În istoria lor toate tărie au cunoscut perioada de inflaţie. În unele epoci preţurile sunt, în ansamblul lor, aproape stabile, pentru ca, în alte epoci să aşistăm neputincioşi la năvala unui val inflaţionist. Pentru a se menţine consumul este nevoie de mai mulţi bani sau, cea ce reprezintă acelaşi lucru, preţul mărfurilor creşte şi banii îşi pierd puterea de cumpărare.
Din punct de vedere etimologic, termenul de inflaţie provine de la latinescul « inflare « , care are semnificaţia de a se umfla in mod exagerat. Preluarea şi foloşirea acestui termen in limbajul de specialitate al teoriei economice sunt pe deplin motivate, de la începutul manifestării sale şi până în zilele noastre , fenomenul denumit inflaţie, s-a caracterizat sub raportul conţinutului şi al formei de manifestare , printr-o creştere exagerată a preţurilor.
Deşi este foarte uşor perceptibilă, inflaţia reprezintă unul dintre fenomenele complexe, foarte greu de explicat şi încadrat în anumite graniţe fixe. Din acest motiv definiţia inflaţiei nu este una strictă, unanim acceptată de specialiştii economişti, ci ea se înscrie intr-o gamă foarte variată, fiecare dintre cei care o definesc încercând să includă ceea ce este esenţial in conţinutul şi manifestarea procesului. De-a lungul timpului au avut loc numeroase controverse privind natura fenomenului şi, de aici , polemici şi privind definirea inflaţiei. In continuare voi prezenta principalele teorii din domeniul inflaţiei, precum şi elementele lor definitorii.
TEORIA MONETARISTĂ A INFLAŢIEI
Teoria monetaristă a inflaţiei, denumită şi materialistă, a furnizat o analiză critică a fundamentelor macroeconomiei. Polemicile au atins intenşitatea maximă la începutul anilor ’70, odată cu apariţia a două articole semnate de Milton Friedman intitulate “O schemă teoretică a analizei monetare” (1970) şi “Teoria monetară a venitului nominal” (1971), precum şi in dezbaterile teoretice referitoare la acestea. În plus, la formularea şi popularizarea monetarismului, ca teorie macroeconomică, au contribuit şi lucrările următorilor autori: K.Brunner (1970), K.Brunner şi A.H. Meltzer (1976), A.Meltzer (1977), H.G. Johson (1972), D.E.W. Laidler (1975, 1976, 1981) şi M.J. Parkin (1975). In aceste lucrări monetariste rolul central este jucat de explicarea procesului inflaţionist. Cu toate ca aceşti autori au abordări teoretice diferite, trei ipoteze apar în mod constant în lucrările lor:
1.inflaţia este in esenţă un fenomen monetar;
2.teoria keyneşiană , pe care monetariştii o echivalează cu o curba şimplă a lui Phillips , neajustată la aşteptări, nu poate explica problema inflaţiei, în special accelerarea inflaţiei;
3.rata de creştere şi accelerarea ofertei de monedă explica rata inflaţiei şi, respectiv, accelerarea inflaţiei.
Monetarismul (termen lansat de Karl Brunner) doreşte să devină însă, mai mult decât o teorie a inflaţiei. Monetarismul poate fi privit ca o incercare de a stabili o paradigmă teoretică la nivel macroeconomic alternativă la punctul de vedere keyneşian. Cum autorii monetariştii nu alcătuiesc un grup omogen şi cum ei diferă, atât ca metodologie cât şi din punct de vedere al specificităţii metodelor, este foarte greu de caracterizat şcoala de gândire macroeconomică a monetarismului printr-o lista de teoreme general acceptate. Totuşi, au existat asemenea iniţiative din partea mai multor autori , ca de exemplu J.L.Stein in lucrarea « Monetarism » publicată in 1976, H. Frisde (1977), D.W.Laidler (1981) şi in special Th.Majer şi alţii care au incercat să caracterizeze monetarismul în douăsprezece propoziţii.
Membrii şcolii monetariste se disting prin acceptarea următoarelor patru propoziţii :
1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. Şistemul economic revine automat la un echilibru de ocupare deplină in urma unei tulburări ; rata şomajului revine la valoarea ei “naturală”
2.orice rată de creştere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină, deşi rezultă rate ale inflaţiei diferite.
3.o modificare a ratei de creştere a ofertei de bani modifică mai intâi rata creşterii economice reale (şi, de aici şi rata şomajului) ; pe termen lung acest efect real dispare şi se menţine numai o creştere permanentă a tendinţei ratei inflaţiei (teorema acceleraţiei) .
4.politica activistă de gestionare a cererii este respinsă, fie ea monetară sau fiscală, şi se prefera “reguli” pentru politica monetară pe termen lung sau obiective prestabilite.
Postulatul stabilităţii nu se află in mod intâmplător pe primul loc. In esenţă, teza existenţei unui şistem economic inerent stabil reprezintă o propunere a monetariştilor (deoarece economia de piaţă se caracterizează prin instabilitate şi , in consecinţă, stabilitatea din ipoteza de mai sus nu este decât o propunere apriorică), aşa cum remarca A.Leijounhuford in 1976. Stabilitatea pieţei ca şistem economic este presupusa, nu dovedita. Spre exemplu, se afirmă ca piaţa muncii tinde mereu spre echilibru , adică rata şomajului este egală cu rata naturală, care reprezintă numai şomajul de fricţiune. Pe baza postulatului stabilităţii, monetarismul exclude poşibilitatea unui echilibru keynesian de subocupare, caracterizat printr-un exces de ofertă de bunuri şi forţă de muncă. Astfel, monetarismul trece dincolo de graniţele teoriei economice şi se caracterizează, totodată, ca având o doză de ideologie. Acest lucru a fost exprimat de H.G.Johnson in 1972, făcând referire la postulatul stabilităţii.
Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiană arată că economia reală este instabilă intr-un mod înalt şi gestiunea monetară are o relevanţă şi un control redus asupra ei. Opinia adepţilor monetarişti afirmă, in schimb, ca economia reală este relativ stabilă in mod inerent, dar ca ea poate fi destabilizată de evoluţiile monetare care trebuie prin urmare să fie controlate cât mai bine poşibil printr-o politică monetară abilă.
Cea dea doua teoremă a monetarismului (care arată că orice creştere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină), poate fi denumită şi teoria cantităţii pe termen lung. Intr-o stare stabilă, in care toate variabilele sunt anticipate corect, rata inflaţiei este influenţată exclusiv de rata de creştere a ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in condiţiile unui nivel al ocupării depline este independentă de o rată a inflaţiei anticipată corect.
A treia teoremă a monetarismului, mult mai importantă decât cea menţionată anterior, este teoria cantităţii pe termen scurt. Această teorie susţine ca accelerarea ratei de creştere a ofertei de bani (adică o rata mai rapidă a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determină, temporar, o suplimentare a ratei cresterii economice reale şi, prin urmare, reduce rata şomajului. Inflaţia rezultată duce la o ajustare a şistemului economic. In decursul acestui proces de ajustare, rata creşterii economice reale revine la valoarea iniţială. Astfel, accelerarea creşterii reale obţinute printr-o rată mai rapidă de creştere a cantităţii de bani este doar temporară. Karl Brunner a intitulat acest principiu drept “teorema acceleraţie”. Majoritatea autorilor monetarişti, precum Fridman, Brunner, Laidler apelează la acest principiu, dar cu particularităţi diferite ale modelelor. Totuşi, per ansamblu, teorema acceleraţiei deţine un rol central in analizarea procesului de ajustări pe termen scurt.
Cea dea patra propoziţie acceeptată de adepţii monetarismului are ca element central respingerea politicilor monetare şi fiscale discreţionare. Gestionarea activistă a cererii şi, politicile compensatorii anticiclice sunt conşiderate o sursă de instabilitate. Modelul monetarist arată că producţia şi ocuparea pot fi influenţate de politica economică numai intr-atât incât să determine modificarea de preţuri care nu sunt anticipate de agenţii economici din sectorul privat. Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va fi eliminat treptat, dar nivelul mai inalt al preţurilor (sau rata inflaţiei) se va menţine. Monetariştii se indoiesc, de asemenea, că cei care decid politica economică au abilitatea de a prognoza modificările viitoare ale variabilelor economice relevante şi, cu atât mai puţin, de a prevedea efectul viitor al schimbărilor curente intervenite in instrumentele de politică economică. Problema esenţiala a politicii economice este deci inlocuirea politicii economice activiste cu reguli, cum ar fi regula ratei constante de creştere pentru oferta de bani sau reguli de constantă pentru politica fiscală.
In cadrul monetarismului unii autori fac distincţie intre două şcoli de monetarism: monetarismul I şi monetarismul al II-lea (şcoala asteptărilor raţionale). Adepţii monetarismului I sunt de acord cu toate cele patru propoziţii menţionate anterior, iar adepţii celei de a două şcoli monetariate sunt de acord doar cu propoziţiile 1, 2 şi 4.
Monetarismul I se intemeiază pe distincţia intre curbele lui Phillips pe termen lung şi, respectiv, scurt. Pentru monetariştii de tipul al II-lea nici măcar nu exista o curbă a lui Phillips. Principala deosebire dinte cele două şcoli este că, in vreme ce monetarismul I acceptă procese de ajustare pe termen scurt in care piaţa bunurilor şi piaţa muncii pot fi in dezechilibru, monetarismul al II-lea presupune că există nu numai o tendinţă către echilibru pe termen lung, ci şi o serie continuă de echilibre.
Conform abordării aşteptărilor raţionale, propoziţia trei (care nu este agreată de adepţii acestei şcoli) a programului monetarist ar trebui sa fie modificată in felul următor: politica monetară are efecte reale, dar acestea nu sunt cauzate de componenta imprevizibilă a ofertei de bani şi, prin urmare, nu pot fi valorificate de o politica economica şistematică.
In finalul acestei expuneri, pe scurt, a teoriei monetariste referitoare la inflaţie, mai trebuie menţionată şi opinia monetariştilor referitoare la economia deschisă.Abordarea monetară a teoriei balanţei de plăţi, dezvoltată in special de B.Mundell şi H.G.Johnson se concentrează asupra modelului unei economii mici, deschise (acest model se poate aplica şi in cazul României), conectată la economia mondială prin intermediul balanţei de plăţi. Prin contrast cu teoria monetaristă a economiei inchise, acest model accentuează faptul că o creştere internă a ofertei de bani nu ridică rata internă a inflaţiei, dar duce la o deteriorare a balanţei de plăţi.
