca o structură intermediară între autoritaţile politice, pe de o parte şi societatea civilă, pe de altă parte, între putere şi cetaţenii consideraţi în calitate de administraţi. Ea asigură, sub autoritatea puterii politice, reglarea activitaţilor sociale.
Analiza societaţii prin prisma unui model cibernetic şi care ne-a condus la conceptual de sistem social-global are avantajul că: pune în lumină legăturile între concepte; reliefează legăturile între scopuri, operaţii şi structuri şi pune în evidenţă interacţiunile şi interdependenţele interne sistemului complex.

Stat- Puterea executivă

Statul este privit în doctrina de specialitate dintr-un întreit punct de vedere: juridic, politic şi social-economic.
Conceptul juridic al statului are o importanţă de necontestat. Cu ajutorul lui se pot explica relatiile şi situaţiile multiple care se stabilesc între Stat (persoana juridică) subiect activ şi pasiv, subiect de drepturi şi obligaţii şi celelalte grupări sociale, sau între Stat si persoanele fizice (indivizii), se poate analiza conţinutul propriu al regulilor juridice ale Statului.
Conceptul politic asupra Statului îl întâlnim în formulările unor gânditori cu privire la origine şi formarea Statului, evoluţia lui şi înţelesul său actual, în funcţie de realitaţile politice.
Conceptul social-economic, vede in stat, un solid sistem de organizare a nestabilei subordonări şi supraordonări a indivizilor şi grupelor sociale din el, în scop de a stabili un echilibru de interese între nevoile personale legitime ale particularilor şi interesele obşti, mai întâi ale naţiunii şi apoi ale ansamblului umanitaţii.
Termenele de putere executive face, de asemenea, parte din terminologia specifică studiilor privind administraţia publică. Să ne amintim, în primul rand, că Montesquieu a fost cel care a formulat clar principiul separaţiunii puterilor in stat, in spirit atât din anticul Aristotel, cât şi de filozoful englez Locke. Mai exact, el a avut modelul regimului englez, care a cunoscut separaţiunea puterilor încă din sec. XIII.
Acest principiu al separaţiunii puterilor in stat este indispensabil legat de regimul parlamentar. În lucrarea sa “De l’esprit des lois”, Montesquieu realiza un tip de regim politic în care se punea în valoare o guvernare moderată, prin asigurarea separaţiunii puterilor şi a libertăţilor politice. El afirma că libertăţile politice nu se pot exercita decât într-o guvernare unde puterea este limitată.
Montesquieu distingea trei tipuri de putere: legislativă, executivă şi judecătorească. În doctrina de specialitate din România, cu privire la problematica puterii executive şi a administratiei publice, din punct de vedere al definirii conceptelor, se remarcă mai ales lucrarea domnului profesor dr. Ioan Vida, intitulată “ Puterea executivă şi administraţia publică”.
Foarte pe scurt, putem reţine că puterea executivă se defineşte ca o funcţie distinctă a statului, alături de cea legislativă şi de funcţia judecătorească.
În conţinutul acestei funcţii se regăsesc anumite atibuţii care constituie obiectul activităţii unor autoritaţi publice distincte. În rândul acestor atribuţii Jacques Cadart nominalizează: definirea politicii generale a ţării, elaborarea proiectelor de legi necesare aplicării legilor, luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice, dispunerea teritorială a forţelor armate şi a celor de poliţie, precum şi conducerea relaţiilor internaţionale.
Într-o altă opinie, noţiunea de putere executivă sau executive este o noţiune vagă, datorită complexităţii fenomenului la care se raportează, a dublei sate accepţiuni – materiale şi organice – precum şi datorită concepţiilor diferite care o reflectă.
Cu toate acestea, executivul cuprinde, în mod tradiţional, două categorii de organe: şeful statului şi guvernul, indifferent că acestea coexistă sau nu, atunci când coexistă având funcţii partajate şi responsabilităţi diferite.
În sensul cel mai general al termenului, executivul sau puterea executivă desemnează acea funcţie a statului care asigură executarea legii. Această funcţie statală înglobează astăzi activitaţi extrem de diverse. În rândul acestora intră exercitarea funcţiei de şef al statului, coordonarea acţiunii administraţiei publice pentru punerea în aplicare a legii, desfăşurarea unor acţiuni directe de aplicare a legii sau de organizare a aplicării legii, exercitarea unor atribuţii care privesc impulsionarea procesului legislativ, ca şi conducerea generalăa statului.
Din punct de vedere structural, executivul se subsumează autorităţilor publice care exercită funcţia executivă şi nu se confundă cu administraţia publică.

