Institutii europene (II)

Consiliul de Miniştri mai este denumit şi Consiliul Uniunii Europene (prin Tratatul de la Maastricht) şi nu trebuie confundat cu Consiliul European. Este format din reprezentanţi cu rang ministerial ai statelor membre. În funcţie de subiectul pentru care se întruneşte este format din miniştri de finanţe, cei ai agriculturii, etc. Este poate ea mai importantă instituţie deoarece puterea sa de decizie este mare. Reprezentanţii statelor în Consiliul de Miniştri sunt autorizaţi să ia angajamente în numele statelor pe care le reprezintă . Preşedinţia Consiliul de Miniştri este asigurată de statele membre, fiind schimbată o dată la şase luni, prin rotaţie. Pentru a se asigura continuitatea de la o preşedinţie la alta s-a creat aşa-numitul sistem al troicii, for în care se întâlnesc preşedintele în exerciţiu, predecesorul şi succesorul său. Preşedinţia are un rol important în dezbaterile Consiliului deoarece stabileşte întrunirile iar statul care o deţine este responsabil pentru maniera în care se desfăşară întâlnirile pe perioada mandatului său. Statul care deţine preşedinţia are un rol mai mare în Comunitate deoarece poate coordona priorităţile ţi viteza politicii Uniunii. Dar această putere nu trebuie supraestimată deoarece la preluarea mandatului există o serie de probleme rămase în desfăşurare şi timpul pe care îl are la dispoziţie (şase luni) nu este suficient pentru a realiza politici ambiţioase .
Consiliul de Miniştri este ajutat de un Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), aceştia având rang de ambasadori, care pregăteşte lucrările Consiliului, cu şedinţe săptămânale. O altă structură a Consiliului este Secretariatul General care are obligaţia de alua toate măsurile pentru a asigura buna desfăşurare a lucrărilor (programează reuniuni, redactează documentele şi le distribuie, organizează interpretări şi traduceri, etc.)
Procedura de vot în Consiliu se bazează pe trei formule: vot în unanimitate, vot cu majoritate calificată şi vot cu majoritate simplă. Câmpul de aplicare al unainimităţii s-a redus simţitor de-a lungul istoriei Comunităţii, astfel încât el se aplică astăzi doar în domenii specifice prevăzute de tratate (probleme de natură constituţională, taxe, industrii, etc.). În schimb a crescut ponderea votului cu majoritate calificată, ce reprezintă astăzi o regulă, în timp ce majoritatea simplă reprezintă o excepţie, fiind folosit în cazul reglementărilor de ordine interioară.
În cadrul Consiliului de Miniştri statele nu au un număr egal de voturi, ci diferenţiat pe baza unor criterii demografice, economice şi politice. Oricum faptul că se cere o majoritate de două treimi, în cazul votului cu majoritate calificată, înseamnă că doar votul statelor mari nu este suficient pentru luarea unor decizii. Atunci când Consiliul statuează pe baza unei propuneri venită din partea Comisiei majoritatea de două treimi este suficientă pentru că se consideră să această instituţie reprezintă interesul comunitar, deci minoritatea este protejată. Când nu se statuează la propunerea Comisiei se cere ca votul să exprime şi un număr de state.
Consiliul de Miniştri asigură coordonarea politicilor economice a statelor membre. Are putere de decizie şi dreptul de a conferi Comisiei puterea de implementare a regulilor stabilite de Consiliu. Această combinaţie de atribuţii face ca această instituţie să fie identificată clar cu legiuitorul Uniunii Europene, caracteristică ce a supravieţuit tuturor încercărilor de a conferi o putere mai mare Parlamentului European. Nu are drept de iniţiativă legislativă dar poate cere Comisiei să demareze cercetări pentru a identifica acele căi necesare atingerii obiectivelor Comunităţii. Împreună cu Parlamentul are atribuţii în votarea bugetului şi încheie acordurile internaţionale negociate de Comisie .
Puterea de decizie a Consiliului se realizează prin patru categorii de legi. Reglementările sunt decizii ce se aplică imediat pe întreg teritoriul Comunităţii, nu trebuie ratificate de autorităţile naţionale şi prevalează în caz de incompatibilitate în faţa legilor naţionale. Directivele, obligatorii şi ele, trasează statelor membre obiectivele ce trebuie atinse într-o perioadă temporală stabilită, dar lasă la latitudinea membrilor alegerea mijloacelor prin care ele să fie atinse. Deciziile sunt şi ele obligatorii pentru cei cărora le sunt adresate, destinatarii fiind state membre, persoane juridice sau persoane fizice. Şi, în fine, recomandările (sau avizele) nu sunt obligatorii, ele exprimând doar un punct de vedere al Comunităţii (deci au un caracter informaţional) .
