339 – moare Eusebiu, episcop de Cezareea, Sfant Parinte al Bisericii Crestine, apropiat al Imparatului roman Constantin cel Mare.

1431 – Ioana d’Arc, figura legendara a Razboiului de 100 de ani, este arsa pe rug, sub acuzatia de erezie.

1516 – Cardinalul Francisco Jimenez de Cisneros il proclama, la Madrid, ca rege al Spaniei, pe cel ce va ramane in istorie cu numele de Carol Quintul.

1536 – Regele Angliei, Henric al VIII lea Tudor, s-a casatorit cu Jane Seymour, a treia sa sotie, la 11 zile dupa executia fostei sale consoarte, Anne Boleyn.

1539 – exploratorul spaniol Hernando de Soto atinge coastele Floridei.

1672 – se naste Petru I cel Mare, tar al Rusiei (1682-1725)

1778 – moare François-Marie Arouet “Voltaire”,filosof, istoric, poet, dramaturg si romancier francez, figura emblematica a secolului luminilor.

1800 se naste Karl Wilhelm Feuerbach (1800 – 1834), reputat matematician  german.

1913 – se incheie primul Razboi Balcanic, prin semnarea Tratatului de la Londra, consfintindu-se aparitia unui nou sta pe harta Europei, Albania.

1922 – se incheie constructia Memorialului lui Abraham Lincoln,  in Washington D.C.

1982 – Spania devine cel de-al 16-lea membru al Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord.

1989 – Studentii demonstranti din piata Tienanmen din Beijing, ridica o statuie de 10 metrii inaltime, intitulata Zeita Democratiei.

Unul din dintre cele mai expuse teritorii la dezvoltarea acestei industrii subterane este S.U.A. Tot aici a apărut şi o dezbatere intensă cu privire la necesitatea legalizării acestor substanţe. Un articol interesant cu privire la aceste dezbateri a realizat şi economistul Mark Thornton. Acestă se numeşte Prohibiţie vs. Legalizare : Pot ajunge economiştii la o concluzie cu privire la politica drogurilor.

Autorul încearcă să fie cât mai obiectiv prezintă la început rezultatele unui sondaj realizat de el avînd ca subiecţi 117 economişti americani. 58% dintre aceştia au fost de acord că este nevoie de o schimbare în politica dusă de autorităţi faţă de droguri.  În ceea ce priveste măsurile ce trebuiesc luate doar 16% erau în favoarea legalizării complete a drogurilor. Concluziile trase au fost că peste 71% dintre subiecţi doreau schimbarea politicii drogurilor.

Surprinzător, în sondajele realizate în rândul populaţiei obişnuite, doar 36% din subiecţi doreau schimbarea politicii drogurilor.

Una din principalele cauze, invocate de economişti, cu privire la renunţarea asupra prohinbiţiei instaurate de autorităţi este faptul că aceasta din urmă duce de multe ori la apariţia fenomenului de crimă organizată sau corupţie.

În continuarea articolului său, Thornton face o parabolă între situaţia drogurilor de astăzi şi cea a prohibiţiei la alcool din anii ’20 ai secolului  trecut. Paradoxal, autorul descoperă faptul că atunci cei mai fervenţi susţinători ai prohibiţiei erau chiar economiştii, deşi unii specialişti în frunte cu Tullock şi McKenzie afirmau exact contrariul. Pentru a-şi întări afirmaţia Tornthon citează opiniile câtorva economişti din acea vreme cum ar fi Fisher.

În ultima parte a articolului se apelează la opinia specialiştilor în domeniu, numiţi de Thornton vital economists. Părerile în ceea ce priveşte liberalizarea politicii drogurilor sunt împărţite, însă majoritatea sunt de acord că ar trebui să se facă ceva în acest sens.

Printre măsurile propuse cele mai numeroase sunt legalizarea drogurilor uşoare cum ar fi marijuana, sau dacă nu, macar distribuţia acestora să fie controlată de stat. Acest lucru ar fi benefic pentru stat deoarece ar aduce o contribuţie importantă la buget.

Deşi articolul a fost scris în 2002, problema este încă arzătoare în S.U.A., nerealizându-se nimic în privinţa schimbării perceptiei faţă de politica drogurilor. Unele state din Europa au luat-o înainte, schimbându-şi radical percepţia cu privire la această industrie.

