În secolele premergătoare expansiunii americane la nivel global, atitudinea societăţii americane faţă de musulmani sau evrei era una distorsionată, victimă a alterităţii, a persistentei dihotomii dintre “noi” şi “ceilalţi”. În mentalul colectiv aceste minorităţi erau portretizate ca retrograde, decadende şi lipsite de încredere. În jurul anilor 1900 tendinţele antisemitice şi antiislamice erau puternic înrădăcinate în sistemul de valori al societăţii americane.
Primii locuitori europeni ai Americii, crescuţi cu poveşti din Biblie şi cu parabole religioase au adoptat o viziune romanţată şi stereotipă asupra Orientului şi locuitorilor lui. Primii americani care au interacţionat cu această zona (misionari, turişti, negustori) au simţit puternic impactul cu peisajele biblice şi relicvele creştine însă au fost şocaţi de conducerile autoritare şi societăţile cu care au interacţionat.
Aceste stereotipii s-au propagat în Statele Unite beneficiind de teoretizarea lor de către diplomaţi, oameni de afaceri sau ofiţeri superiori şi prin vulgarizarea acestor clişee în mass-media americană.
Istoricul american Michael Hunt susţine că atât în mentalul oamenilor politici cât şi în rândul opiniei publice, la începutul secolului XX exista o aşa numita “ierarhie a raselor”, teorie emanată prin însuşirea premiselor darwinismului social. În traducere, în mentalul american în vârful “lanţului trofic” se poziţiona civilizaţia americană şi cea vest-europeană urmată apoi de subdezvoltaţii asiatici, latino-americani, amerindieni, africani. În structura ierarhică imaginată de Hunt, arabii şi evreii se poziţionau în partea sa inferioară .
Parte a premiselor referitoare la inferioritatea arabilor au fost creionate de oamenii politici britanici din nevoia de a legitima expansiunea globală a acestei superputeri maritime, teoriile lor sugerând necesitatea pentru aceste societăţi şi culturi a unei tutele anglo-saxone. Aceste teoretizări care au caracterizat orientalismul britanic au fost preluate de mentalul colectiv american fiind aplicate în urmărirea propriului interes.
O dată cu creşterea rolului politic al Statelor Unite în anii ’50 s-au formulat atitudinile şi politicile americane faţă de această zonă. Influenţaţi de stereotipurile culturale şi rasiale care portretizau lumea musulmana ca inferioară, oamenii politici americani, de la Harry Truman la George W. Bush au avut tendinta de a ignora aspiraţiile arabilor la autodeterminare considerându-le primitive din punct de vedere politic. În această perioadă pionierii evrei, creau din visul sionist al realizării unui nou stat Israel, o realitate palpabilă .
Politica dusă de Statele Unite ale Americii în Orientul Mijlociu a fost conturată progresiv, în funcţie de necesităţile şi realităţile acestui spaţiu.
Până la finalul celui de-al doilea război mondial interesele americane în Orientul Mijlociu au fost limitate la interesele unor segmente din mediul de afaceri, în general persoane particulare, şi nu au existat obiective majore în politica dusă de administraţiile USA.
Primele interacţiuni ale americanilor cu această zonă încep în prima jumătate a secolului XIX când vasele comerciale americane erau prădate de piraţii din Marea Mediterană. Un alt interes deasemenea particular apare odată cu intrarea misionarilor americani în Levant . Putem spune că în secolul XIX interesele americane se limitează la interacţiunea unor grupuri de cetăţeni cu Orientul Mijlociu şi nu au implicat decizii de natură politică sau militară. Implicarea cetăţenilor americani în zonă vizează în special domeniul educaţiei şi spiritualităţii, inclusiv interesele de ordin economic fiind limitate, americanii lăsând în seama britanicilor crearea unui mediu comercial stabil.
Interesul economic a apărut odată cu descoperirea resurselor de petrol în Orientul Mijlociu, această schimbare neaducând o modificare a priorităţilor în politica externă americană ci doar o prezenţă puternică în zonă a firmelor din Statele Unite ce activau în domeniul petrolifer. Această expansiune economică americană în zonă se produce în perioada interbelică (anii ’20, ’30).
În timpul celor două războaie mondiale singura poziţie politică a fost legată de menţinerea principiului “open door“ faţă de firmele americane din zonă.
Cel de-al II lea război mondial a fost factorul principal al schimbării politicii USA faţă de acest spatiu. Creşterea mizei petrolului, ca o componentă primară a “maşinii de război americane“ a făcut ca importanţa acestei regiuni să crească atât pe parcursul războiului cât şi după finalizarea lui. Însă nici în acest moment Statele Unite nu au avut o politica coerentă rezervată acestui spaţiu.
Totuşi în timp, analiza atentă a zonei a dus la creionarea unor obiective de politică internă din partea SUA, printre primele fiind întâmpinarea pericolului sovietic. În 1946, Loy H. Henderson, Director al Oficiului pentru Afaceri Africane şi ale Orientului Apropiat din cadrul Departamentului de Stat spunea:
“Obiectivul principal al SUA în Orientul Apropiat şi Mijlociu este prevenirea rivalităţilor şi conflictelor de interese în aceea zonă astfel încăt acestea să nu se transforme în conflict deschis, ostilităţi care s-ar putea transforma în al III lea război mondial“ .
În această perioadă începe ofensiva diplomatică americană care încearcă să oprească obiectivele sovietice de dominare a Turciei, Greciei şi Iranului. Aceasta se caracterizează prin apariţia unor serii de măsuri politice şi economice care permit doctrinei Truman să susţină statele în pericol de a fi agresate direct sau indirect de Uniunea Sovietică.
Interesele americane se vor concentra după cel de-al doilea război mondial în special în zona de nord şi în Palestina (problema palestiniano-israeliană) şi mai puţin în zona Golfului unde există o mai mare influenţă britanică şi unde USA se mulţumea să susţină o politică comercială bazată pe principiul “porţilor deschise“.
Grijile americane se concentrează mai mult în zona de nord pentru a contracara tendinţa de expansiune sovietică. În Palestina, Statele Unite ale Americii se mărginesc la susţinerea principiilor păcii şi democraţiei şi încearcă să oprească procesul de înarmare în zona prin intermediul Declaratiei tripartite de la 25 mai 1950 când alături de Franţa şi Marea Britanie clarifică politica în privinţa înarmărilor şi încearcă să prevină o eventuală cursă a înarmărilor între palestinieni şi israelieni.
