Incepand cu secolele VII si VIII au avut loc cateva modificari profunde in ideologia imperiului crestin universal, consecinta a disparitatii dintre realitatea politica si dimensiunea teoretica a imperiului crestin. Zona de epicentru a acestui fenomen a fost Italia. De-a lungul acestor secole, legitimitatea pretentiilor bizantine in Italia nu a fost contestata, inca de la disolutia imperiului roman, in secolul V. In toata perioada dominatiei ostrogote in Italia, urmata de reconquista lui Iustinian si apoi, in secolul VII, sub Heraclizi, imparatii constantinopolitani erau considerati posesori legitimi ai Italiei. Suportul Papalitatii pentru Constantinopol a ramas constant pe toata perioada, datorita simbolului legitimitatii pe care Constantinopolul il detinea, dar si din considerente practice, deoarece armatele imperiale sustineau autoritatea papala in Italia. Numeroasele dificultati pe care secolele VI-VIII le-au adus imparatilor din rasarit au condus la o schimbare dramatica a acestei situatii. Daca politica rasariteana pana in secolul VI s-a bazat pe o concurenta militara cu Imperiul Persan, vechi inamic al romanilor, a doua jumatate a secolului VII aduce o modificare importanta in dinamica geopolitica a Orientului. Ascensiunea arabilor, victoriile pe care acestia le obtin, obliga Imperiul Bizantin sa isi consolideze frontierele estice, in dauna intereselor sale din Italia. Dificultatile create de arabi, care sub Moavia ocupa Egiptul si Palestina, teritorii traditional aflate sub dominatia imparatului bizantin, coroborate cu invazia longobarzilor din nord, care au cucerit o parte importanta a peninsulei italice (de la Milano si Pavia in nord, pana la Benevento si Spoleto in zona centrala a tarii).
Declinul politic al Bizantului a fost insotit si de un declin al autoritatii sale spirituale. Afirmarea controversei iconoclaste a dinamitat Concordia dintre bisericile apusene si cele orientale. Iconoclasmul a aparut in Asia Mica, sub influenta probabila a lumii islamice, in timpul domniei imparatului Leon al III lea din dinastia Isauriana. Iconoclasmul a fost folosit de Isaurieni si ca un levier politic, menit sa impuna dominatia incontestabila a institutiei imperiale asupra bisericii. Cererea explicita de subordonare, pe care monarhii o impun, se afla in legatura cu situatia delicata prin care trecea imperiul, din punct de vedere economic si militar. Imparatii iconoclasti au fost neclintiti in decizia lor de redefinire a dogmelor, intr-un sistem de interpretare conform cu necesitatile institutiei imperiale.
Daca in Orient autoritatea seculara era puternica, iar iconoclasmul avea adeziunea unor segmente sociale, in Occident, politica imperiala a avut repercusiuni grave pentru interesele statului bizantin. Fiind ferita de autoritatea seculara a Constantinopolelui, Roma si-a permis o politica divergenta in ceea ce priveste iconoclastia. Aceasta criza teologica a adancit linia de fractura existenta deja intre biserica constantinopolitana si cea romana, afirmandu-se si o dimensiune politica a conflictului. Daca pana atunci contrele dintre scaunele patriarhale se petreceau in plan teologic, in cadrul conciliilor ecumenice, odata cu slabirea autoritatii imperiale in Italia si cu definirea articulata a doctrinei Sfantului Apostol Pavel, care legitimeaza tendintele cezariste al episcopului roman, disensiunea se va manifesta pe plan politic, un lung proces prin care Papalitatea incearca sa iasa de sub autoritatea morala si politica a Imperiului Bizantin.
Un rol proeminent in conturarea indepedentei Romei fata de autoritatea laica de la Constantinopole l-a avut Papa Grigore I, care a contestat vehement, pe plan teologic, politica iconoclasta a imparatului Leon al III lea. De asemenea, Grigore I a actionat pe plan politic si diplomatic in convergenta cu obiectivele directe ale Romei, fara a urma politica impusa de Constantinopole. Conflictul tacit cu autoritatea imperiala s-a transformat intr-o actiune fatisa, odata cu cererea expresa a imparatului de a sustine politica sa iconoclasta. Grigore s-a opus cererii, statuand principiul primei autoritati pontificale in materie de dogma si a cerut anatemizarea sustinatorilor iconoclastiei.