De la Tratatul de la Maastricht rolul şi atribuţiile Consiliului de Miniştri nu au fost modificate substanţial. Modificări au loc doar în ceea ce priveşte ponderea votului cu majoritate calificată. Pentru că în cadrul unei Uniuni extinse unanimitatea urma să fie greu de obţinut, Tratatul de la Nisa a extins majoritatea calificată la încă 30 de domenii guvernate până atunci de regula unanimităţii, aceasta mai fiind cerută pentru PESC, cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală, fiscalitate, etc. Acelaşi proces are loc şi prin Tratatul constituţional. De asemenea, tot prin acest ultim document s-a stabilit ca Ministrul de externe al Uniunii, vicepreşedinte al Comisiei Europene, să prezideze şedinţele Consiliului de Miniştri care discută probleme de politică externă, în celelalte cazuri fiind păstrată vechea regulă a rotaţiei doar că perioada a fost mărită la un an.
Consiliul de Miniştri are un mare avantaj asupra Parlamentului şi a Comisiei. În timp ce Comisia poate fi destituită (pa baza unor proceduri deja amintite) iar Parlamentul nu are încă atribuţiile legislative ale unui parlament naţional, Consiliul de Miniştri reprezintă într-adevăr motorul legislativ al Uniunii. Chiar dacă nu îşi exercită competenţele total (fiind necesară colaborarea cu Comisia şi Parlamentul) faptul că nu poate fi demis (decât membrii săi, separat, pe baza unor mecanisme interne specifice fiecărui stat) şi că nu şi-a pierdut din atribuţii arată că, în cazul în care evoluţia spre federalism va continua, se va transforma într-o fel de cameră superioară a unui Parlament. Iar faptul că Tratatul Constituţional întăreşte rolul Consiliului European sugerează că interguvernamentalismul (şi deci şi expresie sa instituţională- Consiliul de Miniştri) rămâne încă un curent de primă importanţă în procesul de construcţie europeană.
Comisia Europeană poate fi consideratul guvernul Uniunii. Încă din 1951 tratatul CECO prevedea crearea unei Înalte Autorităţi, formată din oameni independenţi, având menirea de a coordona acele sectoare în care a avut loc transferul de suveranitate. Dacă instituţia Consiliului  European şi cea a Consiliului de Miniştri sunt expresii ale interguvernamentalismului, atunci Comisia Europeană poate fi considerată expresie a  supranaţionalismului, mai ales că ea este independentă de voinţa statelor membre. Comisia este formată din comisari aleşi după criteriul competenţei, independenţa acestora trebuind să fie dincolo de orice îndoială. Dar termenul de competenţă este foarte vag, el nefiind definit şi de cele mai multe ori comisarii sunt foşti politicieni de frunte din statele membre, aleşi n u neapărat pentru competenţa lor, ci pentru că se bucurau de o anumită susţinere politică la nivel naţional .
De-a lungul timpului numărul comisarilor a evoluat. Multă vreme Comisia Europeană avea 20 de membrii: doi pentru statele mari şi şi câte unul pentru statele mici (câtă vreme Uniunea avea 15 membrii). Tratatul de la Nisa a prevăzut însă ca în cazul extinderii Comisia va avea câte un reprezentant al fiecărui stat (deci 25, actuala Comisie Barosso). De asemenea, tratatul subliniază că din momentul când Uniunea va avea 27 de membrii numărul membrilor Comisie va fi mai mic de această cifră, el trebuind să fie stabilit de către Consiliul de Miniştri. Şi durata mandatului a evoluat, din 1995 acesta fiind de 5 ani, spre deosebire de 4 cât era până atunci.
În numirea unei noi comisii atât Consiliul de Miniştri cât şi Parlamentul European au un rol important. Astfel, Consiliul nominalizează o persoană pentru funcţia de preşedinte al Comisiei. După ce acesta numire este aprobată de Parlament, noul preşedinte împreună cu Consiliu desemnează celelalte personalităţi. Odată formată noua Comisie aceasta trebuie să primească votul de investitură al Parlamentului. Comisarii trebuie să fie cetăţeni ai statelor membre.
Fiecare comisar primeşte o responsabilitate specială cu privire la un anumit sector al activităţii comunitare. Comisia poate, cu condiţia ca principiul responsabilităţii să fie pe deplin respectat, să abiliteze pe unul, sau mai mulţi dintre membrii săi, să ia în numele şi sub controlul său măsuri de gestiune şi administrare clar definite. De asemenea unul sau mai mulţi membrii pot fi însărcinaţi să adopte textul definitiv al unui act sau propunere de supus spre aprobare unei alte instituţii . Mandatul comisarilor încetează la sfârşitul mandatului, în caz de deces, demisie sau retragere obligatorie. Curtea de Justiţie poate cere unui comisar să demisioneze atunci când respectivul nu mai îndeplineşte criteriile de competenţă sau când acţiunile sale sunt imorale.
Preşedintele Comisiei are o largă putere decizională în repartizarea sarcinilor în cadrul colegiului de comisari. El nu poate fi înlocuit decât printr-o procedură inversă cu cea de investire. Reprezintă Comisia în relaţiile cu alte structuri instituţionale, cu alte state şi este ajutat în activitatea sa de un Secretariat General.