Bogdan Rantes

Concluzii
Schimbarea de constiinta ce insoteste schimbarea societatii intr-una in care egalitatea dintre om si natura este precedata de un egalitarism inter-uman necesita mobilizarea unui grup social profund dezavantajat de actuala situatie ce doreste nu numai o imbunatatire a starii sale in actuala logica sociala ci si revolutionarea intregii structuri sociale. Tinand seama ca analiza din lucrarea de fata a tintit societatile intitulate de catre unii “post-materialiste”, esecul identificarii unei clase cu potential rol de agent al schimbarii, grupul somerilor apropiindu-se cel mai mult de un “neo-proletariat”, este necesara constientizarea necesitatii schimbarii modelului social la nivel global. In acest context, in care alaturi de variatiile verticale proprii fiecarei societati exista variatiile orizontale ale “societatii globale” si in care dorinta de impunere a unor norme de mediu la nivel global, norme ce indirect ar limita potentialul de dezvoltare al tarilor sarace, este interpretata ca o forma de eco-fundamentalism , probabilitatea schimbarii anterioare unui dezastru de mediu major co rol mobilizator pare foarte redusa. Dificultatea cu care este acceptata modificarea comportamentului de consum fara schimbari sociale adiacente in tari ce se spune ca ar constientiza importanta respectului fata de mediu este o dovada a improbabilitatii unei schimbari sociale proxime si un motiv al evitarii asumarii rolului de agent al schimbarii intr-o astfel de revolutie verde-umana.

Prima parte a acestui articol o puteti citi aici: Lupta de clasa in contextul ecologismului (I)

Bibliografie:

1. Bookchin, Murray, Social Ecology versus Deep Ecology: A Challenge for the Ecology Movement, Burlington, 1987, http://libcom.org/library/social-versus-deep-ecology-bookchin
2. Dobson, Andrew, Green Political Thought
3. Galtung, Johan, The Limit to Growth and Class Politics, Journal of Peace Research, Vol. 10, Nr. 1/2 (1973)
4. Freeden, Michael, Ideologies and Political Theory: A conceptual Approach, Clarendon Press, Oxford, 1995,
5. Lal, Deepak, Eco-Fundamentalism, International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-), Vol. 71, Nr. 3,

