U.E. in impas.

In deceniile următoare Uniunea Europeană va intra intr-un impas social și economic. Insituțiile europene nu vor putea controla forțele centrifuge din interiorul lor. Integrarea politică europeană s-a dovedit un eșec răsunător, pierind în mod vizibil de la invadarea Irakului de SUA. Nu există o politică externă Europeană comună, nu există consens nici în chestiunile economice arzătoare, lupta pentru piața Europei Centrale și de Est dintre Franța, Germania și Marea Britanie amplifică rivalitățile, dezbaterea privind influența SUA la marginea fostului imperiu sovietic, creând noi controverse.
Destrămarea Uniunii Europene din punct de vedere politic este evidentă, începutul acestui fenomen putându-l puncta începând cu anul 2007. Cauza viitoarelor probleme ale UE este aceea că statele nu vor renunța niciodată la suveranitatea lor națională. Nici o țară nu este dispusă să adere la proiectele unei comisii sau să ratifice o strategie politică externă sau de apărare despre care crede că nu ii reprezintă interesele. Nici o țară nu este dispusă să permită ca legile sale naționale să fie supervizate de legiuitori de la Strasbourg. Și în final, nici unul din membrii UE nu vede care ar fi avantajele de a forța state atât de diverse ca cele ale Uniunii să implementeze aceeași legislație și aceleași strategii.
Ca uniune politică UE va intra, probabil, oficial în colaps din 2015. Divergențele politice se vor accentua până la a determina unul din principalii membrii – după toate probabilitățile Germania sau Anglia – să părăsească Uniunea. O asemenea retragere ar face ca cei mai infocați susținători ai UE să abandoneze ideea de unificare politică. Este puțin probabil că restul de state membre vor fi suficient de puternice încât să susțină UE. După eșecul ambițiilor sale politice, UE este capabilă și va continua să opereze cu succes ca zonă comună economică. Totuși în economia europeană „succesul” este un termen relativ. Înainte ca Europa să poată măcar spera să atingă un nivel decent de creștere economică (raportat la China, Brazilia, India de ex.), sunt necesare schimbari substanţiale în piaţa forţei de muncă, la nivelul birocraţiei şi al sistemului de asistenţă socială. Prosperitatea economică europeană nu se va produce înainte ca liderii naţionali să implementeze reforme structurale majore, iar aceştia vor avea de înfruntat opoziţia vehementă a electoratului.
O îngrijorătoare problemă pentru economia europeană vine din zona demografiei. Cele mai multe dintre statele europene înregistrează un spor natural scăzut sau chiar negativ. Aceasta constituie o problemă majoră în contextul îmbătrânirii populaţiei apărute ca urmare a boom-ului demografic înregistrat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial; o populaţie care începe să înghită din ce în ce mai multe pensii din fondurile guvernamentale. Cum există tot mai puţini tineri, pentru a înlocui aceste generaţii, pensiile vor secătui cuferele naţionale. O parte din diferenţă va fi compensată de imigranţi, însă aceştia lucrează adesea pe posturi slab renumerate, aducând mai puţini bani fondurilor de pensii, sau muncesc la negru fără să plătească nimic.
În UE ‚ vârsta medie de pensionare este de 60 de ani (cu 3 ani mai puţin decât în SUA). Până în 2015, mari segmente ale populaţiei din anumite ţări vor mai avea circa cinci ani până la pensie. Cu toate că reforma sistemului de pensii este o temă intens discutată de guverne, ea nu se bucură de popularitate în rândul cetăţenilor europeni cărora li s-a garantat şi se consideră îndreptăţiţi să primească asistenţă de la leagăn la mormânt. În următorul deceniu, plata pensiilor nu va prăbuşi modelul de asistenţă socială, dar posibilitatea unui colaps îi va obliga pe liderii naţionali să demareze şi reforme ale sistemului de pensii, pe lângă schimbări structurale generale.
