La nivelul anulului 1956 Marocul se găsea divizat, aflându-se sub stăpânirea a două state europene. Majoritatea teritoriului se afla sub influenţă franceză, în timp ce zona Tangerului era ocupată de spanioli.
Primele semne de dorinţă de ieşire de sub stăpânirea Franţei au apărut după debarcarea aliaţilor în anul 1942. Anglo-americanii s-au arătat foarte deschişi la problemele marocanilor, în special americanii , care începuseră să-şi afirme politica anticolonialistă. O situaţie care a aprins spiritele francezilor s-a consumat în 1943, atunci când Sultanul Marocului a primit o vizită din parta preşedintelui american F.D. Roosevelt. în timpul acestei discuţii Sultanul a cerut ajutorul americanilor pentru ca Marocul să devină independent, iar apoi cu ajutorul acestora să se poată dezvolta. Trebuie spus că americanii aveau nenumărate interese , cum ar fi comerţul şi materiile prime oferite de Maroc, dar mai ales poziţia strategică în care se afla acesta. Pentru a realiza acest lucru S.U.A. a încercat să sprijine mişcările naţionaliste din Maroc , dar şi din celelalte teritorii Maghrebiene , făcând o amplă propagandă în rândul populaţiei locale cu preivire la beneficiile pe care aceasta le va obţine în urma victoriei trupelor aliate şi a eventualei tutele americane asupra Marocului.
Aceste încercări ale americanilor au stârnit iritarea francezilor , care au ameninţat cu încetarea oricăror relaţii cu acestia. Acest lucru nu prea era posibil dat fiind faptul că situaţia Franţei libere de la acea dată nu era prea roz. Tensiunile au continuat şi după anul 1944, însă datorită pericolului roşu ce venea de la est cele două state au fost nevoite să îngroape securea războiului.
La 11 februarie, Istiqual, partidul naţionalist din Maroc a publicat un manifest care aducea mai mult cu o declaraţie de independenţă. Acesta era îndreptat împotriva protectoratului instituit de francezi, acuzându-i că prin acest lucru au acaparat toate puterile şi resursele ţării în detrimentul autohtonilor. Principalul punct al manifestului era proclamarea independenţei şi unităţii Marocului sub conducerea sultanului Sidi Mohammed ben Youssef, cunoscut şi sub numele de Mohammed al V-lea. Astfel Istiqualul îşi arăta loialitatea faţă de monarhie. Rezidentul general francez a încercat să calmeze situaţia prin aplicarea unor măsuri economice şi sociale, mai ales că şi Istiqualul a declarat că încă acceptă protectoratul francez. Situaţia a rămas totuşi destul de tensionată în decursul celei de-a doua jumătăţi a deceniului al V-lea , singurul lucru notabil fiind că sultanul devenea tot mai influenţat de Istiqlal în deciziile pe care le lua.
Perioada premergătoare obţinerii independenţei Marocului a fost marcată de două crize , una apărută în 1950 iar cealaltă, trei ani mai târziu.
Incidentul din 1950 a început printr-un violent conflict între Sultan şi paşa de Marrakech, numit Glaoui. Acesta din urmă venise să se plângă de acţiunile unor membrii Istiqlal pe teritoriul său. Răspunsul sultanului fiind unul evaziv , paşa s-a înfuriat spunându-i acestuia că el nu este sultanul Marocului ci sultanul Istiqlalului. Teritoriul administrat de paşă a ieşit de sub influenţa sultanului , decvlarându-şi adversitatea faţă de acesta. Rolul medierii a revenit reprezentantului francez în Maroc. Beneficiind şi de susţinerea opiniei publice paşa a avut câştig de cauză , sultanul avînd de ales între a renunţa la colaborarea cu Istiqlalul şi a renunţa la tron. Mohammed a renunţat într-un final la Istiqlal , devavuând public acest partid precum şi acţiunile acestuia. Nemai având controlul în ţară, partidul naţionalist a început să facă propagandă în exterior, situaţia marocană ajungând să fie pusă pe masa Naţiunilor Unite. Însă acţiunea nu a avut nici un rezultat. În urma asasinării a patru europeni şi izbucnirii unei revolte la Casablanca , au arestaţi nu mai puţin de 400 de membrii ai Istiqlalului precum şi membrii ai altor partide cu vederi naţionaliste. Deasemena au fost suprimat şi publicaţiile acestor partide. Astfel opoziţia a fost redusă la tăcere.