Ecologism si ecologisme
Freudo-marxismul a propus in campul ideologic universal o accentuare a dimensiunii culturale a ideologiilor, conducand la cresterea in magnitudine a schimbarilor clamate de noile ideologii, directionate acum catre suprastructura culturala, morala a societatii. Societatea propune conform acestor ideologii o ordine viciata de relatiile sociale si economice anterioare ce conduc catre opresiunea unui anumit grup. Ecologismul ataca opresiunea societatii moderne asupra naturii, a mediului inconjurator parte a caruia este si omul. Omul este inteles ca parte a naturii iar morala sociala se regaseste integrata intr-o notiune mai larga a eticii Pamantului ce largeste granitele comunitatii pentru a include solul, apele, plantele si animalele, sau simplu spus, Pamantul. “Etica Pamantului modifica rolul lui Homo Sapiens, din cuceritor al pamantului in simplu membru si cetatean al acestuia. Implica respect pentru ceilalti membrii si pentru comunitate ca intreg” Apartenenta la o comunitate alaturi de ceilalti ocupanti ai Pamantului precum alaturi de conceptul de etica a Pamantului este una dintre liniile comune ale diferitelor curente ce apartin ideologiei ecologiste. In scopul formularii unei definitii a ecologismului, lucrarea urmareste identificarea conceptelor de baza ale ideologiei ce se regasesc in fiecare curent ideologic ecologist.
Freeden identifica un numar de patru concepte de baza: Primul este relatia dintre om si natura ce adopta un statut ontologic si prescriptiv, natura devenind un factor deosebit de important in comportamentul uman; Al doilea este valorificarea conservarii integritatii naturii si a tuturor formelor de viata, incluzand-o si pe cea umana, cea ce implica recunosterea caracterului finit al resurselor si deci a caracterului ireversibil al unor interventii in natura. Aceasta recunoastere conduce la inevitabila impunere a unor restrictii in calea progresului, deazoltarii si deci a desfasurarii istoriei in maniera de pana acum. Al treilea concept de baza este promovarea holista a valorilor ecologiste ce provine din necesitatea existentei unei armonii intre toate formele de viata, ce sunt interdependente. Al patrulea este sublinierea necesitatii imediate de implementare a unor stiluri de viata umane calitative, fapt ce atesta importanta actiunii individuale in modificarea stilului de viata.
Tinand seama de conceptele de baza expuse mai sus, ideologia ecologista se imparte, a putea spune radical judecand dupa relatia dintre “subideologii”, de-a lungul unei principale linii de clivaj biocentrism – antropocentrism in ecologismul de profunzime (deep ecologism) si ecologismul social. Propunandu-se ca o sub ideologie biocentrista, ecologismul de profunzime blameaza omul pentru atitutinea sa vis-a-vis de natura si considera premisele atitudinii ca find unele de tip nenatural, propunand o nerecunoastere a omului ca fiinta superioara si o constructie a imaginii omului ca o fiinta ce suprapopuleaza planeta, ii “devoreaza” resursele si ii distruge vietatile si biosfera in general. Inspirandu-se dinh tezele Malthusiene privind depasirea ritmului de utilizare a resurselor de catre ritmul cresterii populatiei ceea ce va conduse spre o suprapopulare, ecologismul de profunzime nu ofera solutii concrete de rezolvare a crizei si inclina spre apelul melancolic la vremuri in care omul nu era un consumator al pamantului in asa maniera incat sa il modifice iremediabil si spre un soi de uniune spirituala, mistica cu pamantul prin tehnici proprii mai degraba samanilor din triburi de vanatori-culegatori decat unor ideologi de secol XX.
Ecologismul social se opune biocentrismului dar in aceeasi masura se opune unui “antropocentrism ce confera celor privilegiati si putini dreptul de a jefui lumea de viata, incluzand in aceasta si femeile, tinerii, saracii si neprivilegiatii” . In viziunea ecologismului social, omul este rezultatul unei evolutii ce nu poate fi tinta vreunui regret, si nicidecum societatea umana sa fie scoasa in afara naturii ca urmare a unui crez biocentric. Aducand o critica ecologismului de profunzime, adeptii ecologismului social afirma ca cei mentionati anterior se concentreaza asupra manipularii naturii de catre om dar nu acorda vreo importanta manipularii omului de catre om. Omul este vazut ca o minune a naturii iar relatia sa actuala cu mediul rezultatul societatii; astfel cauzele lipsei “eticii Pamantului” din mentalul colectiv trebuie cautate in interiorul societatii umane si structurii sale actuale. Astfel, ecologismul social este “in primul rand social” , si promoveaza descentralizarea, o societate neierarhica, democratia, comunitatile de scara redusa, autonomia locala, ajutorul reciproc, punerea in comun si toleranta. Doar in aceste tipuri de comunitati se va putea construi o legatura de tipul celei aduse in discutie de Aldo Leopold in care omul sa fie un “cetatean al Pamantului”.

Cea de-a doua parte a acestui articol o puteti citi aici: Lupta de clasa in contextul ecologismului (II)

- Domnul ministru a venit devreme azi. Parea nelinistit. Dupa ce a patruns pe usa mare din fier forjat ce parea ca strajuieste un seif al bancilor acelea americane, nu o casa de oameni, isi arunca dezordonat palaria de fetru ce o purta in zilele ploioase. De-aici nelinistea. Domnul ministru era ordonat, obicei bun, deprins in perioada studiilor sale la Paris, ce ne scutea pe noi, restul, de multe. Tin minte, tanar fiind, cum un domn, la vreo 50 de ani asa, om de casa de-al batranului Bratianu, ne povestea ce greu e sa-l multumesti pe stapan. Toata ziua lenevea pe canapele, iar subordonatii de la minister umpleau covoarele persane de glodul Bucurestilor, chemati fiind in audiente. Multumim lui Dumnezeu, domnul ministru nu obisnuieste.

Dar sa revenim la ziua de azi. Ciudat comportament, sa vina acasa devreme si sa isi arunce asa palaria cat colo, mai ales ca ministrul obisnuia sa ramana la Miliardari, la club, sau la partid daca erau probleme, dar nu, azi a venit acasa.