Vor apărea şi probleme sociale, aducând cu ele posibilitatea unor schimbări majore în cadrul UE în următorul deceniu, mai cu seamă în domeniul imigrării. Timp de secole, europenii s-au identificat în primul rând prin etnicitate, iar interacţiunea interetnică în Europa este rareori paşnică. Europa se confruntă deja cu o creştere a ratei şomajului şi intensificarea imigraţiei; mulţi europeni tradiţionalişti dau vina pe imigranţii veniţi din Turcia sau nordul Africii pentru creşterea ratei şomajului în UE. Deja imigraţia a depăşit nivelul din 1992 ( atunci fenomenul era cauzat de războaiele din Balcani, pe când acum cei mai mulţi dintre imigranţi sunt musulmani originari din Africa sau din Orientul Mijlociu).
Aparenta penurie de locuri de muncă, plus tensiunile dintre europenii autohtoni şi cei imigranţi, vor genera un curent de opinie favorabil impunerii unor restricţii împotriva imigrării din state non-europene. Este de asemenea probabil să asistăm la deportări masive ale imigranţilor ilegali şi posibili chiar a celor legali. Unele state ale UE iau deja în calcul soluţia taberelor de azil; aşteptăm ca Europa să pună în practică această idee până în 2015 (probabil nu pe teritoriu european). Europenii vor fi bucuroşi sa-i alunge pe non-europeni, şi dacă vor constata că mâna de lucru va fi asigurată de polonezi, români şi sau bulgari care au dreptul legal de a lucra în Europa vor încerca să ţină la distanţă imigraţia non-europeană.
În domeniul relaţiilor internaţionale, există deja o problemă cheie: Rusia ale cărei relaţii cu UE sunt extrem de tensionate. Rusia este una dintre forţele exogene care ar putea transforma Europa într-o oală sub presiune. Unele ţări vest europene – mai precis Franţa şi Germania – nu au nici o problemă reală cu Moscova. Statele din Europa Centrală îşi amintesc, însă, acut de experienţele lor din perioada sovietică şi ar putea fi nevoite să facă alegeri dificile în privinţa priorităţilor lor.
Există două Europe: Una este o uniune economică, cealaltă este o „entitate militară” cu o poziţie comună de apărare. Cele două sunt complet separate dar ţările din Europa Centrală se găsesc în poziţia dificilă de a încerca să depăşească difereneţele economice şi de apărare. Aceste state înţeleg avantajele economice cu Europa dar se bazează pe SUA pentru a le garanta securitatea naţională. Ţările central-europene se vor confrunta cu o problemă dacă, în viitorul deceniu, ar apărea o situaţie care să faca relaţiile economice cu Europa incompatibile cu cele militare cu SUA.
Să presupunem de exemplu că Europa va suferi o recesiune masivă sau va ieşi târziu din actuala criză. Apoi, fie simultan, fie câţiva ani mai târziu, Rusia ar decide să reintegreze Ucraina şi să amplaseze arme nucleare la graniţa cu UE (demonstraţia de forţă a facut-o parţial în Georgia). În această situaţie ipotetică, pentru statele central-europene avantajele relaţiei de apărare cu SUA ar cântări mai greu decât cu cele economice cu UE.
În cazul în care Rusia s-ar întoarce spre trecut şi ar încerca să-şi impună influenţa asupra Europei de Est, şi alte state Europene ar avea probleme. Europa nu poate suporta costurile politice şi economice ale unei reînarmări, singura opţiune fiind aceea de a solicita NATO şi SUA să ajute la securizarea continentului. Şi această opţiune ar fi, însă, insuportabilă, de vreme ce multe ţări UE ar privi intervenţia SUA ca pe o ameninţare la adresa suveranităţii lor.
Toate aceste considerânde ar trebui sa ne facă să regândim actualele strategii politice pe termen scurt si mediu, să ferim România de orice posibil blocaj şi dezavantaj extern.