Instituţiile de care ne vom ocupa cele şase amintite atunci când am prezentat Tratatul da Maastricht. Alegerea ordinii de prezentare a lor este una aleatorie, deoarece la momentul actual nu se poate face o ierarhizare în funcţie de importanţa lor. Dacă, spre exemplu, Consiliul European are ultimul cuvânt în ceea ce priveşte extinderea Uniunii, Parlamentul European are un rol decisiv în votare bugetului. Există însă autori care încearcă o astfel de ierarhizare şi consideră, spre exemplu, că principala instituţie a Uniunii Europene ar fi Comisia Europeană .
Instituţiile europene au fost create pentru a da expresie cooperării din ce în ce mai strânse între statele membre. Dacă în primii 20 de ani de viaţă ai comunităţii europene cadrul instituţional şi procesul decizional era mai simplu (Comisia Europeană propune, Parlamentul dă avizul, Consiliul de Miniştri decide iar Curtea de Justiţie verifică legalitatea) ultimele decenii au adus o dezvoltare a instituţiilor europene, acestea devenind mai numeroase (apariţia Consiliului European, spre exemplu) .
Consiliul European nu este practic, la ora actuală, o instituţie a Uniunii Europene, el fiind considerat un organism politic. Abia prin Tratatul Constituţional, Consiliul European este transformat într-o instituţie, aceasta fiind expresia unui compromis între partenerii întăririi rolului statelor membre (susţinătorii interguvernamentalismului) şi cei ai întăririi structurilor federale. Prima întrunire a Consiliului European a avut loc în 1975, ulterior consacrat prin Actul Unic European, care a marcat necesitatea existenţei a cel puţin două întâlniri pe an. Este format din şefii de stat şi de guvern şi are menirea rolul de a impulsiona dezvoltarea Uniunii Europene şi de a de a-i stabili orientările politice generale. De asemenea, decide, prin unanimitate, admiterea de noi membrii. Preşedinţia este asigurată pe rând de către fiecare stat, pe o perioadă de şase luni. Tratatul Constituţional aduce transformări în structura acestui organism (dincolo de transformarea lui în instituţie). Astfel, pe lângă şefii de stat şi de guverne, mai cuprinde pe preşedintele său şi pe preşedintele Comisiei Europene. Preşedintele este ales de către membrii săi, cu o majoritate calificată, nu exercită un mandat constituţional, fiind o persoană independentă în raport cu statele membre. Mandatul său este de doi ani şi jumătate, cu posibilitatea unei singure reînnoiri, putând fi destituit, conform aceleaşi proceduri ca şi în cazul numirii, în caz de imposibilitate sau de culpă gravă, el trebuie să prezinte un raport Parlamentului European la sfârşitul fiecărei întruniri. De asemenea el reprezintă Uniunea în problemele de politică externă şi de apărare comună, fără să aducă atingere competenţelor Ministrului de Externe al Uniunii.
De pe agenda lucrărilor Consiliului European nu poate lipsi nici un subiect dacă acesta este considerat relevant pentru politica comunităţii. Nu i-a decizii în sensul clasic al termenului, dar declaraţiile sale sunt traduse în legislaţia comunitară. Au existat analişti care au criticat înfiinţarea Consiliului European deoarece acesta ar tinde să submineze caracterul supranaţional al Uniunii, fiind o expresie a interguvernamentalităţii .
Parlamentul European nu trebuie comparat cu un parlament naţional. Încă de la crearea CECO statele fondatoare au instituit o adunare comună, ce avea un caracter consultativ, fiind formată din delegaţi ai parlamentelor naţionale. A fost adoptată o astfel de soluţie pentru că exista problema unei nevoi de legitimitate democratică, dar dacă s-ar fi creat un Parlament ales prin vot direct, cu toate puterile legislative, ar fi reprezentat un transfer prea mare de suveranitate (de neacceptat la momentul respectiv), dar dacă ar fi dat un vot consultativ unei adunări alese prin vot direct de către cetăţenii fiecărui stat, ar fi însemnat să înfiinţeze un for pentru discuţii, scump şi cu oameni ce nu erau folosiţi la întreaga lor capacitate . Doar din 1979 membrii Parlamentului European au început să fie aleşi prin vot direct de către cetăţenii statelor membre, odată la cinci ani, simultan pe întreg teritoriul Comunităţii. Numărul parlamentarilor a crescut constant, fiind limitat la 700 de Tratatul de la Amsterdam şi la 732 prin cel de la Nisa. Ţările nu au un număr egal de parlamentari, ci cota parte atribuită fiecăreia este determinată pe gaza criteriului demografic dublat de cel al sensibilităţii, astfel, conform Nisa, cel mai mare număr de parlamentari îl are Germania, 99, iar cel mai mic Malta, 5. Metoda de alegere a parlamentarilor europeni este diferită de la ţară la ţară: vot uninominal (Marea Britanie), vot proporţional pe circumscripţii naţionale(Austria, Franţa, Olanda, Portugalia, etc.) sau regionale (Belgia, Irlanda, Italia) sau formule intermediare (Germania şi Finlanda) . Parlamentarii europeni pot fi şi membrii i parlamentelor naţionale, dar nu pot fi membrii ai unui guvern, ai Comisiei Europene, Curţii de Justiţie sau ai Curţii de Conturi .
Parlamentul este condus de un preşedinte ales pe o perioadă de doi ani şi jumătate, prin vot secret, cu majoritate absolută, în trei tururi de scrutin, la propunerea unui grup politic sau a cel puţin 32 de deputaţi . Organele Parlamentului sunt Biroul (format din preşedinte, 14 vicepreşedinţi şi 5 chestori), Conferinţa preşedinţilor grupurilor parlamentare (stabileşte ordinea de zi), Secretariatul General, 20 de Comisii permanente, şi grupurile politice (deputaţii nu se grupează în grupuri naţionale ci în funcţie de afinităţile lor ideologice) .
