Resolution

The text of resolution 1559 (2004) reads as follows:

“The Security Council,

“Recalling all its previous resolutions on Lebanon, in particular resolutions 425 (1978) and 426 (1978) of 19 March 1978, resolution 520 (1982) of 17 September 1982, and resolution 1553 (2004) of 29 July 2004 as well as the statements of its President on the situation in Lebanon, in particular the statement of 18 June 2000 (S/PRST/2000/21),

“Reiterating its strong support for the territorial integrity, sovereignty and political independence of Lebanon within its internationally territorially recognized borders,

“Noting the determination of Lebanon to ensure the withdrawal of all non-Lebanese forces from Lebanon,

“Gravely concerned at the continued presence of armed militias in Lebanon, which prevent the Lebanese government from exercising its full sovereignty over all Lebanese territory,

“Reaffirming the importance of the extension of the control of the Government of Lebanon over all Lebanese territory,

“Mindful of the upcoming Lebanese presidential elections and underlining the importance of free and fair elections according to Lebanese constitutional rules devised without foreign interference or influence,

“1.   Reaffirms its call for the strict respect of the sovereignty, territorial integrity, unity, and political independence of Lebanon under the sole and exclusive authority of the Government of Lebanon throughout Lebanon;

“2.   Calls upon all remaining foreign forces to withdraw from Lebanon;

“3.   Calls for the disbanding and disarmament of all Lebanese and non-Lebanese militias;

“4.   Supports the extension of the control of the Government of Lebanon over all Lebanese territory;

“5.   Declares its support for a free and fair electoral process in Lebanon’s upcoming presidential election conducted according to Lebanese constitutional rules devised without foreign interference or influence;

“6.   Calls upon all parties concerned to cooperate fully and urgently with the Security Council for the full implementation of this and all relevant resolutions concerning the restoration of the territorial integrity, full sovereignty, and political independence of Lebanon;

“7.   Requests that the Secretary-General report to the Security Council within thirty days on the implementation by the parties of this resolution and decides to remain actively seized of this matter.”

Rezolutia 1559 a Consiliului de Securitate al O.N.U. a fost adoptata in anul 2004 si este o consecinta a presiunilor exercitate de Siria asupra Libanului pentru a prelungi cu 3 ani mandatul presedintelui libanez. Siria este  prezenta constant in spatiul politic libanez  inca din anul 1976, cand interventia sa a pus capat razboiului civil ce avea loc in Liban. In prezent imixtiunile Siriei in problemele interne ale Libanului se rezuma la presiuni politice menite a mentine la putere persoane agreate de sirieni, dar si la sustinerea militiilor Hezbollah  ce activeaza pe teritoriul Libanului. De asemenea Siria detine un important rol in determinarea politicii externe a Libanului, un atribut al suveranitatii de prima importanta pentru orice stat.

Rezolutia este introdusa in Consiliul de Securitate de catre Franta si Statele Unite ale Americii, ambele tari cu importante interese in aceea zona. Totusi daca ar trebui sa facem o clasificare a pozitiilor pe care cele doua tari le au fata de Siria, putem spune ca Statele Unite ale Americii au o atitudine mai dura prin comparatie cu Franta. O astfel de concluzie se poate trage si din pozitia diferita pe care cele doua state au avut-o in privinta atitudinii pe care comunitatea internationala ar trebui sa o adopte dupa prezentarea raportului Mehlis in octombrie 2005.

Rezolutia  a fost votata in Consiliul de Securitate de catre noua state (Angola, Benin, Chile, Franta, Germania, Romania, Spania, Regatul Unit, Statele Unite) iar alte sase s-au abtinut (Algeria, Brazilia, China, Pakistan, Filipine, Federatia Rusa).

Actul cere stricta respectare a suveranitati , integritatii teritoriale, unitatii si independentei politice a Libanului . In virtutea acestor principii, Consiliul de Securitate cere ca alegerile preconizate a se desfasura in Liban sa fie democratice si transparente.

O idee forte a rezolutiei este cea referitoare la retragerea trupelor siriene de pe teritoriul libanez, dar si dezarmarea militiilor ce activeaza pe teritoriul Libanului. Eventimentele ulterioare acestei rezolutii au aratat ca aceasta cerere nu a fost indeplinita de catre sirieni , acestia mutand doar un mic contingent de trupe din Liban (intre 300 si 3000). Fortele siriene aflate in apropierea capitalei Beirut au fost mutate in regiunea Beka, aproape de granita Siriei cu Libanul.

Rezolutia sustine dreptul guvernului libanez de a controla de facto teritoriul Libanului.

Siria apare pentru unele democratii occidentale ca un “factor destabilizator“ in regiune datorita implicarii ei in afacerile interne ale Libanului. Insa datorita instabilitatii Orientului Mijlociu, actiunile intreprinse de diplomatia occidentala trebuie sa fie retinute pentru a nu crea o stare conflictuala. Raportul Mehlis, care certifica imixtiuni ale unor cercuri siriene in asasinatul primului–ministru libanez Rafik Hariri, cat si rezolutia 1595 din octombrie 2005, arata disponibilitatea Organizatiei Natiunilor Unite de a colabora cu Siria si Libanul pentru a depasi aceste tensiuni.

Orientul Mijlociu atat datorita problemelor regionale , dar si din cauza intereselor economice si de securitate pe care unele state le au in zona , reprezinta regiunea cea mai instabila politic a Terrei.