As fi ramas poate in necunostinta si nici n-as mai fi scris randurile acestea daca nu vedeam, din intamplare, ultima pagina din jurnalul ministrului, sau insemnarile zilnice cum ii place sa le numeasca, jurnal lasat din neglijenta deschis chiar pe birou. Si iata ce scria:

“Ambasadorii Germaniei si Italiei au fost primiti la Moscova de Molotov. Presupun ca au vorbit si de noi si sper ca au obtinut de la reprezentantul lui Stalin sa ne lase in pace.

Gafencu, pe care l-am gasit ieri lichefiat, ca de obicei, mi-a spus totusi ca el crede ca ne-am putea intelege cu rusii, cedandu-le partile de Nord ale Bucovinei si Basarabiei, locuite de ucrainieni si poate ceva pe langa Cetatea Alba. N-a fost numai o idee in vant, caci mi-a mai spus ca Iorga ar fi aprobat o asemenea tranzactie si m-a intrebat ce cred eu despre dansa si daca n-ar fi lapidat in ziua in care ar semna o astfel de cesiune. I-am raspuns ca eu as fi incantat daca n-am pierde mai mult din Basarabia si chiar Basarabia toata, ca as vrea sa scapam de Cetatea Alba si Budache. Pentru lapidare, am observat ca o asemenea hotarare n-ar putea fi luata in spinare numai de el, ci de toti oamenii cu raspundere din tara.

Totul depinde insa de nemti. Daca nemtii sunt victoriosi si vor sa ne ajute, putem sa pastram si toata Basarabia. Gafencu pretinde ca nemtii sunt foarte rezervati fata de dansul in chestiunea ruseasca, mai ales Fabricius. Eu cred ca e o politica: sa ne tina cu frica de rusi in san ca sa obtina, ei, de la noi, tot ce vor in schimbul bunelor lor oficii cu Moscova. Cu mine nemtii sunt mult mai deschisi, chiar Fabricius al lui Ribbentrop, si ma asigura ca n-avem nimic de temut de la rusi…”

Nu stiu daca ministru are de ce se teme, dar eu una stiu de la tatane-miu, rusii cand vin, nu mai pleaca…

(Textul intreg este imaginat si nu are niciun fel de fundament real. Textul aflat in ghilimele este parte a Insemnarilor zilnice ale lui Constantin Argetoianu din data de 26 mai 1940).

Incercand sa creioneze o imagine graitoare asupra principiilor libertarianismului, considerand ca, in cazul in care emigratia constituie un drept, aceasta nu trebuie limitata sau modificata in sens pragmatic, pentru a nu aduce atingere drepturilor si intereselor indivizilor. Mergand pe acest fir logic, autorul pleaca de la premisa ca atat agresiunea fizica (crima), cat si restrangerea dreptului de a emigra, reprezinta crime, iar orice incercare de modificare a politicii in functie de interese, este echivalenta cu o atitudine flexibila, sa zicem, fata de crime si criminali.

“ Nu se poate argumenta in favoarea restrictiilor partiale in cazul emigratiei asa cum nu se poate restrictiona partial crima. Pragmatismul tip Buckley aplicat pe crima spune ca in anumite perioade ar trebui sa nu existe o politica care sa pedepseasca acest act, in alte perioade ar trebui limitata strict, iar, in alte epoci, o atitudine flexibila ar fi, probabil, de dorit (permis doar un numar moderat de crime). Atitudinea publica fata de aceasta problema ar putea fi dictata de anumiti indicatori ca speranta de viata sau numarul oamenilor de varsta a treia dintr-o comunitate.”

Emigratia

Plecand de la premisa ca fiecare individ “isi apartine”, Block condamna politica statelor care ingradesc dreptul propriilor cetateni de a emigra, comparand statul cu o inchisoare uriasa. Autorul incearca sa demonteze modul in care aceste state argumenteaza in favoarea  restrictiilor (educatia platita de stat, informatii care apartin statului si se afla in posesia cetatenilor), respingand logica, conform careia, individul este dator statului. In fond, spun Block, statul plateste educatia cetatenilor din taxele si impozitele pe care le percepe.

Conform principiilor libertarianismului, restrictionarea dreptului de a emigra, duce, in opinia lui Block, la sclavie, cetateanul aflandu-se intr-o perpetua stare de servitute.

Imigratia

Autorul da masura propriilor principii prin elocventa formulare “Pentru un libertarian, granitele tarilor sunt, nici mai mult, nici mai putin, decat linii trasate pe o hartie. De aceea dreptul de a calatori devine inalienabil si el nu prezinta nicio dimensiune intrusiva.