Parlamentul se defineşte ca un gardian al intereselor europene şi un apărător al drepturilor cetăţenilor, care pot adresa petiţii Parlamentului. Pentru a fi investigate acuzele aduse de cetăţeni a fost numit un Avocat al Poporului .
Atribuţiile Parlamentului au crescut constant, de la rolul său de simplu organ consultativ în 1951 ajungându-se astăzi să deţină mai multe puteri. La ora actuală Parlamentul European are atribuţii legislative, consultative, bugetare şi de control. Atribuţiile legislative permit implicarea Parlamentului în diferite grade în procesul legislativ. În primul rând are dreptul de a fi informat în legătură cu orice decizie luată de Consiliul de Miniştri care permite statelor membre să ia măsuri unilaterale în privinţa unor terţe ţări în domeniul circulaţiei capitalului. În al doilea rând Parlamentul are dreptul de a fi consultat în diferite probleme cum ar fi legislaţia referitoare la organizarea pieţei agricole. În cazul în care Parlamentul nu este consultat, legislaţia respectivă este invalidată de Curtea de Justiţie. În al treilea rând Parlamentul este implicat în procedura de cooperare, introdusă de Actul Unic European, ce dă dreptul Parlamentului să respingă o poziţie comună adoptată de Consiliul e Miniştri. În al patrulea rând Parlamentul poate participa la formularea actelor legislative ce acoperă cea mai mare parte a legislaţiei referitoare la piaţa internă (aici Parlamentul are cea mai mare putere deoarece poate să respingă de două ori o poziţie a Consiliului de Miniştri). În al cincilea rând, sunt anumite domenii în care este cerut avizul Parlamentului în adoptarea legislaţiei (acorduri internaţionale încheiate de Comunitate, inclusiv tratatele de aderare ale unor noi membrii) .
Atribuţiile consultative sunt exercitate prin comitete într-una sau în ambele faze ale procesului de luare a deciziilor. Consiliul de Miniştri poate consulta Parlamentul după ce a primit o propunere din partea Comisiei Europene, aceasta poate consulta Parlamentul în procesul de elaborare a propunerii şi sunt situaţii când Comisia îşi trimite propunerile Parlamentului în acelaşi timp în care le-a trimis Consiliului de Miniştri. Propunerea este înaintată comisiei de resort care redactează o schiţă de opinie de este ulterior supusă dezbaterii în plen, iar forma finală este comunicată Consiliului de Miniştri. Acest drept de consultare nu poate fi echivalat cu un drept de decizie deoarece Consiliul de Miniştri nu este restricţionat .
Atribuţiile bugetare sunt legate de votarea bugetului Comunităţii. Proiectul de buget, redactat de Comisie şi avizat de Consiliul de Miniştri, este înaintat Parlamentului până cel târziu la data de 5 octombrie. Puterile Parlamentului în acest domeniu sunt diferenţiate în funcţie de tipul de cheltuieli (obligatorii sau neobligatorii). În cazul cheltuielilor obligatorii are doar dreptul de a propune modificări, ultimul cuvânt Consiliul de Miniştri. În cazul celor neobligatorii Parlamentul poate propune amendamente în sensul creşterii lor. Dacă Parlamentul aprobă bugetul sau nu îl amendează sau propune modificări în termen de 45 de zile, bugetul este adoptat. În caz contrar proiectul de buget (însoţit de amendamente sau modificările propuse) revine la Consiliul de Miniştri pentru o a doua lectură. Dacă în termen de 15 zile Consiliul de Miniştri nu modifică nici un amendament sau acceptă modificările propuse de Parlament, bugetul este votat. Dacă nu proiectul revine la în Parlament pentru o a doua lectură, Parlamentul trebuind ca în termen de 15 zile să accepte sau nu noua formulă (cerând în acest ultim caz un nou proiect de buget). Este cel mai important domeniu în care Parlamentul îşi poate demonstra forţa, de două ori proiectul de buget nefiind votat nici după a doua lectură (1979 şi 1984) .
Funcţia de control ţine de dreptul Parlamentului de a investi formal Comisia Europeană cu prilejul dezbaterilor pe seama primului program de acţiune al acesteia, dar mai ales de a iniţia o moţiune de cenzură care dacă este adoptată cu o majoritate de două treimi, determinând demisia în bloc a Comisiei. De asemenea Parlamentul poate chestiona Comisia care este obligată să răspundă în scris sau oral.
Un rol important are Parlamentul în cadrul procedurii de codecizie introdusă prin Tratatul de la Maastricht, ce asigură partajarea puterii de luare a deciziilor cu Consiliul de Miniştri. Se aplică într-o serie de domenii cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, protecţia consumatorului, educaţie, cultura, şomaj, etc. În cazul în care între cele două instituţii există puncte de vedere diferite se constituie un Comitet de Conciliere în care se caută o soluţie de compromis. În cazul în care nu se ajunge la un consens, Parlamentul are dreptul de a respinge complet propunerea respectivă .
Tratatul Constituţional nu aduce modificări majore în ceea ce priveşte puterile Parlamentului, dar stabileşte că membrii săi vor fi aleşi prin vot uninominal, liber şi secret, de către toţi cetăţenii Uniunii. Se poate spune că instituţia Parlamentului European nu a reuşit să depăşească avantajul interguvernamentalismului reprezentat de Consiliul de Miniştri.