A doua etapă este întemeierea cetăţii Thurioi, în 444-443 î.e.n. în cazul acesteia, Pericles îşi dorea o expediţie panhellenică de colonizarea, care să cuprindă atât popoare din imperiul athenian cât şi din Pelopones sau Grecia Centrală, singura condiţie fiind să fie toţi proathenieni. El înţelegea că acest oraş trebuie să fie imaginea Athenei în oglindă astfel că a organizat-o în 10 triburi, dar etnice. Astfel că nu după mult timp, deşi oraşul înflorea, aceste triburi au început să se lupte între ele, cetatea trecând fie de partea athenienilor, fie de partea spartanilor.
Alături de aceste insuccese, încep să se adune tot mai multe critici privind modul în care Athena gestionează liga de la Delos. În primul rând mărturiile epigrafice scot la iveală problemele legate de adunarea acelui phoros, mai ales de când tezaurul ligii a fost mutat la Athena. În plus unele cetăţi îşi puneau întrebarea ce rost mai are această contribuţie financiară, atâta timp cât nu există un război. Criticile sunt cu atât mai tăioase cu cât athenieni tind să includă aceste fonduri comune în propriile lor resurse.

In 450-449 î.e.n., parese că la propunerea lui Pericle, athenieni s-au hotărât să folosească pentru amplul plan urbanistic al Acropolei cei 5000 de talanţi adunaţi din rezerva ligii. O astfel de manevră financiară a scandalizat chiar şi pe o parte din athenieni, nemaivorbind de locuitorii celorlalte cetăţi ale ligii.

Dată fiind întrebuinţarea pe care au dat-o acestui tribut, athenienii sunt tot mai interesaţi în a-l primi mai departe. Astfel decretul lui Cleinias, datat în 447 î.e.n., reorganizează perceperea tributului, răspunderea revenind magistraturilor atheniene. Mai mult chiar pentru a-şi uşura gestiunea aceştia împart imperiul în 4, apoi 5 provincii: Ionia, insulele, Thracia, Hellespontul şi Caria. La fel decretul lui Clearchos, prin care se impunea folosirea monedei, a greutăţilor şi a măsurilor atheniene în întreg imperiul, provoacă iarăşi o serie de nemulţumiri.

In faţa unei asemenea transformări a ligii, membrii au avut de ales între revoltă şi supunere, care putea fi loială sau forţată. Locuitorii Samosului au ales prima variantă, astfel că, în 440 î.e.n., aceştia se revoltă. Aceasta este cu atât mai gravă cu cât Samosul este unul din membrii fondatori ai ligii şi era considerată de către athenieni ca „paznic al imperiului”, alături Chios şi Lesbos. Pe de altă parte, prin situarea sa revolta acestei insule putea fi sprijinită de satrapii persani.

Conflictul a început datorită unei rivalităţi între Samos şi Milet, pentru stăpânirea oraşului Priene. Învins, Miletul cere ajutor Athenei, care se oferă să arbitreze rivalitatea. Samosul refuză şi ca urmare Pericles recurge la arme şi cu 40 de nave, răstoarnă regimul oligarhic din insulă, ia ostateci şi lasă acolo o garnizoană. Dar, oligarhii sprijiniţi de satrapul Pisuthnes, se întorc mai puternici, îi arestează pe democraţi şi predă ostaticii persanilor. Athenienilor le-au trebuit 8 luni ca să-i înfrângă pe samienii, care au fost nevoiţi să-şi dărâme întăriturile, să furnizeze ostateci, să predea flota şi să plătească daune de război.

Această revoltă a arătat încă o dată cât de vulnerabil era imperiul athenian. Totuşi Athena a făcut încă o dată dovada puterii sale şi astfel până la Războiul Peloponesiac nu se va mai confrunta cu astfel de probleme. În tot acest timp, athenieni îşi vor extinde mai departe influenţa şi în Thracia şi la malurile Pontului Euxin.

In 437-436 î.e.n. athenienii întemeiază cetatea Amphipolis, pe râul Strymon. Aceasta se va dezvolta foarte repede şi va permite supravegherea aliaţilor din peninsula Chalcidică şi din Potideea, precum şi sa controleze o zonă plină cu mine de aur şi importante resurse de lemn pentru construcţie.
Si totuşi ceva nu funcţionează. Problema este transformarea ligii de la Delos într-un imperiu, prin politica dusă de Kimon şi Pericles. Este clar că din moment ce oricare cetate va ieşi de sub protectoratul athenian, se va ralia inamicului şi nu va rămâne neutră. Astfel că imperiul este atât pricina puterii cât şi slăbiciunii Athenei, şi o obligă tot timpul să fie cea mai puternică. Pâ î.e.n. î.e.n. nă la urmă această transformare a ligii va deveni un pericol iminent pentru Athena şi se va întoarce împotriva ei.

Discuţiile  asupra eficacităţii ajutorului american pentru îndeplinirea obiectivelor de politică externă au adus în prim plan atât partizani ai succesului cât şi al eşecului. Deşi un instrument politic utilizat încă de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial a avut şi momente de recul, susţinând politici ce într-un final au eşuat în opinia noastră, Foreign Aid-ul american a servit cu succes politica externă a Statelor Unite şi a întregului Occident. Forma incipientă a acestei complexe politici, Planul Marshall, a contribuit decisiv la atingerea prosperităţii a unei Europe mistuite de război aflate sub ameninţarea comunizării forţate. Un succes al politicii americane poate fi catalogat şi echilibrul instituit în regiunea Palestinei după 1980 şi relativa normalizare a relaţiilor dintre ţările arabe şi Israel. Ajutorul economic oferit Iordaniei şi Egiptului au fost esenţiale pentru obţinerea unei atitudini binevoitoare ale acestor state. Beneficiul obţinut a fost reciproc, Statele Unite stabilizând o regiune cu un potenţial de risc uriaş pe care Uniunea Sovietică încerca să îl exploateze.  Statele arabe câştigă şi ele, Egiptul devenind unul din cei mai mari beneficiari ai foreign aid-ului american, acesta ajutând ţara atât în plan strategic prin transferul de tehnologie militară cât şi economic prin investiţiile USAID.