In opinia sa, nu exista diferente intre dreptul unui individ de a circula liber in interiorul unui stat, de la Craiova la Bucuresti si dreptul de a circula intre doua state, de la Bucuresti la Chisinau. Atata timp cat circulatia intre Craiova si Bucuresti nu este intrusiv, teoretic, nici calatoria de la Bucuresti la Chisinau nu prezinta o problema.

Emigratia si imigratia ar trebui sa faca obiectul unei negocieri directe intre indivizi. Daca X emigreaza din Romania in SUA iar Y are o proprietate de vanzare, cumpararea proprietatii respective de catre X ar trebui sa atraga dupa sine si dreptul de a imigra. Legea americana, nepermitand lui Y sa vanda proprietatea lui X, este neconforma cu principiile libertarianismului deoarece ii incalca cetateanului american dreptul de a dispune de proprietatea sa asa cum acesta crede de cuviinta.

Autorul american arata ca exista o problema de “incosistenta logica” in materie de imigratie in Statele Unite. Din punct de vedere logic, toti cetatenii americani inafara de nativii indieni sunt imigranti sau urmasi ai unor imigranti. Aplicand retroactiv restrictiile pe care SUA le impune, ea insasi, ca stat, are principial o problema de legitimitate, conchide Block.

Obiectii:

In acest subcapitol autorul incearca sa demonteze temeri exprimate in spatiul public sau academic american cu privire la pericolul pe care o imigratie necontrolata  si absoluta il poate prezenta.

Acceptarea imigratiei necontrolate este echivalenta cu ocupatia unei armate straine. – Block subliniaza diferenta esentiala intre emigrant pasnici, a caror actiune este non-intrusiva si armatele de ocupatie.

Emigratia necontrolata va crea somaj – autorul argumenteaza ca evolutia tehnologica a micsorat numarul necesar de oameni pentru o actiune, si, cu toate astea, nu cere nimeni oprirea evolutiei umanitatii. De asemenea, cu toate ca tehnologia a usurat munca oamenilor, indivizii nu au ramas fara locuri de munca.

Emigratia necontrolata va micsora salariile muncitorilor autohtoni – desi admite aceasta posibilitate, Block considera ca detinatorii de capital castiga iar pretul produselor si serviciilor scade, iar economia libera este un spatiu unde competitia este incurajata.

Emigratia necontrolata va creste criminalitatea -  necontestand aceasta posibilitate, autorul sugereaza ca infinit mai multi indivizi cinstiti ar emigra decat raufacatori. De asemenea, libertarianismul, crede Block, ar duce la o scadere a infractionalitatii (prin legalizarea substantelor stupefiante, etc) si prin privatizarea sistemului penitenciar, care ar urma sa functioneze ca o afacere, asadar, sa produca.
Emigratia necontrolata va creste nevoia de asistenta sociala – premisa conform careia imigrantii vor veni pentru a beneficia de sistemul american de asistenta sociala este gresita in opinia autorului, deoarece proiecteaza o acuzatia asupra unui grup de oameni. (Sa inchidem preventiv toti barbatii tineri, astfel am putea preveni numeroase faradelegi!!?!.)

Desi emigratia necontrolata este in consonanta cu principiile libertarianismului aceasta nu trebuie aplicata pana cand celelalte probleme, care ar putea dauna, nu sunt rezolvate – Block considera ca o astfel de pozitie teoretica conduce la un blocaj practic, deoarece nicio problema nu poate fi rezolvata.

Emigratia necontrolata ar presa institutiile care garanteaza existenta unei societati libere – o astfel de teama este legitima, credea autorul, doar intr-o mica masura. El subliniaza ca datorita posibilitatii de a emigra multe personalitati si-au adus contributia active la cresterea libertatilor in Statele Unite (ex. Ludwig von Mises, Friedrich A. Hayek,Israel Kirzner, William Hutt, Ludwig Lachmann, Hans Hoppe,Yuri Maltsev, Kurt Leube, James Ahiakpor, George Ayittey, Nathaniel Branden, Barbara Branden, Sam Konkin, Harry Watson, David Henderson si Ayn Rand). Block subliniaza ca temerile nu tin strict de problema emigratiei ci mai mult de dificultatile societatii americane in asamblu, care ar trebui rezolvate independent de politica fata de emigrare pe care SUA o duce.