In plan diplomatic, constientizand incapacitatea puterii imperiale de a proteja Roma de intruziunile longobarde, Grigore a solicitat ajutorul regatului franc. Situatia politica si scaderea autoritatii reale a Imperiului Bizantin in Occident au reprezentat argumente serioase pentru o politica papala viguroasa si independenta.
Regatul franc a fost cel mai important aliat al Papalitatii in aceasta perioada tulbure din istoria bisericii romane. Alianta intre Papi si regii franci a fost un succes pentru ambele parti, in acest context Papalitatea marindu-si rolul politic in peninsula Italica, in timp ce regii franci au obtinut o legitimare simbolica.
Un episod elocvent al colaborarii intre cele doua autoritati s-a consumat la mijlocul secolului VIII, al carui protagonisti au fost Papa Stefan al II lea si Pepin cel Scund, fondatorul dinastiei Carolingiene. La solicitarea Papei, regale franc a purtat un razboi impotriva longobarzilor, pe care i-a infrant, confiscand o parte importanta din Italia centrala si de nord. Printre cuceririle lui Pepin s-a numarat si exarhatul Ravenei, vechi simbol al autoritatii bizantine in peninsula. Consecintele acestui razboi au fost extrem de interesante in plan politic, acolo unde s-au adus grave atingeri intereselor imparatului constantinopolitan. Exarhatul Ravenei, ca si Italia, de altfel, era considerat a fi o posesiune legitima a Bizantului, pe care Pepin nu a considerat oportun sa i-o retrocedeze, teritoriul in cauza fiind donat Papalitatii. Papa, devenit si autoritate seculara, i-a conferit lui Pepin o demnitate romana importanta, privilegiu rezervat pana in acel moment doar imparatilor.
Acest moment anticipeaza cea mai puternica linie de fractura intre conceptul unitar al imperiului crestin universal cu capitala la Constantinopole si definirea conceptului de crestinatate latina, unde autoritatea episcopului Roman era preeminenta.
Secolul VIII este esential pentru cristalizarea autoritatii laice a Papalitatii, fapt fundamentat, dupa cum am vazut, pe un reflux al puterii bizantine si o divergenta acuta intre dogmele agreate in Orient si Occident.
Papalitatea a avut inspiratia de a-si legitima pretentiile de preeminenta atat in plan ecleziastic cat si laic. Daca in materie de legitimitate religioasa, biserica romana a creionat in decursul a trei secole o doctrina prin care sa justifice primatul Romei in raport cu celelalte scaune patriarhale (Doctrina Sfantului Apostol Petru), in plan politic aceasta legitimitate a fost fabricata, in lipsa unor argumente reale. Cheia de bolta a pretentiilor laice ale episcopilor romani a fost, fara indoiala, Donatio Constantini. Acest document a reprezentat, timp de sapte secole, argumentul suprem al Romei in plan politic. Donatio Constantini este un act falsificat de cancelaria romana la jumatatea secolului VIII. Acest document conferea Papei autoritate temporala asupra partii apusene a Imperiului Roman, fiind pretinsa opera a Imparatului Constantin cel Mare. Traditia afirma ca marele imparat a acordat acest privilegiu Papei Silvestru I pentru ca il initiase in tainele crestinismului si il vindecase de lepra.
Falsitatea documentului a fost dovedita in secolul XIV de renascentistul Lorenzo Valla, care a aratat imposibilitatea redactarii documentului in secolul IV.
Implicarea practica a Papalitatii in afacerile politice ale Occidentului, dublata de crearea unei baze teoretice, doctrinare, care sa legitimize aceasta interferenta, a atins punctul culminant la pragul dintre secolele VIII si IX. Sustinerea francilor si ostilitatea fata de imparatul roman de la Constantinopole au determinat evenimente ce au creat o falie insurmontabila intre Orient si Occident, atat in plan politic, cat si spiritual.