Din perspectiva americană cel mai mare eşec al acestei politici în Orientul Mijlociu vizează Iranul. Înainte de 1979 Statele Unite s-au axat pe Iran pentru a păstra liniştea în Orient, investind sume importante pentru înarmarea acestui stat, în virtutea relaţiilor excelente cu Şahul. Motivele pentru care Iranul a fost ales sunt de natura demografică şi geografică. În primul rând un factor esenţial a fost zona geografică şi învecinarea acestui stat cu Uniunea Sovietică. Odată cu elaborarea Doctrinei Truman Statele Unite au acordat un deosebit interes susţinerii statelor vecine URSS. În virtutea acestei filosofii Turcia şi Grecia sunt incluse în NATO şi primesc ajutoare financiare. Iranul, aflat în postura de a rezista tendinţelor expansive ale sovieticilor au primit avansurile făcute de administraţiile americane. Din punct de vedere demografic Iranul este una din cele mai întinse şi mai populate ţări ale regiunii putând constitui în vederile americane un garant al stabilităţii şi păcii în Golf.

Investiţiile americane au fost sistate după înlăturarea regimului proamerican şi instalarea ayatollahului Khomeini, exponent al unui dur regim islamic. Acest eşec a determinat Statele Unite să îşi schimbe viziunea asupra securităţii în Golf, optând pentru crearea unui sistem al cărui statu-quo sa fie garantat de un echilibru de forţe. Astfel că pe lângă vechiul partener Israel, dupa 1980 Statele Unite vor înarma Arabia Saudită şi Egiptul într-un ritm accelerat.

Disoluţia URSS şi dispariţia ameninţării comuniste nu a dus la o scadere a fluxului de bani destinat statelor arabe sau Israelului. Din contră, Israelul a beneficiat de pachete speciale destinate implementării unor obligaţii asumate în timpul procesului de pace. Tendinţele politicii americane dau senzaţia scaderii ajutorului economic şi o uşoara creştere al celui militar, situaţie paradoxală având în vedere noile provocări ale politicii internaţionale.

Deşi opinia publică vede fragmentat politica foreign aid-ului, există o puternică minoritate care susţine sistarea acestor ajutoare, deşi, procentual, Statele Unite nu ocupă un loc fruntaş. În opinia noastră esenţial pentru dezvoltarea Orientului Mijlociu este un impuls economic care să aduca prosperitate unor societăţi aflate pentru multă vreme la limita subzistenţei, numai aşa putând apărea opinii publici mature şi medii politice democratice. Războaiele ce macină regiunea în mod direct ( Iraqul) sau doar tangenţial (Afghanistanul) arată dificultăţile pacificării unei regiuni sărace cu o populaţie lipsită de perspectivă. State arabe precum Emiratele Arabe Unite sau Iordania s-au occidentalizat, practicând o politică economică capitalistă şi investind în infrastructură. Cheia pacificării Orientului poate fi crearea unor societăţi îndestulate, pentru a căror apariţie statele dezvoltate au o obligaţie morală. Pe lângă necesitătile de ordin financiar mai există frustrări în regiuni ce ţin de senzaţia inechităţii, a dublei măsuri pe care arabii consideră că SUA o foloseşte faţă în cadrul procesului de pace . Deşi există raţiuni pragmatice, perfect justificabile pentru puternica susţinere a Israelului, perpetuarea acţiunilor agresive ale evreilor în teritoriile ocupate trebuie stopată. Lipsa de reacţie a americanilor în cazul mustrărilor pe care Israelul le-a primit din parte Naţiunilor Unite, primind statutul de agresor a încurajat adâncirea riftului existent între guvernele arabe, opinia publică şi Statele Unite.

Guvernările Bush s-au concentrat pe problemele existente în Golful Persic şi mai puţin pe situaţia din Palestina şi asupra procesului de pace. Combaterea terorismului arab şi războiul din Iraq au absorbit atenţia Washingtonului.

Obiectivele în Palestina trebuie să se concentreze asupra creării unei Autorităţi Palestiniene eficiente, care să poată oferi stabilitate şi securitate unei populaţii şocate de spectrul războiului. Dacă populaţia palestiniană va reuşi să pună bazele unui organism politic independent, bazat pe principii democratice şi să dezvolte o relaţie de bună vecinătate cu Israelul drumul spre pace în Orientul Mijlociu se va netezi. Totuşi responsabilitatea nu cade exclusiv asupra palestinienilor, israelienilor sau a Statelor Unite. Ea face obiectul atenţiei întregii comunităţi internaţionale.

“Resolution 1368 (2001)

Adopted by the Security Council at its 4370th meeting, on 12 September 2001
The Security Council,
Reaffirming the principles and purposes of the Charter of the United Nations,
Determined to combat by all means threats to international peace and security
caused by terrorist acts,
Recognizing the inherent right of individual or collective self-defence in
accordance with the Charter,
1. Unequivocally condemns in the strongest terms the horrifying terrorist
attacks which took place on 11 September 2001 in New York, Washington, D.C. and
Pennsylvania and regards such acts, like any act of international terrorism, as a
threat to international peace and security;
2. Expresses its deepest sympathy and condolences to the victims and their
families and to the people and Government of the United States of America;
3. Calls on all States to work together urgently to bring to justice the
perpetrators, organizers and sponsors of these terrorist attacks and stresses that those
responsible for aiding, supporting or harbouring the perpetrators, organizers and
sponsors of these acts will be held accountable;
4. Calls also on the international community to redouble their efforts to
prevent and suppress terrorist acts including by increased cooperation and full
implementation of the relevant international anti-terrorist conventions and Security
Council resolutions, in particular resolution 1269 (1999) of 19 October 1999;
5. Expresses its readiness to take all necessary steps to respond to the
terrorist attacks of 11 September 2001, and to combat all forms of terrorism, in
accordance with its responsibilities under the Charter of the United Nations;
6. Decides to remain seized of the matter.”