Concluzii

Autorul considera ca emigratia necontrolata este compatibila cu principiile libertarianismului in aceeasi masura cu comertul liber (acelasi lucru numai ca in loc de oameni sunt produse). Block sugereaza ca un exercitiu util ar fi “colonizarea” regiunilor unde optimumul fortei de munca nu este atins exact in masura in care importul trebuie sa se concentreze pe zonele unde produsele sunt necesare.

Prima parte a acestui articol o gasiti aici.

În Franţa noua situaţie a fost primită la început cu calm. În acea perioadă la conducerea ţării se afla un guvern de centru-stânga, condus de M. Daladiere. În primele luni ale războiului situaţia în Franţa era calmă, trupele fiind masate în spatele liniei Magiot, principala linie de apărare a francezilor împotriva nemţilor. Aceasta era situată în nordul ţării, între Alpi şi Marea Nordului (urma să treacă şi prin Belgia). Căderea surprinzătoare a Poloniei, în numai o lună, i-a luat prin surprindere pe aliaţi, care se aşteptau ca aceasta să reziste cel mult 6 luni. Deşi Franţa declarase război Germaniei ca aliat al Poloniei, armata franceză nu a mişcat nici un deget pentru a veni în ajutorul polonezilor. Acest lucru s-a întâmplat în special datorită unei linii de fortificaţii extrem de reduatbilă construită de germani la graniţa lor occidentală, purtând numele de linia Siegfried. Aceasta era practic impenetrabilă pentru francezi, deoarece aceştia nu beneficiau de artileria care era necesară pentru a sparge această linie, şi în plus strategii militari francezi erau adepţii unei tactici defensive, şi în nici un caz nu ar fi procedat la atacarea poziţiilor germane.

După victoria împotriva Poloniei, Germania părea a nu mai avea nici o problemă pe frontul de răsărit,  astfel că îşi putea canaliza toate eforturile pe frontul apusean.

În timpul iernii dintre 1939-1940 nu a fost consemnat nimic notabil, poate doar oferta de pace propusă de către germani francezilor, şi refuzată de aceştia din urmă. Totuşi, situaţia tensionată şi starea de nemulţumire se menţine în Franţa, astfel că în luna martie a anului 1940, primul ministru Daladier este forţat să-şi dea demisia, fiind înlocuit cu Paul Reynaud.

Următorul pas făcut de Germania a fost ocuparea Norvegiei la 10 aprilie 1940, astfel confruntarea directă franco-germană fiind inevitabilă. La 10 mai Hitler adresează un ultimatum Olandei şi Belgiei, trupele germane punându-se în mişcare spre acea zonă.

Francezii şi englezii au intrat şi ei în alertă, adoptând poziţii defensive în zona munţilor Ardeni. Ei se bazau pe faptul că germanii vor fi obosiţi după trecerea în marş a regiunii accidentate ce se afla în această zonă.  Însă aşteptările le-au fost date peste cap, trupele reichului făcând faţă cu brio reliefului muntos, atacând în plin centru trupele aliate. La 14 mai, la patru zile de la începutul ostilităţilor, frontul francez este spart pe o lungime de 60-80 de km. După capitularea Belgiei, de la sfârşitul lui mai, soarta frontului de vest părea să fie decisă, trupele franceze pierdeau teren, iar în luna iunie trupele germane ajungeau în faţa Parisului. Administraţia franceză a fost nevoită sa se mute la Tourain, iar apoi la Bordeaux. Înfrângerea era tot mai aproape şi, pentru prima dată,a început să se pună problema capitulării, mai ales că în sud începuse şi o ofensivă italiană.

În rândul oamenilor politici şi militarilor s-au format 2 curente de opinie : unul,  al căror exponenţi erau militarii Weygand şi Petain, milita pentru încheierea unui armistiţiu cu germanii, iar altul, al cărui exponent era Charles de Gaulle, propunea mutarea administraţiei franceze în colonii ( mai exact în Algeria ) şi continuarea luptei de acolo. Câştig de cauză au avut primii, pentru că la 25 iunie 1940 a fost semnat armistiţiul franco-german. Trebuie menţionat că la 17 iunie primul ministru Paul Raynaud a demisionat, iar preşedintele Albert Lebrun l-a numit pe mareşalul Petain in funcţia de prim ministru. Armistiţiul prevedea împărţirea Franţei în 2 zone  : una sub ocupaţie germană în nord ( inclusiv Parisul), iar cealaltă, zona liberă, în sud. Noua capitală a zonei libere a fost aleasă localitatea Vichy.În urma acestei stări de fapt, De Gaulle a luat calea exilului, refugiindu-se la Londra, de unde vroia să continue rezistenţa.