Geneza şi evoluţia ideii de separare a puterilor în stat

Noţiunea de putere executivă şi putere judecătorească sunt cele mai controversate în dreptul constituţional.
Este uşor de constat că filosofii şi politologii analizează puterea, constituţionaliştii analizează sistemul organelor puterii legislative, puterii executive sau judecătoreşti (parlament, şeful statului, şeful guvernului, guvernul, insanţele judecătoreşti de la diferite trepte de jurisdicţie), specialiştii în administraţie examinează actele şi faptele juridice ale legislativului, ale executivului, precum şi materia controlului instanţelor de judecată asupra legalitaţii acţiunii administraţiei, istoricii studiază succesiunea regimurilor politice, administrative sau juridice, dar abordarea interdisciplinară a puterii legislative, a puterii legislative, a puterii executive sau a puterii judecătoreşti este neglijată în mare masură.
A evalua puterea legislativă, puterea executivă sau cea judecătorească în integralitatea lor înseamnă şi să oferi instrumentele care permit să se fixeze cu precizie noţiunile, conceptele şi, în acelaşi timp, să descifrezi geneza şi evoluţia acestor puteri.
De peste un deceniu, de cand România s-a desprins de totalitarism, asistăm la acte şi fapte ale legislativului, ale executivului, dar şi ale instanţelor de judecată prin care acestea vor să demonstreze că sunt puteri separate în stat, autodefinindu-se ca atare. Vom întelege mai bine această evoluţie dacă vom privi în perspectivă istoria politică, analizele filosofilor politici şi ale constituţionaliştilor sau administrativiştilor.
Aşadar, pornim de la adevărul că o noţiune, un concept, semnifică o reprezentare generală şi abstractă care permite evaluarea şi înţelegerea unui fenomen.
Puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească constituie fiecare în parte astfel de noţiuni, fiind rezultatul tentativelor de teoretizare schiţate încă din antichitate în procesul de analiză a exercitării puterii.
Aristotel, în “Politica”, a fost primul care a încercat să facă distincţie între componentele puterii şi să explice, categorisind noţiunea de „comandament”.
Mai apoi, filosofii Evului Mediu, ai Renaşterii şi ai secolului al XVII-lea, preocupaţi mai mult de asigurarea unitaţii puterii regale, au abandonat acest demers. Mai târziu, John Locke defineşte şi creează practic pentru prima dată noţiunile moderne de putere eecutivă şi putere judecătorească, iar filosofii secolului al XVIII-lea devin apologeţii separării între legislativ, executiv şi judecătoresc în societatea politică. Din acest moment, textele constituţionale ale statelor au omologat acestă formulă. Puterea executivă şi cea judecătorească au fost menţionate în Constituţia americană din 1787 şi de „Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetaţeanului”, din 1789. Astfel, putem spune că cel puţin ideea de executiv, dacă nu şi cea de juridiciar, a precedat elaborarea noţiunilor de putere executivă şi putere judecătorească, noţiuni care ulterior au fost preluate în Constituţii.