Rezolutia 1368 a Consiliului de Securitate a Organizatiei Natiunilor Unite , reprezinta o emanatie a unui organism international si este o consecinta a unui eveniment exceptional.

Documentul este datat 12 septembrie 2001 la o zi dupa atacurile teroriste indreptate impotriva Statelor Unite ale Americii, atacuri teroriste ce au vizat orasele Washington D.C. si New York.

Documentul prezinta trei fraze introductive si sase subpuncte. In primele trei enunturi se face trimitere la principiile si statutele de la care emana autoritatea Organizatiei Natiunilor Unit .
Esentiala este afirmatia prin care “se recunoaste“ dreptul Statelor Unite ale Americii la autoaparare, respectiva decizie lasand la latitudinea statului agresat mijloacele si metodele de retaliere.

Primele trei subpuncte condamna actiunile petrecute pe 11 septembrie si empatizeaza cu poporul american, subscriind la durerea acestuia. Subpunctul trei se refera la aducerea in fata justitiei a organizatorilor acestor atacuri de catre comunitatea internationala. Formularea “aiding , supporting and harbouring“ aduce o noutate interesanta. Consiliul de Securitate sustine fara echivoc ca intra sub incidenta acestei rezolutii nu numai “faptasii“ ci si eventuale organizatii sau organisme politice care se fac vinovate de gazduirea teroristilor. Concluzionand, acest subpunct ofera legitimitate conflictului din Afganistan initiat de Statele Unite ale Americii in 2002.

Urmatoarele subpuncte se refera la lupta impotriva terorismului, si in special la implementarea si aplicarea deciziilor luate la nivel international. Se invoca in subcapitolul patru o decizie punctuala afirmata prin Rezolutia 1269 a Consiliului de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite din anul 1999. Aceasta face referire la rolul Consiliului de Securitate de a mentine pacea si securitatea internationala si la pericolul reprezentat de actiunile teroriste . De asemenea respectiva rezolutie propune si metode de a face fata acestei probleme internationale cerand statelor sa conlucreze, sa creeze un cadru legislativ intolerant fata de astfel de practici. Atat rezolutia 1269 cat si alte decizii ale Consiliui de Securitate precum rezolutia 49/60 din 1994 arata preocuparea anterioara a acestui for de a stopa activitatile teroriste .

Subpunctul cinci reprezinta o statuare din partea tarilor membre al Consiliului de Securitate a disponibilitatii de a lupta prin orice mijloace este necesar pentru a nu mai exista evenimente ca cel din 11 septembrie 2001.

Sekou Toure era şi membru fondator al R.D.A., el fiind principalul opozant al lui Houphouet Boigny, atunci cînd acesta a decis ruptura cu Partidul Comunist Francez. Contrar aşteptărilor Toure nu a plecat din mega-partid, rămânând şi devenind cea mai critică voce a lui Boigny. Nonconformismul său i-a atras porecla de copilul teribil al Africii.

În urma alegerilor din 1956, Sekou Toure şi  Sayfoulaye Diallo au ajuns în Adunarea Naţională Franceză. La alegerile locale din acelaşi an P.D.G. a câştigat 56 dintre cele 60 de locuri ale Adunării Teritoriale. conform Legii –Cadru din 1956 el devine vicepreşedinte al consiliului de Guvernământ. Din acestă funcţie el iniţiază primele măsuri de punere în practică a programului P.D.G., care preconiza trecerea la administrarea prin inrtermediul comunităţii.

În iunie 1958 are loc întoarcerea lui De Gaulle şi instaurarea Republicii a V-a,şi  automat redactarea unei noi constituţii. Toure a anunţat din start că Guineea nu va susţine această constituţie dacă nu se va specifica în ea dreptul la independenţă a coloniilor.

Proiectul Comunităţii Franceze iniţiat de de Gaulle prevedea ca fiecare colonie să facă parte din aceasta în urma unui referendum. Pentru a fi sigur că are susţinere, generalul a întreprins un turneru prin toate capitalele africane. Ajuns la Conakry, de Gaulle spera ca, prin primirea triumfătoare ce i-a fost făcută,  Toure să se fi răzgândit. Însă prin discursul său, Toure expunea din nou condiţiile în care va susţine proiectul.

Înfuriat, de Gaulle i-a transmis că Guineea poate să devină independentă, însă va suporta consecinţele.

La 28 septembrie a avut loc referendumul prin care guineeni, în proporţie de 95 % au spus nu intrării în Comunitatea Franceză. La 2 octombrie, Adunarea Teritorială proclama independenţa Guineei, preşedinte devenind Sekou Toure.

Reacţia Franţei a fost dură, aceasta retrăgându-şi orice sprijin financiar sau logistic,  lăsând Guineea într-o situaţie dramatică. Totuşi, cu ajutorul,mai întâi al Ghanei, iar apoi al sovieticilor şi americanilor, Guineea a arătat lumii întregi că poate rezista şi dovedind celorlalte colonii franceze că desprinderea de Franţa era posibilă.

