Ocuparea Franţei şi instaurarea regimului de la Vichy

Totul a început la 1 septembrie 1939, atunci când, Germania, aflată în plină ascensiune, a atacat Polonia. 2 zile mai marea Britanie şi Franţa, în calitate de aliaţi ai Poloniei, declarau la rândul lor război Germaniei. Astfel începea ceea ce în istorie s-a numit Al Doilea Război Mondial.

În Franţa noua situaţie a fost primită la început cu calm. În acea perioadă la conducerea ţării se afla un guvern de centru-stânga, condus de M. Daladiere. În primele luni ale războiului situaţia în Franţa era calmă, trupele fiind masate în spatele liniei Magiot, principala linie de apărare a francezilor împotriva nemţilor. Aceasta era situată în nordul ţării, între Alpi şi Marea Nordului (urma să treacă şi prin Belgia). Căderea surprinzătoare a Poloniei, în numai o lună, i-a luat prin surprindere pe aliaţi, care se aşteptau ca aceasta să reziste cel mult 6 luni. Deşi Franţa declarase război Germaniei ca aliat al Poloniei, armata franceză nu a mişcat nici un deget pentru a veni în ajutorul polonezilor. Acest lucru s-a întâmplat în special datorită unei linii de fortificaţii extrem de reduatbilă construită de germani la graniţa lor occidentală, purtând numele de linia Siegfried. Aceasta era practic impenetrabilă pentru francezi, deoarece aceştia nu beneficiau de artileria care era necesară pentru a sparge această linie, şi în plus strategii militari francezi erau adepţii unei tactici defensive, şi în nici un caz nu ar fi procedat la atacarea poziţiilor germane.

După victoria împotriva Poloniei, Germania părea a nu mai avea nici o problemă pe frontul de răsărit,  astfel că îşi putea canaliza toate eforturile pe frontul apusean.

În timpul iernii dintre 1939-1940 nu a fost consemnat nimic notabil, poate doar oferta de pace propusă de către germani francezilor, şi refuzată de aceştia din urmă. Totuşi, situaţia tensionată şi starea de nemulţumire se menţine în Franţa, astfel că în luna martie a anului 1940, primul ministru Daladier este forţat să-şi dea demisia, fiind înlocuit cu Paul Reynaud.

Următorul pas făcut de Germania a fost ocuparea Norvegiei la 10 aprilie 1940, astfel confruntarea directă franco-germană fiind inevitabilă. La 10 mai Hitler adresează un ultimatum Olandei şi Belgiei, trupele germane punându-se în mişcare spre acea zonă.

Francezii şi englezii au intrat şi ei în alertă, adoptând poziţii defensive în zona munţilor Ardeni. Ei se bazau pe faptul că germanii vor fi obosiţi după trecerea în marş a regiunii accidentate ce se afla în această zonă.  Însă aşteptările le-au fost date peste cap, trupele reichului făcând faţă cu brio reliefului muntos, atacând în plin centru trupele aliate. La 14 mai, la patru zile de la începutul ostilităţilor, frontul francez este spart pe o lungime de 60-80 de km. După capitularea Belgiei, de la sfârşitul lui mai, soarta frontului de vest părea să fie decisă, trupele franceze pierdeau teren, iar în luna iunie trupele germane ajungeau în faţa Parisului. Administraţia franceză a fost nevoită sa se mute la Tourain, iar apoi la Bordeaux. Înfrângerea era tot mai aproape şi, pentru prima dată,a început să se pună problema capitulării, mai ales că în sud începuse şi o ofensivă italiană.

În rândul oamenilor politici şi militarilor s-au format 2 curente de opinie : unul,  al căror exponenţi erau militarii Weygand şi Petain, milita pentru încheierea unui armistiţiu cu germanii, iar altul, al cărui exponent era Charles de Gaulle, propunea mutarea administraţiei franceze în colonii ( mai exact în Algeria ) şi continuarea luptei de acolo. Câştig de cauză au avut primii, pentru că la 25 iunie 1940 a fost semnat armistiţiul franco-german. Trebuie menţionat că la 17 iunie primul ministru Paul Raynaud a demisionat, iar preşedintele Albert Lebrun l-a numit pe mareşalul Petain in funcţia de prim ministru. Armistiţiul prevedea împărţirea Franţei în 2 zone  : una sub ocupaţie germană în nord ( inclusiv Parisul), iar cealaltă, zona liberă, în sud. Noua capitală a zonei libere a fost aleasă localitatea Vichy.În urma acestei stări de fapt, De Gaulle a luat calea exilului, refugiindu-se la Londra, de unde vroia să continue rezistenţa.