Imaginea asupra imperiului unic crestin, conturata de gandirea teologica a lui Eusebiu din Cesareea si a Fericitului Augustin la inceputurile erei crestine, a inceput sa se modifice, datorita presiunilor exercitate de noul status-quo politic. Riftul teologic si politic, care isi are premisele descrise in randurile de mai sus, a modificat in esenta relatia Occident-Orient, prin afirmarea papo-cezarismului roman.
Cea mai puternica impresie asupra Constantinopolelui a lasat-o ziua de Craciun a anului 800, atunci cand Papa Leon al III lea, l-a incoronat pe Carol cel Mare in catedrala Sfantul Petru din Roma ca Imparat Roman. Initiativa papala urmarea sa submineze traditia tipica a incoronarii. La Constantinopol, ca o consecinta a traditiei romane, imparatul era recunoscut, in prima faza, de armata si popor, ca abia apoi sa fie uns de catre Patriarh, intr-un act marginal. In conceptia politica bizantina basileul avea o relatie directa cu divinitatea, ca stapan al “cetatii oamenilor”, transpunere terestra a “cetatii lui Dumnezeu”, asa cum o numeste Augustin.
Leon al III lea a incercat, prin ungerea lui Carol, sa acrediteze ideea ca episcopul roman era singura autoritate care putea infaptui vointa lui Dumnezeu, schimbare dramatica fata de imaginarul politico-teologic al epocii.
Totusi, Carol cel Mare si-a acceptat rolul de defensor ecclesiae pentru a obtine un plus de legitimitate, fara a avea dorinta de a uzurpa titlul de imparat al romanilor. In fapt, in imaginarul politic germanic, caruia curtea de la Aachen ii era tributara, puteau coexista mai multe imperii. Imperiul era, in virtutea acestui tip de gandire, suma a mai multe regate (conditie pe care regele Carol o indeplinea in calitate de rege al francilor si longobarzilor). De altfel, chiar dupa recunoasterea titlului sau imperial de catre Mihail I Rangabe, titulatura lui Carol va arata, atat conceptia sa politica, cat si recunoasterea drepturilor legitime ale imparatilor constantinopolitani (Carolus, gratia Dei, rex Francorum et Longobardorum, imperator augustus). Asadar, Carol va prefera titlul de “imperator augustus” celui de “imperator romanorum”, folosit la Constantinopol. De altfel, in timpul acestei perioade ciudate, imparatul Nikephor I isi schimba titulatura de “basileus” in cea de “basileul ton Rhomaion”, pentru a sublinia prestigiul Bizantului.
Contextul politic a fost unul extrem de favorabil initiativei papale, Bizantul trecand, la sfarsitul secolului VIII, printr-un moment de cumpana, in timpul dezastruoasei domnii a Irenei (797-802), perioada de mare instabilitate interna a Imperiului Bizantin.
Disensiunile dintre biserica romana si cea constantinopolitana au devenit din ce in ce mai frecvente, in ultimele doua secole ale primului mileniu crestin. La mijlocul secolului IX are loc o criza care se incheie cu excomunicarea reciproca a celor doi patriarhi, cunoscuta ca Schisma lui Photios. Aceste momente se vor incheia in plan teologic prin schisma de la 1054, care separa definitiv spiritualitatea occidentala de cea orientala. In plan politic, sentimentul de apartenenta la valorile politice si de civilizatie romane, persistent in evul mediu timpuriu in Occident, se disipeaza, lasand loc unei noi identitati occidentale, cu radacini germanice. Cel mai traumatizant moment pentru bizantini, esential pentru intelegerea noilor relatii dintre Occident si Orient este ocuparea Constantinopolului de catre latini in 1204. Dar toate astea le vom discuta intr-un alt post.
Bibliografie:
1. Brezeanu, Stelian – O istorie a Bizantului, Ed. Meronia, Bucuresti, 2004;
2. Records, Christopher – Imperial Ideology: The Idea of the Universal Christian Empire in Late Antiquity, Lethbridge Undergraduate Research Journal. 2008. Volumul 3, Nr. 1;