Bogdan Rantes

PRIMARUL ŞI VICEPRIMARUL

Comuna are un primar şi un viceprimar aleşi în condiţiile legii.
Primarul participă la şedinţele Consiliului local şi are dreptul să îşi exprime punctul de vedere asupra tuturor problemelor supuse dezbaterii.
Pe toată durata exercitării mandatului de primar, respectiv de viceprimar, contractul de muncă al acestora la instituţiile publice, regii autonome, companii naţionale, societăţi naţionale, societăţi comerciale cu capital majoritar de stat sau la societăţile comerciale de sub autorizarea consiliilor locale sau judeţene se suspendă de drept.
Primarul şi viceprimarul primesc, pe toată durata exercitării mandatului, o indemnizaţie stabilită în condiţiile legii.
Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 zile de la data desfăşurării alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei.
Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se comunică prefectului şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o şedinţă extraordinară, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei.
Primarul depune în faţa Consiliului local jurământul. Primarul care refuză să depună jurământul este considerat demisionat de drept.
Primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică. El este şeful administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale, pe care îl conduce şi îl controlează. Primarul răspunde de buna funcţionare a administraţiei publice locale.
Primarul reprezintă comuna în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum şi în justiţie. Semnul distinctiv al primarului este o eşarfă în culorile drapelului naţional al României. Eşarfa va fi purtată, în mod obligatoriu, la solemnităţi, recepţii, ceremonii publice şi la celebrarea căsătoriilor.
Primarul îndeplineşte următoarele atribuţii principale:
-    asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale ministerelor şi ale celorlalţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, precum şi a hotărârilor Consiliului judeţean;
-    asigură aducerea la îndeplinire a hotărârilor Consiliului local. În situaţia în care apreciază că o hotărâre este ilegală, în termen de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe prefect;
-    poate propune Consiliului local consultarea populaţiei prin referendum, cu privire la problemele locale de interes deosebit. Pe baza hotărârii Consiliului local ia măsuri pentru organizarea acestei consultări;
-    prezintă Consiliului local, anual sau de câte ori este necesar, informări privind starea economică şi socială a comunei, în concordanţă cu atribuţiile ce revin autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi informării asupra modului de aducere la îndeplinire a hotărârilor Consiliului local;
-    întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare Consiliului local;
-    exercită funcţia de ordonator principal de credite;
-    verifică, din oficiu sau la cerere, încasarea şi cheltuirea sumelor din bugetul local şi comunică de îndată Consiliului local cele constatate;
-    ia măsuri pentru prevenirea şi limitarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau exploziilor, împreună cu organe de specialitate ale statului. În acest scop poate mobiliza populaţia, agenţii economice şi instituţiile publice din comună, acestea fiind obligate să execute măsurile stabilite în planurile de protecţie şi intervenţie elaborate pe tipuri de dezastre;
-    asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor, prin intermediul poliţiei, jandarmeriei, gardienilor publici, pompierilor şi unităţilor de protecţie civilă, care au obligaţia să răspundă solicitărilor sale;
-    îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici, conform angajamentelor contractuale;
-    ia măsurile prevăzute de lege cu privire la desfăşurarea adunărilor publice;
-    ia măsuri de interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau a altor manifestări publice care contravin ordinii de drept ori atentează la bunele moravuri, la ordinea şi liniştea publică;
-    controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi produselor alimentare puse în vânzare pentru populaţie, cu sprijinul serviciilor de specialitate;
-    ia măsuri pentru prevenirea şi combaterea pericolelor provocate de animale;
-    ia măsuri pentru elaborarea planului urbanistic general al localităţii şi îl supune spre aprobare Consiliului local; asigură respectarea prevederilor planului urbanistic general, precum şi ale planurilor urbanistice zonale şi de detaliu;
-    asigură repartizarea locuinţelor sociale pe baza hotărârii Consiliului local;
-    asigură întreţinerea şi reabilitarea drumurilor publice, proprietate a comunei, instalarea semnelor de circulaţie, desfăşurarea normală a traficului rutier şi pietonal, în condiţiile legii;
-    exercită controlul asupra activităţilor din târguri, pieţe, oboare, locuri şi parcuri de distracţii şi ia măsuri pentru buna funcţionare a acestora;
-    conduce serviciile publice locale; asigură funcţionarea serviciilor de stare civilă şi de autoritate tutelară, supraveghează realizarea măsurilor de asistenţă şi ajutor social;
-    îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă;
-    emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege;
-    numeşte şi eliberează din funcţie persoanalul din aparatul propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale, cu excepţia secretarului; propune Consiliului local numirea şi eliberarea din funcţie a conducătorilor regiilor autonome, ai instituţiilor şi serviciilor publice de interes public;
-    răspunde de inventarierea şi administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi domeniului privat al comunei;
-    organizează evidenţa lucrărilor de construcţii din localitate şi pune la dispoziţia autorităţilor administraţiei publice centrale rezultatele acestor evidenţe;
-    ia măsuri pentru depozitarea deşeurilor menajere, industriale sau de orice fel, pentru asigurarea igienizării malurilor cursurilor de apă din raza comunei, precum şi pentru decolmatarea văilor locale şi a podeţelor pentru asigurarea scurgerilor apelor mari;
-    propune Consiliului local spre aprobare, în condiţiile legii, organigrama, statutul de funcţii, numărul de personal şi regulamentul de organizare a aparatului propriu de specialitate.
Primarul îndeplineşte şi ale atribuţii prevăzute de lege sau de alte acte normative, precum şi însărcinările date de Consiliul local.
În exercitarea atribuţiilor de autoritate tutelară şi de ofiţer de stare civilă, a sarcinilor ce îi revin din actele normative privitoare la recensământ, la organizarea şi desfăşurarea alegerilor, la luarea măsurilor de protecţie civilă, precum şi a altor atribuţii stabilite prin lege, primarul acţionează şi ca reprezentant al statului în comuna în care a fost ales. În acestă calitate poate solicita, inclusiv prin intermediul prefectului, concursul şefilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, dacă sarcinile ce îi revin nu pot fi rezolvate prin aparatul propriu de specialitate.
Primarul deleagă viceprimarul prin dispoziţie emisă în cel mult 30 de zile de la validare, exercitarea unora din atribuţiunile ce îi revin. Atribuţiile de ofiţer de stare civilă pot fi delegate viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari cu competenţe în acest domeniu. Celelalte atribuţii care îi revin primarului, ca reprezentant al statului, nu pot fi delegate.
În exercitarea atribuţiilor sale, primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţa publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate.
Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de primarul nou ales. Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
În ceea ce priveşte cazurile de încetare a mandatului de primar, legea prevede:
-    când în exercitarea atribuţiilor ce îi revin prin lege a emis 3 dispoziţii cu caracter normativ, într-un interval de 3 luni, care au fost anulate de instanţa  de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă;
-    demisie;
-    incompatibilitate;
-    schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială;
-    imposibilitatea de a fi exercitat mandatul pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive;
-    când se constată, după validare, că alegerea s-a făcut prin fraudă electorală sau prin orice altă încălcare a Legii privind alegerile locale;
-    a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privată de libertate;
-    punerea sub interdicţie judecătorească;
-    pierderea drepturilor electorale;
-    deces.
Legea introduce ca posibilitate de încetare a mandatului primarului înainte de termen şi rezultatul unui referendum local, organizat în condiţiile legii, la cererea motivată a 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot, adresată prefectului, procent ce trebuie realizat în fiecare din localităţile componente ale comunei.
Prefectul transmite propunerea de organizare a referendumului Guvernului, care în termen de 60 zile va hotărâ data organizării referendumului. Referendumul se organizează prin grija prefectului, cu sprijinul secretarului şi al aparatului propriu de specialitate al consiliului local. Cheltuielile necesare în vederea desfăşurării referendumului sunt suportate din bugetul local. Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puţin jumătate plus unu din numărul total al locuitorilor cu drept de vot.
Primarul poate fi suspendat numai în cazul în care a fost arestat preventiv, măsură ce trebuie de îndată comunicată de către parchet sau de către instanţa judecătorească prefectului, care prin ordin constată suspendarea (deci nu îl suspendă) mandatului primarului. Ordinul nu poate fi atacat. Măsura suspendării durează până la încetarea situaţiei de arestare, primarul găsit nevinovat având dreptul la despăgubiri.
Viceprimarul se alege din rândul membrilor Consiliului local, pe durata mandatului consiliului, iar dispoziţiile privind suspendarea primarului sunt valabile şi pentru viceprimar.
Schimbarea din funcţie a viceprimarului se poate face de Consiliul local, la propunerea motivată a unei treimi din numărul consilierilor sau a primarului, prin hotărâre adoptată cu votul a două treimi din numărul consilierilor în funcţie.
Viceprimarul exercită atribuţiile ce îi sunt delegate de către primar.
Mandatul viceprimarului încetează de drept în aceleaşi condiţii ca în cazul primarului. În acest caz, Consiliul local ia act de încetarea mandatului şi alege un nou viceprimar.
În caz de vacanţă a funcţiei de primar, precum şi în caz de suspendare din funcţie a acestuia, atribuţiile ce îi sunt conferite prin lege vor fi exercitate de drept de viceprimar. În acest caz, consiliul local va delega prin hotărâre, din rândul membrilor săi, un consilier care va îndeplini temporar atribuţiile viceprimarului.
În situaţia în care sunt suspendaţi din funcţie, în acelaşi timp, atât primarul cât şi viceprimarul, consiliul local deleagă un consilier care va îndeplini atât atribuţiile primarului cât şi ale viceprimarului, până la încetarea suspendării.
Dacă devin vacante, în acelaşi timp, atât funcţia de primar cât şi cea de viceprimar, consiliul local va alege un nou viceprimar, acesta îndeplinind atribuţiile primarului până la alegerea unui primar nou.
SECRETARUL