Comisia nu poate fi destituită decât de Parlament, dacă acesta votează o moţiune de cenzură cu o majoritate de două treimi. În acest caz urmează să fie numită o nouă Comisie ce nu va avea un mandat de 5 ani ci doar pe perioada care rămăsese din mandatul Comisiei anterioare. Comisia este răspunzătoare în mod solidar în faţa Parlamentului.
Pe lângă comisari Comisia dispune de un imens aparat birocratic, majoritatea funcţionarilor Uniunii Europene lucrând pentru această instituţie.
Atribuţiile Comisiei sunt extrem de vaste. Ea este gardianul tratatelor în sensul că are posibilitatea de a obliga statele membre care nu le respectă să îşi schimbe atitudinea. Statele au posibilitatea de a răspunde unor astfel de acuzaţii ale Comisiei, după care aceasta va emite o opinie motivată, statele membre trebuind să dea un răspuns într-o anumită perioadă. Dacă statele nu răspund în acest interval de timp sau dacă răspunsul este considerat nesatisfăcător, Comisia poate aduce problema în faţa Curţii de Justiţie . În majoritatea cazurilor procedura este folosită pentru a obliga statele membre să se supună directivelor Consiliului de Miniştri sau a Comisiei.
Comisia participă la procesul legislativ prin faptul că iniţiază şi asistă la formularea actelor legislative. Astfel ea are drept de iniţiativă în aproape toate cazurile când Consiliul de Miniştri urmează să decidă, indiferent de modalitatea acestuia de votare (majoritate calificată sau unanimitate). Ea asistă la toate întâlnirile Consiliului şi îşi poate retrage propunerea dacă aceasta nu a fost aprobată. Dacă este cazul propunerea este discutată şi în Parlamentul European, după care cele trei instituţii lucrează împreună pentru a se ajunge la un rezultat comun. În ceea ce priveşte relaţia cu Parlamentul, Comisia împarte cu acesta puterea de codecizie în majoritatea domeniilor, iar atunci când îşi revizuieşte propunerile ia în considerare amendamentele Parlamentului .
Comisia are rol de reprezentare a Uniunii în relaţiile internaţionale, calitate în care negociază diferite activităţi de comerţ sau cooperare internaţională. Dar, din punct de vedere juridic, este eronat a fi asimilat preşedintele Comisiei cu un eventual preşedinte la Uniunii . După cum am văzut deja în secţiunea dedicată Parlamentului European Comisia are un rol important în elaborarea bugetului. Mai mult ea pune în practică politicile comune europene, execută bugetele şi girează programele comunitare.
Deciziile în cadrul Comisiei se iau în grupuri de comisari, care sunt mai mici sau ami mari în funcţie de subiectul în care urmează să se ia o decizie. Doar pentru cele mai importante subiecte au loc întâlniri la care participă toţi comisarii. Un comisar face propuneri în scris (în domeniul de care răspunde) celorlalţi comisari. Aceştia pot formula obiecţii sau propune amendamente dar dacă nu se întâmplă acest lucru atunci propunerea respectivă este considerată votată de Comisie. În caz contrar propunerea este discutată în plenul Comisiei . Tratatul Constituţional a urmărit, mai ales datorită presiunilor făcute de grupul franco-german din Convenţia Europeană ce a redactat textul, să întărească puterile Comisiei şi să-i simplifice procedurile. Sunt menţinute prevederile privitoare la funcţiile Comisie şi la alegerea preşedintelui acesteia, dar stabileşte componenţa ei la 15 membrii: un preşedinte, un vicepreşedinte care este şi ministru de externa al Uniunii şi 13 comisari europeni. Aceştia din urmă sunt aleşi pe baza unui sistem de rotaţie egală între state, ce vor fi tratate în mod egal în ceea ce priveşte durata mandatelor reprezentanţilor lor cât şi în ceea ce priveşte ordinea succesiunii. Alegerea comisarilor se va face dintr-o lista propusă de state (fiecare stat care urmează să aibă un reprezentant propune trei persoane, de ambele sexe) dintre care preşedintele le alege pe acelea care oferă cele mai înalte garanţii privind independenţa, competenţe şi angajamentul lor proeuropean. Prezenţa ministrului de externe al Uniunii în cadrul Comisiei întăreşte independenţa ei politică şi, în cazul unei viitore structuri federale, rolul de guvern al Uniunii.
Comisia Europeană completează triunghiul instituţional (alături de Consiliul de Miniştri şi de Parlamentul European) ce conduce la vârf Uniunea Europeană. Participarea lor în mod comun la luare deciziilor asigură o împletire între curentul supranaţional (federal) şi cel interguvernamental, mai ales prin întrepătrunderea domeniilor şi a câmpului lor de acţiune.

Prima parte a acestui articol o gasiti aici.