A doua criză, cea din 1953 a fost declanşată de acelaşi paşă de Marrakech, care, cu acordul tacit al francezilor, a iniţiat printre liderii diverselor triburi şi confrerii din Maroc o petiţie cu strângeri de semnături pentru demiterea sultanului. La jumătatea verii semnaseră petiţia nu mai puţin de 318 de paşale şi cadii dintr-un total de 348. Agitaţia a început în urma sosirii lui Glaoui dintr-o vizită în Marea Britanie şi Franţa. În august, Paşa a întrprins un turneu în ţară, aici bucurându-se de o mare popularitate.
În faţa gravităţii situaţiei guvernul francez a decis să intervină. Ministrul afacerilor externe din Franţa, Georges Bidault, l-a somat atunci pe sultan să renunţe la toate puterile legislative şi să le cedeze consiliului de viziri. Pentru a-şi salva tronul acesta a aceeptat toate cererile lui Bidault. Însă mişcarea iniţiată de Paşa de Marrakech luase amploare, majoritatea triburilor cerând demisia sultanului. în urma presiunilor guvernatorului francez, la 20 august 1953 Mohammed ben Youssef a renunţat la titlul de sultan fiind trimis în Corsica, ulterior ajungând în Madagascar. Noul sultan a fost înscăunat, cu sprijinul lui Glaoui, un văr al lui Mohammed, numit Mohammed ben Arfa. Pentru moment situaţia s-a liniştit, în septembrie 1953 fiind făcute şi câteva reforme împreună cu reprezentantul francez, dorind să arate cooperarea dintre cele două co-autorităţi.
La scurt timp noul sultan a început să-şi piardă din popularitate, mulţi supuşi dându-şi seama că el nu este decât o marionetă în mâinile lui Glaoui. Mai mult a fost creat un adevărat cult pentru exilui lui Mohammed, acesta căpătând din ce în ce mai mulţi adepţi. În 1954 ,odată cu înfrângerea Franţei în războiul din Vietnam, pentru naţionaliştii marocani au apărut noi perspective, reluând astfel lupta împotriva administraţiei coloniale, de data asta printr-o cale mult ma I violentă, şi anume terorismul. Atentatele asupra europenilor s-au înmulţit rapid, în Maroc instaurându-se o stare de teroare. Începând cu luna iulie a anului 1954 au început să circule diverse manifeste care cereau reîntoarcerea vechiului sultan , bucurându-se de un mare succes.
La 31 iulie 1954 a avut loc proclamarea autonomiei Tunisiei. În Maroc, această ştire a dat semnalul unor noi mişcări de masă. Timp de trei săptămâni oraşele din nord au fost în stare de asediu, izbucnind nenumărate revolte. Tot în luna august a aceluiaşi an ruptura dintre sultan şi cadii a devenit tot mai adâncă , fiind pusă tot mai des problema readucerii fostului sultan. În urma unor consultări cu liderii mai multor curente de opinie din Maroc, ministrul de externe francez, Edgar Faure, şi-a dat acordul pentru ca sultanul să fie înlocuit. La 1 octombrie acesta din urmă s-a retras la Tanger fără să abdice oficial, încredinţând puterea unui Consiliu de Tron instalat la 15 octombrie la Rabat. Părăsit de toţi aliaţii, Glaoui a acceptat şi el într-un final reîntoarcerea vechiului sultan.
La 6 noiembrie 1955 Mohammed ben Youssef s-a reîntors triumfător în Maroc , emiţând o declaraţie prin care anunţa formarea unui nou guvern, în care vor fi reprezentate toate curentele de opinie din Maroc. Acest avea misiunea de a elabora reforme instituţionale care să facă din Maroc un stat democratic, condus de o monarhie constituţională. Deasemena guvernul era desemnat să negocieze cu Franţa termenii obţinerii independenţei. Colonelul Bekkai a fost desemnat să formeze primul guvern al Marocului, iar Mohammed ben Youssef şi-a luat titlul de rege, sub numele de Mohammed al V-lea. La 2 martie 1956 a fost semnată o declaraţie franco-marocană prin care acesta din urmă devenea independent.
La 7 aprilie şi guvernul spaniol a renunţat la posesiunea din Maroc, iar în octombrie a avut loc unirea celor două teritorii. Astfel, după 44 de ani de protectorat, Marocul îşi obţinea independenţa.
Bogdan Rantes