Fiecare comună are un secretar salarizat din bugetul local. Secretarul comunei este funcţionar public de conducere, cu studii superioare juridice sau administrative. În mod excepţional, în funcţia de secretar al comunei poate fi numită şi o persoană cu alte studii superioare sau cu studii liceale atestate prin bacalaureat.
Secretarul nu poate fi membru al unui partid politic, sub sancţiunea elibărării din funcţie. Secretarul nu poate fi soţ, soţie sau rudă de gradul întâi cu primarul sau viceprimarul.
Funcţia de secretar se ocupă pe bază de concurs sau de examen, iar numirea se face de către prefect. Concursul sau examenul se organizează de primar în termen de 30 zile de la data la care postul a devenit vacant. Din comisia de concurs sau de examinare vor face parte în mod obligatoriu primarul, secretarul general al prefecturii, secretarul general al judeţului şi 2 reprezentanţi desemnaţi de consiliul local respectiv. Ordinul de numire se emite de prefect în termen de cel mult 10 zile de la primirea rezultatului concursului sau examenului, care se comunică de primar în termen de cel mult 3 zile de la rămânerea definitivă a rezultatului concursului sau examenului.
Secretarul se bucură de stabilitate în funcţie.
Secretarul are următoarele atribuţii principale:
-    participă în mod obligatoriu la şedinţele consiliului local;
-    coordonează compartimentele şi activităţile cu caracter juridic, de stare civilă, autoritate tutelară şi asistenţă socială din cadrul aparatului propriu de specialitate al consiliului local;
-    avizează proiectele de hotărâre ale consiliului local, asumându-şi răspunderea pentru legalitatea acestora, contrasemnând hotărârile pe care le consideră legale, avizează pentru legalitate hotărârile primarului;
-    urmăreşte rezolvarea corespondenţei în termenul legal;
-    asigură îndeplinirea procedurilor de convocare a consiliului local şi efectuarea lucrărilor de secretariat;
-    pregăteşte lucrările supuse dezbaterii consiliului local;
-    asigură comunicarea către autorităţile, instituţiile şi persoanele interesate a actelor emise de consiliul  local sau de primar, în termen de cel mult 10 zile, dacă legea nu prevede altceva;
-    asigură aducerea la cunoştinţa publică a hotărârilor şi dispoziţiilor cu caracter normativ;
-    eliberează extrase sau copii de pe orice act din arhiva consiliului local, în afara celor cu caracter secret;
-    legalizează semnături de pe înscrisurile prezentate de părţi şi confirmă autenticitatea copiilor şi actelor originale.
Secretarul poate coordona şi alte servicii ale aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale sau alte însărcinări, stabilite de primar.
Eliberarea din funcţie sau sancţionarea disciplinară se fac de către prefect, numai la propunerea consiliului local, adoptată cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie, ca urmare a iniţiativei primarului sau a unei treimi din numărul consilierilor, pe baza concluziilor reieşite din desfăşurarea unei cercetări administrative.