Cauzele înfrângerii au fost multiple şi analizate atât de către regimul de la Vichy, cât şi de Guvernul aflat în exil. O primă cauză a fost enunţată de către reprezentanţii Vichy-ului, care au pus rapida înfrângere pe superioritatea trupelor germane, în raport cu armata franceză. Într-un mesaj din 23 iunie 1940 Petain explică de ce a capitulat Franţa şi care au fost cauzele. El punea totul pe seama acestui lucru şi pe faptul că,  odată cu ofensiva italienilor în sud au fost create mai multe fronturi, ţara fiind practic încolţită. O opinie şi mai radicală o are colonelul Michel Alerme, colaborator al regimului de la Vichy. El şi-a publicat chiar şi un jurnal care se numea Cauzele militare ale înfrângerii noastre. Aici el explică foarte pertinent anumite greşeli făcute de strategii militari, precum şi de regimul politic. O primă explicaţie dată de acesta este încrederea prea mare pe care o aveau comandanţii francezi în forţele proprii, precum şi superioritatea cu care au tratat trupele germane, pe care le mai învinseseră odată. Deasemenea Alerme vede şi lipsa de coordonare între cele trei arme esenţiale întrun război, anume forţele terestre, marina şi aviaţia, între care comunicarea era aproape inexistentă. O altă diferenţă esenţială a fost dotarea celor două armate, în timp ce germanii puneau accent pe diviziile motorizate, unii conducători militari francezi vedeau aceste unităţi ca fiind prea complicate, incomode şi greu de întreţinut. În concluzie, Franţa a pierdut războiul pe mâna ei, surprinsă fiind de rapiditatea cu care se mişca armata germană, precum şi de buna organizare a acestora.

Situaţia Franţei de după armistiţiu era una foarte dificilă. Practic era o anarhie totală. La 11 iulie 1940 Philippe Petain a fost investit ca şef al statului de către Stările Generale, adunate în mare grabă la Vichy. Acest nou regim era unul subordonat Germaniei, mai ales că din noile structuri de conducere făceau parte numai partide şi mişcări cu o orientare politică  de extremaă dreaptă, gen Acţiunea Franceză sau Crucile de Fier, şi care avuseseră în trecut legături atât cu naziştii germani cît mai ales cu fasciştii italieni. Totuşi, Revoluţia Naţională instituită de Petain în Franţa nu a avut drept model politica nazistă din Germania sau cea dusă de Mussolini, ci mai degrabă mareşalula fost influenţat de regimurile din peninsula iberică, el fiind mulţi ani ambasador la Madrid. Prin această Revoluţie Naţională, noul regim încerca să şteargă urmele Republicii a III-a şi să instaureze noua ordine.

La 8 octombrie 1940 Petain anunţa că noul val de reforme se va face sub forma unei revoluţii naţionale. Astfel noua deviză a ţării era Muncă,familie, patrie , iar la ceremoniile oficiale, după La Marseillesse imnul oficial,  întotdeauna urma un imn închinat lui Petain : “ Mareşale,  iată-ne înaintea ta, salvatorul Franţei, jurăm că patria va renaşte, Mareşale iată-ne “.  Pe lânga reorganizarea statului, Petain propune adoptarea unui tip de economie care nu era nici liberală nici socialistă, dar era controlată de stat

Revoluţia naţională  mai avea ca scop instaurarea ordinii morale în acest spaţiu. Astfel se adoptă diverse reforme ce vizau protejarea familiei, in domeniul religios şi al educaţiei. Petain afirma că “Dreptul familiei este mai important decât dreptul statului şi al cetăţeanului, familia fiind celula societăţii”.

Acest tip de politică a durat până în anul 1942, atunci cănd republica de la Vichy a încetat să mai existe, germanii ocupând în totalitate regiunea.

Bogdan Rantes