Foreign Aid-ul american s-a adaptat în funcţie de necesităţile pe care sistemul internaţional le-a adus în faţa oamenilor politici de la Washington. În timp s-au modificat zonele geografice beneficiare ale ajutorului, sumele oferite, forma în care au fost oferite sau modul de utilizare al fondurilor.
Discuţiile asupra eficacităţii ajutorului american pentru îndeplinirea obiectivelor de politică externă au adus în prim plan atât partizani ai succesului cât şi al eşecului. Deşi un instrument politic utilizat încă de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a avut şi momente de recul, susţinând politici ce într-un final au eşuat în opinia noastră, Foreign Aid-ul american a servit cu succes politica externă a Statelor Unite şi a întregului Occident. Forma incipientă a acestei complexe politici, Planul Marshall, a contribuit decisiv la atingerea prosperităţii a unei Europe mistuite de război aflate sub ameninţarea comunizării forţate. Un succes al politicii americane poate fi catalogat şi echilibrul instituit în regiunea Palestinei după 1980 şi relativa normalizare a relaţiilor dintre ţările arabe şi Israel. Ajutorul economic oferit Iordaniei şi Egiptului au fost esenţiale pentru obţinerea unei atitudini binevoitoare ale acestor state. Beneficiul obţinut a fost reciproc, Statele Unite stabilizând o regiune cu un potenţial de risc uriaş pe care Uniunea Sovietică încerca să îl exploateze. Statele arabe câştigă şi ele, Egiptul devenind unul din cei mai mari beneficiari ai foreign aid-ului american, acesta ajutând ţara atât în plan strategic prin transferul de tehnologie militară cât şi economic prin investiţiile USAID.
Din perspectiva americană cel mai mare eşec al acestei politici în Orientul Mijlociu vizează Iranul. Înainte de 1979 Statele Unite s-au axat pe Iran pentru a păstra liniştea în Orient, investind sume importante pentru înarmarea acestui stat, în virtutea relaţiilor excelente cu Şahul. Motivele pentru care Iranul a fost ales sunt de natura demografică şi geografică. În primul rând un factor esenţial a fost zona geografică şi învecinarea acestui stat cu Uniunea Sovietică. Odată cu elaborarea Doctrinei Truman Statele Unite au acordat un deosebit interes susţinerii statelor vecine URSS. În virtutea acestei filosofii Turcia şi Grecia sunt incluse în NATO şi primesc ajutoare financiare. Iranul, aflat în postura de a rezista tendinţelor expansive ale sovieticilor au primit avansurile făcute de administraţiile americane. Din punct de vedere demografic Iranul este una din cele mai întinse şi mai populate ţări ale regiunii putând constitui în vederile americane un garant al stabilităţii şi păcii în Golf.
Investiţiile americane au fost sistate după înlăturarea regimului proamerican şi instalarea ayatollahului Khomeini, exponent al unui dur regim islamic. Acest eşec a determinat Statele Unite să îşi schimbe viziunea asupra securităţii în Golf, optând pentru crearea unui sistem al cărui statu-quo sa fie garantat de un echilibru de forţe. Astfel că pe lângă vechiul partener Israel, dupa 1980 Statele Unite vor înarma Arabia Saudită şi Egiptul într-un ritm accelerat.
Disoluţia URSS şi dispariţia ameninţării comuniste nu a dus la o scadere a fluxului de bani destinat statelor arabe sau Israelului. Din contră, Israelul a beneficiat de pachete speciale destinate implementării unor obligaţii asumate în timpul procesului de pace. Tendinţele politicii americane dau senzaţia scaderii ajutorului economic şi o uşoara creştere al celui militar, situaţie paradoxală având în vedere noile provocări ale politicii internaţionale.
Deşi opinia publică vede fragmentat politica foreign aid-ului, există o puternică minoritate care susţine sistarea acestor ajutoare, deşi, procentual, Statele Unite nu ocupă un loc fruntaş. În opinia noastră esenţial pentru dezvoltarea Orientului Mijlociu este un impuls economic care să aduca prosperitate unor societăţi aflate pentru multă vreme la limita subzistenţei, numai aşa putând apărea opinii publici mature şi medii politice democratice. Războaiele ce macină regiunea în mod direct ( Iraqul) sau doar tangenţial (Afghanistanul) arată dificultăţile pacificării unei regiuni sărace cu o populaţie lipsită de perspectivă. State arabe precum Emiratele Arabe Unite sau Iordania s-au occidentalizat, practicând o politică economică capitalistă şi investind în infrastructură. Cheia pacificării Orientului poate fi crearea unor societăţi îndestulate, pentru a căror apariţie statele dezvoltate au o obligaţie morală. Pe lângă necesitătile de ordin financiar mai există frustrări în regiuni ce ţin de senzaţia inechităţii, a dublei măsuri pe care arabii consideră că SUA o foloseşte faţă în cadrul procesului de pace . Deşi există raţiuni pragmatice, perfect justificabile pentru puternica susţinere a Israelului, perpetuarea acţiunilor agresive ale evreilor în teritoriile ocupate trebuie stopată. Lipsa de reacţie a americanilor în cazul mustrărilor pe care Israelul le-a primit din parte Naţiunilor Unite, primind statutul de agresor a încurajat adâncirea riftului existent între guvernele arabe, opinia publică şi Statele Unite.
Guvernările Bush s-au concentrat pe problemele existente în Golful Persic şi mai puţin pe situaţia din Palestina şi asupra procesului de pace. Combaterea terorismului arab şi războiul din Iraq au absorbit atenţia Washingtonului.
Obiectivele în Palestina trebuie să se concentreze asupra creării unei Autorităţi Palestiniene eficiente, care să poată oferi stabilitate şi securitate unei populaţii şocate de spectrul războiului. Dacă populaţia palestiniană va reuşi să pună bazele unui organism politic independent, bazat pe principii democratice şi să dezvolte o relaţie de bună vecinătate cu Israelul drumul spre pace în Orientul Mijlociu se va netezi. Totuşi responsabilitatea nu cade exclusiv asupra palestinienilor, israelienilor sau a Statelor Unite. Ea face obiectul atenţiei întregii comunităţi internaţionale.