Paste Fericit!!!

Declinul politic al Bizantului a fost insotit si de un declin al autoritatii sale spirituale. Afirmarea controversei iconoclaste a dinamitat Concordia dintre bisericile apusene si cele orientale. Iconoclasmul a aparut in Asia Mica, sub influenta probabila a lumii islamice, in timpul domniei imparatului Leon al III lea din dinastia Isauriana. Iconoclasmul a fost folosit de Isaurieni si ca un levier politic, menit sa impuna dominatia incontestabila a institutiei imperiale asupra bisericii. Cererea explicita de subordonare, pe care monarhii o impun, se afla in legatura cu situatia delicata prin care trecea imperiul, din punct de vedere economic si militar. Imparatii iconoclasti au fost neclintiti in decizia lor de redefinire a dogmelor, intr-un sistem de interpretare conform cu necesitatile institutiei imperiale.

Daca in Orient autoritatea seculara era puternica, iar iconoclasmul avea adeziunea unor segmente sociale, in Occident, politica imperiala a avut repercusiuni grave pentru interesele statului bizantin. Fiind ferita de autoritatea seculara a Constantinopolelui, Roma si-a permis o politica divergenta in ceea ce priveste iconoclastia. Aceasta criza teologica a adancit linia de fractura existenta deja intre biserica constantinopolitana si cea romana, afirmandu-se si o dimensiune politica a conflictului. Daca pana atunci contrele dintre scaunele patriarhale se petreceau in plan teologic, in cadrul conciliilor ecumenice, odata cu slabirea autoritatii imperiale in Italia si cu definirea articulata a doctrinei Sfantului Apostol Pavel, care legitimeaza tendintele cezariste al episcopului roman, disensiunea se va manifesta pe plan politic, un lung proces prin care Papalitatea incearca sa iasa de sub autoritatea morala si politica a Imperiului Bizantin.

Un rol proeminent in conturarea indepedentei Romei fata de autoritatea laica de la Constantinopole l-a avut Papa Grigore I, care a contestat vehement, pe plan teologic, politica iconoclasta a imparatului Leon al III lea. De asemenea, Grigore I a actionat pe plan politic si diplomatic in convergenta cu obiectivele directe ale Romei, fara a urma politica impusa de Constantinopole. Conflictul tacit cu autoritatea imperiala s-a transformat intr-o actiune fatisa, odata cu cererea expresa a imparatului de a sustine politica sa iconoclasta. Grigore s-a opus cererii, statuand principiul primei autoritati pontificale in materie de dogma si a cerut anatemizarea sustinatorilor iconoclastiei.

In plan diplomatic, constientizand incapacitatea puterii imperiale de a proteja Roma de intruziunile longobarde, Grigore a solicitat ajutorul regatului franc. Situatia politica si scaderea autoritatii reale a Imperiului Bizantin in Occident au reprezentat argumente serioase pentru o politica papala viguroasa si independenta.

Regatul franc a fost cel mai important aliat al Papalitatii in aceasta perioada tulbure din istoria bisericii romane. Alianta intre Papi si regii franci a fost un succes pentru ambele parti, in acest context Papalitatea marindu-si rolul politic in peninsula Italica, in timp ce regii franci au obtinut o legitimare simbolica.

Un episod elocvent al colaborarii intre cele doua autoritati s-a consumat la mijlocul secolului VIII, al carui protagonisti au fost Papa Stefan al II lea si Pepin cel Scund, fondatorul dinastiei Carolingiene. La solicitarea Papei, regale franc a purtat un razboi impotriva longobarzilor, pe care i-a infrant, confiscand o parte importanta din Italia centrala si de nord. Printre cuceririle lui Pepin s-a numarat si exarhatul Ravenei, vechi simbol al autoritatii bizantine in peninsula. Consecintele acestui razboi au fost extrem de interesante in plan politic, acolo unde s-au adus grave atingeri intereselor imparatului constantinopolitan. Exarhatul Ravenei, ca si Italia, de altfel, era considerat a fi o posesiune legitima a Bizantului, pe care Pepin nu a considerat oportun sa i-o retrocedeze, teritoriul in cauza fiind donat Papalitatii. Papa, devenit si autoritate seculara, i-a conferit lui Pepin o demnitate romana importanta, privilegiu rezervat pana in acel moment doar imparatilor.

Acest moment anticipeaza cea mai puternica linie de fractura intre conceptul unitar al imperiului crestin universal cu capitala la Constantinopole si definirea conceptului de crestinatate latina, unde autoritatea episcopului Roman era preeminenta.

Secolul VIII este esential pentru cristalizarea autoritatii laice a Papalitatii, fapt fundamentat, dupa cum am vazut, pe un reflux al puterii bizantine si o divergenta acuta intre dogmele agreate in Orient si Occident.