Antichitatea greaca

Filosofia politică antică a căutat fundamentul puterii şi uneori a reusit să direcţioneze exercitarea acesteia fără însă a se preocupa de stabilirea unei terminologii precise.
Doar Aristotel se particularizează prin efortul de a indentifica componentele puterii, dar această abodare este uitată în antichitatea romană, când apărarea unitaţii puterii devine prioritară.
Platon (428-347 I.Hr.) în „ Republica” a avut contribuţii extrem de moderne, atunci când a făcut clasificarea regimurilor „politice”. El combină cercetarea în privinţa „cetăţii” ideale, cu analiza critică a formelor de guvernare deja experimentate.
El face analiza puterii considerând funcţiile statului doar prin comparaţie cu cele care se regăsesc în funcţionarea omului.
Aristotel (388-322 I.Hr.) e primul care încearcă să degajeze elemental politic şi puterea de consideraţiile mitologice. În “Politica”, el stabileşte o primă terminologie, diferenţiind trei misiuni ale puterii, care trebuie să se regăsească în orice contituire a unei cetăţi. “Toate constituţiile au trei părţi …. una care hotărăşte în privinţa treburilor comune, a doua care stabileşte magistraturile iar a a treia parte este cea care împarte justiţia.
Aceste trei funcţiuni (hotărârea, comandamentul şi justiţia) ce se regăseau în structura instituţională a cetaţii Atena, trebuie conduse de trei organe distincte, şi anume: Hotărârea (deliberarea) aparţine Adunării cetăţenilor compusă din reprezentanţi ai poporului, însărcinaţi să discute şi să voteze politica Cetăţii, adică să adopte legislatia; Comandamentul este încredinţat magistraţilor civili (a fi titularul unei magistraturi civile înseamnă a fi învestit cu autoritatea politică sau administrativă care contribuie la conducerea Cetăţii); administrarea justiţiei se realizează prin corpul juridiciar compus din magistraţi judiciari-judecătorii propriu-zişi.
Se remarcă,de asemenea, că Aristotel stabileşte o ierarhie a componentelor puterii atunci când apreciază că deliberarea constituie funcţia esenţială, deoarece ea depăşeşte cu mult simplu “fabricare a legilor”.
Pentru Aristotel, cel mai important lucru era să descrie diferitele modalităţi de acţiune ale organelor statului şi nu să apere o anumită separaţiune a puterilor. Putem reţine că, pe lângă funcţiunea juridiciară, clar distinsă în stat, conceptual de comandament şi a încercat să-l definească.

Antichitatea romană

Contribuţia romană, deşi nu a generat o nouă teorie a Statului care să reînnoiască cu adevărat concepţiile ateniene, s-a făcut remarcată prin stabilirea strălucită a unor noi concepţii juridice.
Cicero (106-43 I.Hr.), la un secol dupa Polibiu, se preocupă de problema statului şi o leagă de res publica (treburi publice), care ar putea fi definită ca organizarea cetăţii potrivit regulilor dreptului. În lucrarea sa “Despre Republică”, Cicero se preocupă mai mult de drept şi de exercitarea puterii, decât de definirea conceptului de putere însuşi. Cicero prezintă o Republică romană care a contribuit la diferenţierea noţiunii de potestas de cea de imperium. Potestas transformă scopurile cetăţii în prescripţii obligatorii pe care imperium le va inpune. Imperium constituie o putere de comandament fondată pe forţa şi practica politică a conducătorului. La Cicero, cele două noţiuni sunt strâns legate, astfel că el adduce o completare juridică şa concepţiile filosofice ale cetăţii lui Aristotel.
La începutul erei noastre, Republica a cedat locul Imperiului Roman. Împăratul devine atotputernic şi se îndepărtează de democraţia limitată a Republicii lui Cicero. Din acest moment, puterea personală a conducătorului s-a exercitatîn mod deplin.
De aici înainte, singura grijă era să se asigure autoritatea deplină a conducătorului, atitudinea care s-a înrădăcinat şi a continuat în Evul Mediu.