Cauzele înfrângerii au fost multiple şi analizate atât de către regimul de la Vichy, cât şi de Guvernul aflat în exil. O primă cauză a fost enunţată de către reprezentanţii Vichy-ului, care au pus rapida înfrângere pe superioritatea trupelor germane, în raport cu armata franceză. Într-un mesaj din 23 iunie 1940 Petain explică de ce a capitulat Franţa şi care au fost cauzele. El punea totul pe seama acestui lucru şi pe faptul că,  odată cu ofensiva italienilor în sud au fost create mai multe fronturi, ţara fiind practic încolţită. O opinie şi mai radicală o are colonelul Michel Alerme, colaborator al regimului de la Vichy. El şi-a publicat chiar şi un jurnal care se numea Cauzele militare ale înfrângerii noastre. Aici el explică foarte pertinent anumite greşeli făcute de strategii militari, precum şi de regimul politic. O primă explicaţie dată de acesta este încrederea prea mare pe care o aveau comandanţii francezi în forţele proprii, precum şi superioritatea cu care au tratat trupele germane, pe care le mai învinseseră odată. Deasemenea Alerme vede şi lipsa de coordonare între cele trei arme esenţiale întrun război, anume forţele terestre, marina şi aviaţia, între care comunicarea era aproape inexistentă. O altă diferenţă esenţială a fost dotarea celor două armate, în timp ce germanii puneau accent pe diviziile motorizate, unii conducători militari francezi vedeau aceste unităţi ca fiind prea complicate, incomode şi greu de întreţinut. În concluzie, Franţa a pierdut războiul pe mâna ei, surprinsă fiind de rapiditatea cu care se mişca armata germană, precum şi de buna organizare a acestora.

Situaţia Franţei de după armistiţiu era una foarte dificilă. Practic era o anarhie totală. La 11 iulie 1940 Philippe Petain a fost investit ca şef al statului de către Stările Generale, adunate în mare grabă la Vichy. Acest nou regim era unul subordonat Germaniei, mai ales că din noile structuri de conducere făceau parte numai partide şi mişcări cu o orientare politică  de extremaă dreaptă, gen Acţiunea Franceză sau Crucile de Fier, şi care avuseseră în trecut legături atât cu naziştii germani cît mai ales cu fasciştii italieni. Totuşi, Revoluţia Naţională instituită de Petain în Franţa nu a avut drept model politica nazistă din Germania sau cea dusă de Mussolini, ci mai degrabă mareşalula fost influenţat de regimurile din peninsula iberică, el fiind mulţi ani ambasador la Madrid. Prin această Revoluţie Naţională, noul regim încerca să şteargă urmele Republicii a III-a şi să instaureze noua ordine.

La 8 octombrie 1940 Petain anunţa că noul val de reforme se va face sub forma unei revoluţii naţionale. Astfel noua deviză a ţării era Muncă,familie, patrie , iar la ceremoniile oficiale, după La Marseillesse imnul oficial,  întotdeauna urma un imn închinat lui Petain : “ Mareşale,  iată-ne înaintea ta, salvatorul Franţei, jurăm că patria va renaşte, Mareşale iată-ne “.  Pe lânga reorganizarea statului, Petain propune adoptarea unui tip de economie care nu era nici liberală nici socialistă, dar era controlată de stat

Revoluţia naţională  mai avea ca scop instaurarea ordinii morale în acest spaţiu. Astfel se adoptă diverse reforme ce vizau protejarea familiei, in domeniul religios şi al educaţiei. Petain afirma că “Dreptul familiei este mai important decât dreptul statului şi al cetăţeanului, familia fiind celula societăţii”.

Acest tip de politică a durat până în anul 1942, atunci cănd republica de la Vichy a încetat să mai existe, germanii ocupând în totalitate regiunea.

Bogdan Rantes