Papalitatea a avut inspiratia de a-si legitima pretentiile de preeminenta atat in plan ecleziastic cat si laic. Daca in materie de legitimitate religioasa, biserica romana a creionat in decursul a trei secole o doctrina prin care sa justifice primatul Romei in raport cu celelalte scaune patriarhale (Doctrina Sfantului Apostol Petru), in plan politic aceasta legitimitate a fost fabricata, in lipsa unor argumente reale. Cheia de bolta a pretentiilor laice ale episcopilor romani a fost, fara indoiala, Donatio Constantini. Acest document a reprezentat, timp de sapte secole, argumentul suprem al Romei in plan politic. Donatio Constantini este un act falsificat de cancelaria romana la jumatatea secolului VIII. Acest document conferea Papei autoritate temporala asupra partii apusene a Imperiului Roman, fiind pretinsa opera a Imparatului Constantin cel Mare. Traditia afirma ca marele imparat a acordat acest privilegiu Papei Silvestru I pentru ca il initiase in tainele crestinismului si il vindecase de lepra.

Falsitatea documentului a fost dovedita in secolul XIV de renascentistul Lorenzo Valla, care a aratat imposibilitatea redactarii documentului in secolul IV.

Implicarea practica a Papalitatii in afacerile politice ale Occidentului, dublata de crearea unei baze teoretice, doctrinare, care sa legitimize aceasta interferenta, a atins punctul culminant la pragul dintre secolele VIII si IX. Sustinerea francilor si ostilitatea fata de imparatul roman de la Constantinopole au determinat evenimente ce au creat o falie insurmontabila intre Orient si Occident, atat in plan politic, cat si spiritual.

Imaginea asupra imperiului unic crestin, conturata de gandirea teologica a lui Eusebiu din Cesareea si a Fericitului Augustin la inceputurile erei crestine, a inceput sa se modifice, datorita presiunilor exercitate de noul status-quo politic. Riftul teologic si politic, care isi are premisele descrise in randurile de mai sus, a modificat in esenta relatia Occident-Orient, prin afirmarea papo-cezarismului roman.

Cea mai puternica impresie asupra Constantinopolelui a lasat-o ziua de Craciun a anului 800, atunci cand Papa Leon al III lea, l-a incoronat pe Carol cel Mare in catedrala Sfantul Petru din Roma ca Imparat Roman. Initiativa papala urmarea sa submineze traditia tipica a incoronarii. La Constantinopol, ca o consecinta a traditiei romane, imparatul era recunoscut, in prima faza, de armata si popor, ca abia apoi sa fie uns de catre Patriarh, intr-un act marginal. In conceptia politica bizantina basileul avea o relatie directa cu divinitatea, ca stapan al “cetatii oamenilor”, transpunere terestra a “cetatii lui Dumnezeu”, asa cum o numeste Augustin.

Leon al III lea a incercat, prin ungerea lui Carol, sa acrediteze ideea ca episcopul roman era singura autoritate care putea infaptui vointa lui Dumnezeu, schimbare dramatica fata de imaginarul politico-teologic al epocii.

Totusi, Carol cel Mare si-a acceptat rolul de defensor ecclesiae pentru a obtine un plus de legitimitate, fara a avea dorinta de a uzurpa titlul de imparat al romanilor. In fapt, in imaginarul politic germanic, caruia curtea de la Aachen ii era tributara, puteau coexista mai multe imperii. Imperiul era, in virtutea acestui tip de gandire, suma a mai multe regate (conditie pe care regele Carol o indeplinea in calitate de rege al francilor si longobarzilor). De altfel, chiar dupa recunoasterea titlului sau imperial de catre Mihail I Rangabe, titulatura lui Carol va arata, atat conceptia sa politica, cat si recunoasterea drepturilor legitime ale imparatilor constantinopolitani (Carolus, gratia Dei, rex Francorum et Longobardorum, imperator augustus). Asadar, Carol va prefera titlul de “imperator augustus” celui de “imperator romanorum”, folosit la Constantinopol. De altfel, in timpul acestei perioade ciudate, imparatul Nikephor I isi schimba titulatura de “basileus” in cea de “basileul ton Rhomaion”, pentru a sublinia prestigiul Bizantului.

Contextul politic a fost unul extrem de favorabil initiativei papale, Bizantul trecand, la sfarsitul secolului VIII, printr-un moment de cumpana, in timpul dezastruoasei domnii a Irenei (797-802), perioada de mare instabilitate interna a Imperiului Bizantin.

Disensiunile dintre biserica romana si cea constantinopolitana au devenit din ce in ce mai frecvente, in ultimele doua secole ale primului mileniu crestin. La mijlocul secolului IX are loc o criza care se incheie cu excomunicarea reciproca a celor doi patriarhi, cunoscuta ca Schisma lui Photios. Aceste momente se vor incheia in plan teologic prin schisma de la 1054, care separa definitiv spiritualitatea occidentala de cea orientala. In plan politic, sentimentul de apartenenta la valorile politice si de civilizatie romane, persistent in evul mediu timpuriu in Occident, se disipeaza, lasand loc unei noi identitati occidentale, cu radacini germanice. Cel mai traumatizant moment pentru bizantini, esential pentru intelegerea noilor relatii dintre Occident si Orient este ocuparea Constantinopolului de catre latini in 1204. Dar toate astea le vom discuta intr-un alt post.

Bibliografie:
1. Brezeanu, Stelian – O istorie a Bizantului, Ed. Meronia, Bucuresti, 2004;
2. Records, Christopher – Imperial Ideology: The Idea of the Universal Christian Empire in Late Antiquity, Lethbridge Undergraduate Research Journal. 2008. Volumul 3, Nr. 1;